SECȚIUNEA A TREIA CAUZA METIN YILMAZ c. TURCIA (Cercetarea nr. 45733/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 decembrie 2004 DEFINIF 22/03/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Metin Ylmaz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič președinte Hedigan Türmen Tsatsa-Nikolovska dnii Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 2 decembrie 2004, Renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 45733/99) îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Metin Y Dl N. Terzi, avocat al lui Izmir. Guvernul turc (atlée) este reprezentat de agentul său. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52) 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură la 28 noiembrie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prin scrisoarea din 26 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 2 noiembrie 1994, reclamantul a fost arestat la domiciliu pentru o percheziție și arestat de polițiști din secția antiterorism din cadrul Direcției pentru Securitate D În aceeași zi, după ce procurorul Republicii a ascultat curtea de securitate a statului D Printr-un act de punere sub acuzare din 7 decembrie 1994, procurorul l-a acuzat pe reclamant de apartenență la două organizații ilegale, T.K.B. (Uniunea Comuniștilor Revoluționari din Turcia) și MLKP-K (Partea Comunistă Marxistă-lenionistă) și a solicitat aplicarea articolului 168 din Codul Penal. 12. La 11 iulie 1995, reclamantul a fost admis în beneficiul libertății provizorii. 13. Prin hotărârea din 6 februarie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reprobabile și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni; în plus, aceasta interzice dreptul funcției publice pentru o perioadă de trei ani 14. Prin hotărârea din 18 noiembrie 1997, pronunțată la 26 noiembrie 1997 în absența reclamantului și a consiliului său, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. 15. La 17 decembrie 1997, textul hotărârii Curții de Casație a fost depus la dosarul care se află la grefa Curții de Securitate a statului și, prin urmare, pus la dispoziția părților. 16. La 10 ianuarie 1998, reclamantul a fost arestat și încarcerat în temeiul hotărârii de condamnare. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 17. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia, nr. 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002, și Gençel c. Turcia, nr 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNALGATĂ ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 18. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială care i-a putut garanta un proces echitabil, având în vedere prezența unui judecător militar în cadrul său. se plânge, în acest sens, de faptul că nu a beneficiat de asistența unui avocat în timpul procesului de luare a deciziilor preliminare, dar și de faptul că condamnarea sa se bazează în principal pe conținutul declarațiilor colectate în cadrul anchetei preliminare. El vede o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe nerespectarea termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. Aceasta se împarte în două ramuri. 20. Într-o primă etapă, guvernul susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Casație la 18 noiembrie 1997 și pronunțată la 26 noiembrie 1997. Concluzia sa este că cererea ar fi trebuit formulată în termen de șase luni de la această ultimă dată, în timp ce a fost introdusă la 11 iunie 1998. 21. Curtea arată că a reieșit din textul integral al hotărârii Curții de Casație din 18 noiembrie 1997 că pronunțarea sa a avut loc la 26 noiembrie 1997 1997 în absența reclamantului și a consiliului său. Apoi, la 17 decembrie 1997, textul integral al acestei hotărâri a fost vărsat în dosarul cauzei care se află în cadrul grefei Curții de Securitate a statului d'Izmir. 22. Curtea amintește că dreptul turc nu prevede comunicarea hotărârilor Curții de Casație și subliniază că Grecia, 36706/97, CEDO 2001 ; compară cu Seher Karataș c. Turcia , n 33179/96, 9 iulie 2002 și Z.Y. c. Turcia (regulament amiabil), n 27532/95, 9 aprilie 2002. Cererea a fost formulată la 11 iunie 1998, adică în termen de șase luni de la această ultimă dată. 23. Într-o a doua etapă, guvernul susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că Curtea de Casație n a fost pe deplin abilitată să se pronunțe cu privire la acest aspect și, prin urmare, recursul nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate. El concluzionează că reclamantul ar fi trebuit să-și introducă cererea în termen de șase luni de la pronunțarea hotărârii Curții de Securitate a statului, și anume la data de 6 februarie 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la iunie 1998. În sprijinul argumentației sale, guvernul face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, "Rfan Kalan c. Turcia," nr 73561/01, 2 octombrie 2001). 25. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 Februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 26. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 VII) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări la fond; în plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de nevinovăție. Pe fond Despre independența și imparțialitatea instanței de securitate a statului 27. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în care se intenționa și reprimate de Codul penal, se temea să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului s-ar fi lăsat ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe bună dreptate îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe reclamant, instanța de securitate din statul Izmir nu a fost o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 Õ 1. În ceea ce privește echitatea procedurii penale 30. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 32. Având în vedere constatarea de încălcare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare prezentul termen (a se vedea, printre altele, art. 41 din convenție, citată anterior, p. 3074 alineatul (4) punctul 44-45). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 33. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 34. Reclamantul susține că a suferit prejudicii materiale și morale pe care le are în valoare de 5 174 EUR (EUR) și, respectiv, 10 000 EUR. 35. Guvernul contestă aceste pretenții. 36. În ceea ce privește prejudiciul material invocat, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea convenției. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 37. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazură, citată anterior, p. 3074, § 49). 38. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că Õ în principiu cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencepel, citată anterior, alineatul 27). Reclamantul solicită, de asemenea, 3 750 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. Reclamantul nu furnizează documente justificative. 40. Guvernul contestă aceste pretenții. 41. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea hotărând în echitate, acordă reclamantului suma 2 000 EUR în acest sens. Interese moratoriu 42. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului d .Izmir Déit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 decembrie 2004 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE METIN YILMAZ c. TURQUIE
(Requête n
o
45733/99)
ARRÊT
22 décembre 2004
22/03/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Metin Yılmaz c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
R.
Türmen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
MM.
