AFFAIRE AYHAN c. TURQUIE (N° 1)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 45585/99) dirigată împotriva Republicii Turcia și de care un cetățean al acestui stat, Dl. Medeni Ayhan ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 29 iunie 1998 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Dna S. Kaya, avocat la Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a treia astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Pe 9 octombrie 2003, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. PE FAPT

Prin acte de acuzare depuse pe 10 decembrie 1993, 23 septembrie 1993 și 5 decembrie 1994, în aplicarea articolelor 7 § 2 și 8 § 1 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, procurorul Republicii lângă curtea de siguranță națională a statului din Ankara a deschis trei acțiuni penale împotriva reclamantului pentru propagandă separatistă privind: – un discurs rostit în limba kurdă și o poezie citită într-o ședință a Asociației pentru cultură liberă (Özgür Șekin derneği) pe 7 martie 1993, – un discurs rostit pe 29 aprilie 1993 în cadrul unei ședințe publice organizate de asociația respectivă pe tema "Clasa muncitorească, sindicate și 1 mai", – un articol intitulat "Reprezentanții care nu reușesc nici să comenteze nici să depășească" publicat în Özgür Bilim pe 3 februarie 1994 și un reportaj pregătit de reclamant, în calitate de redactor-șef al revistei, cu o personalitate politică asupra problemei kurde. 1. Procedură penală privind discursul rostit în limba kurdă și poezia citită în ședința din 7 martie 1993

Printr-o hotărâre din 29 iulie 1994, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, curtea de siguranță națională a statului a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de doi ani și la o amendă de 250.000.000 de lire turce (TRL). În aceeași zi, interesat a fost încarcerat.

Printr-o hotărâre din 17 februarie 1995, pronunțată pe 22 februarie 1995, Curtea de Casație a anulat decizia instanței de fond. Ea a constatat că nu a existat propagandă separatistă în sensul articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, ci incitare la ură și la ostilitate, și că, în consecință, ar fi trebuit aplicat art. 312 § 2 din codul penal.

Printr-o hotărâre din 25 aprilie 1995, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, curtea de siguranță națională a statului a respins hotărârea de casație și a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de doi ani și la o amendă de 250.000.000 TRL.

Pe 30 octombrie 1995 a intrat în vigoare legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, care a ușurat, în special, pedepsele de închisoare, dar a agravat pedepsele în bani prevăzute de art. 8 din legea nr. 3713. Într-o prevedere tranzitorie privind art. 2, legea nr. 4126 prevedea, de asemenea, revizuirea din oficiu a pedepselor pronunțate în hotărârile adoptate în aplicarea articolului 8 din legea nr. 3713. În consecință, curtea de siguranță națională a statului a reexaminat fondul cauzei reclamantului. Prin hotărârea sa din 7 decembrie 1995, l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 100.000.000 TRL. Apoi a comutant pedeapsa de închisoare într-o amendă de 1.825.000 TRL și l-a condamnat, în total, la o amendă de 101.825.000 TRL. Ea a constatat că discursul incriminat în limba kurdă conținea propagandă separatistă. Ea a citat, în special, următoarele pasaje: "O prieteni, o oameni de onoare (...) peste tot în provincia noastră moartea [domnește] și sângele curgă. Nici unu, nici doi, nici trei, nici patru, nici cinci, tinerii noștri mor. (...) Vrem să ne folosim propria identitate, limba noastră maternă și educația noastră. Și vrem să vorbim. (...) Nici un muncitor n-are patron (...) eu voi zguduii masele opresate împotriva colonialismului și imperialismului (...) sunt glas puternic al poporului care se ridică împotriva nopții. (...) Nu eram nici un trădător gata să-și vândă sufletul pentru cinci bani, nici un sultan care bea sânge și mănâncă ființe umane. Eram Alep, Koçgir, Dersim, Zilan (...) Reprezentam masacrele colective, șterpelele (...) esența s-a vărsat pe noi și cenușele noastre s-au amestecat. Ard în flăcări cu mii (...) Eram prima speranță a arenelor romane. (...) Am participat la răscoala împotriva stăpânilor lumii. Eram o ființă umană (...) Eram ținta pieptului (sic) al guerilierilor care aruncă gloanțe împotriva dușmanului din munți și baricade. Eram o ființă umană. Sunt pământul eliberării semănat cu îngrășământ, sunt țara colonizată însetată de onoarea sa, eram Kurdistanul, eram o ființă umană."