V.
Zagrebelsky
,
E.
Myjer
,
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2
décembre
2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
45733/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, Metin Yılmaz («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 11 juin 1998 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
4.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement
5.
Le 28 novembre 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement).
7.
Par une lettre du 26 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
8.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement).
I.
9.
Le requérant, Metin Yılmaz, est un ressortissant turc né en 1957. A
l’époque des faits, il était ouvrier et résidait à Izmir.
10.
Le 2 novembre 1994, le requérant fut arrêté à l’issue d’une perquisition faite à son domicile et placé en garde à vue par des policiers de la section anti-terrorisme de la direction de la sûreté d’İzmir. Le jour même, après avoir été entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’İzmir (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’État »), il fut traduit devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire.
11.
Par un acte d’accusation du 7 décembre 1994, le procureur inculpa le requérant pour appartenance à deux organisations illégales, la TİKB (Union des communistes révolutionnaires de Turquie) et le MLKP-K (Parti communiste – marxiste-léniniste), et requit à son encontre l’application de l’article 168 du code pénal.
12.
Le 11 juillet 1995, le requérant fut admis au bénéfice de la liberté provisoire.
13.
Par un arrêt du 6 février 1997, la cour de sûreté de l’État déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois ; par ailleurs, elle interdit l’intéressé de la fonction publique pour une durée de trois ans.
14.
Par un arrêt du 18 novembre 1997, prononcé le 26 novembre 1997 en l’absence du requérant et de son conseil, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
15.
Le 17 décembre 1997, le texte de l’arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier se trouvant au greffe de la cour de sûreté de l’État et donc mis à la disposition des parties. Le dossier de l’affaire fut ainsi clôturé.
16.
Le 10 janvier 1998, le requérant fut arrêté et incarcéré en vertu de l’arrêt de condamnation.
II.
17.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
, n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002, et
Gençel c.
Turquie
, n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
18.
Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’État qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein.
Le requérant dénonce également l’iniquité de la procédure devant cette juridiction. Il
se plaint, en ce sens, de ne pas avoir bénéficier de l’assistance d’un avocat durant l’instruction préliminaire mais aussi du fait que sa condamnation est essentiellement basée sur le contenu des dépositions recueillies lors de l’enquête préliminaire.
Il y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
(...)
»
A.
Sur la recevabilité
19.
Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-respect du délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention. Celle-ci se divise en deux branches.
20.
Dans un premier temps, le Gouvernement soutient que la décision interne définitive est celle rendue par la Cour de cassation le 18
novembre
1997 et prononcée le 26 novembre 1997. Il en conclut que la requête aurait dû être introduite dans le délai de six mois à partir de cette dernière date alors qu’elle a été introduite le 11 juin 1998.
21.
La Cour relève qu’il ressort du texte intégral de l’arrêt de la Cour de cassation du 18 novembre 1997 que son prononcé a eu lieu le 26
novembre
1997 en l’absence du requérant et de son conseil. Puis, le 17
décembre 1997, le texte intégral de cet arrêt a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au sein du greffe de la cour de sûreté de l’État d’Izmir.
22.
La Cour rappelle que le droit turc ne prévoit pas la signification des arrêts de la Cour de cassation et relève qu’en l’absence d’une telle signification, le requérant n’aurait pu avoir connaissance du contenu dudit arrêt que le 17 décembre 1997, date de la mise à disposition de la décision aux parties (voir,
mutatis mutandis
,
Papachelas c. Grèce
[GC], n
o
31423/96, §§
30-31, CEDH 1999-II, et
Haralambidis et autres c. Grèce,
n
o
; comparer avec
Seher Karataș c.
Turquie
, n
o
33179/96, 9
juillet
2002, et
Z.Y. c.
Turquie
(règlement amiable), n
o
27532/95, 9
avril
2002). La requête a été introduite le 11 juin 1998, c’est-à-dire dans le délai de six mois après cette dernière date.
23.
Partant, la Cour rejette cette branche de l’exception.
24.
Dans un second temps, le Gouvernement fait valoir que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il soutient que la Cour de cassation n’était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief, et, de ce fait, le pourvoi ne constituait pas un recours interne efficace pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois à partir de l’arrêt de la cour de sûreté de l’État, à savoir le 6
février 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le
11
juin
1998.A l’appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,
İrfan Kalan c. Turquie
, n
o
73561/01, 2
octobre
2001).
25.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire
Özdemir c.
Turquie
,
n
o
59659/00, §
26, 6
février 2003. Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l’exception du Gouvernement.
26.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çıraklar c. Turquie
, arrêt du 28
octobre
1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
1.
Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’État
27.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6
§
1 de la Convention (voir
Özel
, précité, §§ 33-34, et
Özdemir
, précité, §§
35
‑
36).
28.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’État d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’État se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
IV, p. 1573, § 72
in fine
).
29.
La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’État d’Izmir n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.
2.
Sur l’équité de la procédure pénale
30.
Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.
31.
La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
32.
Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres,
Çıraklar
, précité, p.
3074, §§ 44-45).
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
33.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
34.
Le requérant allègue avoir subi des préjudices matériel et moral qu’il évalue respectivement à 5 174
euros (EUR) et 10 000 EUR.
35.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
36.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’État aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre
(
Findlay c. Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 284, § 85).
37.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (
Çıraklar
, précité, p. 3074, § 49).
38.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (
Gençel
, précité, § 27).
B.
Frais et dépens
39.
Le requérant demande également 3 750 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Le requérant ne fournit pas de justificatifs.
40.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
41.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour statuant en équité, accorde au requérant la somme 2
000
EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
42.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État d’Izmir
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention
;
4.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué
;
5.
Dit
a)
que l
’
État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président