Pe 16 noiembrie 1995, reclamantul a fost pus în libertate.

În memoria sa de apărare din 12 decembrie 1995, reclamantul a susținut, în special, că în discursul său a declarat că, în cadrul ideologiei sale socialiste, avea o viziune a unirii; a vrut să-și dezvăluie gândurile asupra luptei de clasă și a acțiunii sindicale; a criticat ideologia națională primară și a susținut că era în favoarea unirii fiecărui popor; dar, făcând propaganda unirii, era acuzat că face propagandă separatistă.

Printr-o hotărâre din 11 iunie 1996, Curtea de Casație a anulat hotărârea pronunțată în prima instanță. Ea a constatat că nu a existat propagandă separatistă în sensul articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, ci incitare la ură și la ostilitate, și că, în consecință, ar fi trebuit aplicat art. 312 § 2 din codul penal.

Printr-o hotărâre din 22 octombrie 1996, respectând hotărârea Curții de Casație, curtea de siguranță națională a statului a condamnat reclamantul, în aplicarea articolului 312 § 2 din codul penal, la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 160.000 TRL; ea a comutant pedeapsa de închisoare într-o amendă de 1.825.000 TRL. În fine, l-a condamnat, în total, la o amendă de 1.985.000 TRL.

Printr-o hotărâre din 6 iulie 1998, Curtea de Casație a respins recurul de recurs introdus de reclamant. 2. Procedură penală privind discursul rostit pe 29 aprilie 1993 în ședința publică organizată pe tema "Clasa muncitorească, sindicate și 1 mai"

În memoria sa de apărare din 29 iulie 1994, reclamantul a declarat, în particular, că discursul pe care l-a rostit și poezia pe care a recitat-o în limba kurdă constituiau o reacție a sa față de situațiile pe care le-a evocate; "deci dacă acestea sunt ideile mele, cum aș fi putut face propagandă separatistă"; nu ar tăcea niciodată; pedeapsa ar fi doar un pretext pentru a se exprima mai liber; artiștii și intelectualii kurzi trebuie să vorbească, să scrie și să se apere în limba kurdă, discursul pe care l-a rostit mergea în sensul acesta.

Printr-o hotărâre din 29 iulie 1994, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, curtea de siguranță națională a statului a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de doi ani și la o amendă de 250.000.000 TRL. Ea a constatat că discursul incriminat conținea propagandă separatistă. Ea a citat, în special, următoarele pasaje: "Aș dori să-mi exprim opinia asupra clasei muncitoare din Turcia și Kurdistan (...) Trebuie dezvoltat sindicalismul clasei revoluționare. (...) Sindicalismul bazat atât pe identitatea națională a Kurdistanului și strategia claselor trebuie dezvoltat pentru a asedia sindicalismul de stat care nu cunoaște identitatea națională a Kurdistanului. Sindicalismul care determină lupta clasei muncitoare turce și împiedică lupta activă a clasei muncitoare kurde împotriva colonialismului capitalismului turc trebuie tăiat de la interior. În ciuda luptei intense a mișcării kurde, sindicalismul în Kurdistan este foarte departe de ceea ce ne putem aștepta (...) poate că înainte de anii 80, din cauza acuzațiilor șovine ale stângii turce, nu reușeam să subliniem suficient aceste valori, (...) mulțimea revoluționarilor din Kurdistan au făcut eroarea de a nu-și pune în prim-plan problema națiunii, astazi pentru revoluționarul din Kurdistan (...) această problemă a sindicalismului trebuie subliniată la fel ca și problema națiunii (...) dacă avem voința de a construi această casă, nu trebuie să admitem că sunt gunoaie în ea, această voință trebuie să se construiască pe o bază curată și regulată, voința noastră trebuie să aibă o bază socială și nu trebuie să se fundeze pe un nationalism primar, vom avea nevoie de un stat, de o bază, de un ghid la fel ca și de un regim (...) cel mai mare patriotism este socialismul, trăiască uniunea tuturor Kurzi din lume."

Printr-o hotărâre din 15 iunie 1995, pronunțată pe 21 iunie 1995, Curtea de Casație a ținut o ședință la care nici reclamantul nici reprezentantul seu nu au asistat. Apoi, a anulat hotărârea pronunțată în prima instanță pe motiv că benzile audio ale înregistrării discursului litigios trebuiau analizate de un expert ales din direcția generală de radiodifuziune și televiziune a Turciei.

Printr-o hotărâre din 28 decembrie 1995, respectând hotărârea de casație și în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, curtea de siguranță națională a statului a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 100.000.000 TRL. Apoi, a comutant pedeapsa de închisoare într-o amendă de 1.825.000 TRL. În fine, l-a condamnat, în total, la o amendă de 101.825.000 TRL.

Printr-o hotărâre din 14 aprilie 1997, Curtea de Casație a respins recurul de recurs introdus de reclamant.

Pe 1 mai 1998, hotărârea Curții de Casație a fost notificată reclamantului. 3. Procedură penală privind articolul intitulat "Reprezentanții care nu reușesc nici să comenteze nici să depășească" și reportajul cu o personalitate politică, publicate pe 3 februarie 1994

Printr-o hotărâre din 4 decembrie 1995, în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr. 3713, curtea de siguranță națională a statului a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 450.000.000 TRL. Apoi, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 100.000.000 TRL. În fine, l-a condamnat, în total, la o pedeapsă de închisoare de doi ani și la o amendă de 550.000.000 TRL. Ea a citat, în special, următorul pasaj: "Stânga kurdă a întârziat să pună pe ordinea de zi problema națiunii kurde, la început stânga kurdă a ezitat să vorbească despre problema națiunii kurde în fața stângii turce, stânga kurdă a apărat realitatea națiunii kurde după ce a recăpătat încrederea (...)"

Printr-o hotărâre din 3 iunie 1996, Curtea de Casație a anulat hotărârea pronunțată de prima instanță din cauza unei erori materiale privind valoarea amendei impuse reclamantului.

Printr-o hotărâre din 28 octombrie 1996, respectând hotărârea Curții de Casație, curtea de siguranță națională a statului a condamnat reclamantul, în aplicarea articolului 7 § 2 din legea nr. 3713, la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 400.000.000 TRL. Apoi, în aplicarea articolului 8 § 1 din legea nr. 3713, l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de un an și la o amendă de 100.000.000 TRL. L-a condamnat, în total, la o pedeapsă de închisoare de doi ani și la o amendă de 500.000.000 TRL. În considerentele sale, ea a constatat că, în redactarea acestui articol, reclamantul a, pe de o parte, prejudiciat indivizibilității Republicii Turcia și, pe de altă parte, a făcut propaganda organizațiilor armate ilegale, cum ar fi PKK, Dev-Sol și TIKKO.

Printr-o hotărâre din 23 iunie 1998, Curtea de Casație a respins recurul de recurs introdus de reclamant.

Referindu-se la jurisprudența Curții (Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, CEDO 1999-IV și Zana c. Turcia, hotărâre din 25 noiembrie 1997, Colecție de hotărâri și decizii 1997-VII, p. 2539, § 10), Guvernul susține că intervenția a fost justificată, în conformitate cu art. 10 § 2 din Convenție, din cauza propagandei separatiste și a prejudiciului adus integrității și indivizibilității statului vehiculate în articol și discursul în cauză.

Guvernul susține că intervenția litigiasă era "necesară într-o societate democratică" în măsura în care propaganda separatistă incită inevitabil la violență și provoacă ostilitate între diferitele grupuri ale societății, ceea ce prejudiciază drepturile omului și democrația. Prin propagarea propagandei separatiste prin articolul și discursul lui, reclamantul prejudiciază interesele fundamentale ale comunității naționale, cum ar fi integritatea teritorială, unitatea și securitatea națională și prevenirea infracțiunilor și dezordinii. Prin urmare, Guvernul este de părere că acestea sunt măsuri care se încadrează în marja de apreciere a statului, în conformitate cu art. 10 § 2 din Convenție.

Curtea constată că nu se discută între părți că condamnarea litigiasă constituia o intervenție în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. De asemenea, nu se discută că intervenția era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protecția integrității teritoriale, în sensul articolului 10 § 2 (vezi Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscrie la această apreciere. În caz, disputa privește întrebarea dacă intervenția era "necesară într-o societate democratică".

Curtea a tratat deja cazuri care ridică întrebări similare cu cea din cauza de față și a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție (vezi, în special, Ceylan c. Turcia [GC], nr. 23556/94, § 38, CEDO 1999-IV, Öztürk c. Turcia [GC], nr. 22479/93, § 74, CEDO 1999-VI, Ibrahim Aksoy, precitat, §§ 80, Karkın, precitat, § 39, și Kızılyaprak c. Turcia, nr. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză în lumina jurisprudenței sale și considera că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față.

Curtea a acordat atenție deosebită termenilor folosiți în discursurile și poezia litigiasă, articolul de presă incriminat și reportajul realizat cu o personalitate politică, precum și contextului în care au fost rostite sau publicate. În acest sens, ea a ținut seama de circumstanțele înconjurătoare cazurilor supuse examinării sale, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (vezi Ibrahim Aksoy, precitat, § 60, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Colecție 1998-IV, p. 1568, § 58).

Discursurile, poezia, articolul și reportajul litigios constau în remarci de natură politică. Reclamantul a descris la felul lui, printre altele, situația socio-economică a Turciei, cea a muncitorilor kurzi și turci, referindu-se la poporul kurd pe fundalul evenimentelor care au loc în Sud-Estul Turciei.

Curtea constată că curtea de siguranță națională a statului a estimat că discursul și poezia rostite pe 7 martie, discursul din 29 aprilie 1993, precum și articolul și reportajul publicate pe 3 februarie 1994 conțineau termeni vizând să frâne integritatea teritorială a statului turc.

Curtea a examinat motivele care figurează în deciziile instanțelor interne care nu pot fi considerate în sine ca suficiente pentru a justifica intervenția în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare (vezi, mutatis mutandis, Sürek c. Turcia (nr. 4) [GC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Ea observă în special că, dacă anumite pasaje din discursuri, poezie, articol și reportaj pictează un tablou cel mai negativ al statului turc, dând astfel narațiunii o connotație ostilă, ele nu exortă cu toate acestea la folosirea violenței, la rezistență armată, nici la răscoală, și nu este vorba de un discurs de ură, ceea ce este, în ochii Curții, elementul esențial de luat în considerare (vezi, a contrario, Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV și Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

Curtea constată că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea intervenției (paragrafele 14, 19 și 24 de mai sus).

În cazul de față, condamnarea reclamantului se dovedește a fi disproporționată scopurilor urmărite și, prin urmare, nu este "necesară într-o societate democratică". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție.

Curtea a tratat în mai multe rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cea din cauza de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (vezi Özel, precitat, §§ 33-34, și Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00, §§ 35-36, 6 februarie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză și considera că Guvernul nu a furnizat niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ea constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei curți de siguranță națională a statului pentru infracțiuni legate de "securitatea națională", a aprehensionat să comparăapă în fața unor judecători printre care se afla un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, ar fi putut în mod legitim să se temă că curtea de siguranță națională a statului ar fi putut fi în mod nepotrivit ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. De aceea, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile nutrite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Incal, precitat, p. 1573, § 72 in fine).

Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamantul, curtea de siguranță națională a statului nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei prevederi.

Reclamantul susține că a suferit o daună materială pe care o evaluează la 135.775 euro (EUR) din cauza pierderii veniturilor profesionale consecutive încarcerării sale și pentru amenzi.

El cere, de asemenea, repararea unei daune morale pe care o evaluează la 50.000 EUR.

Guvernul nu se pronunță.

Referitor la pierderea de venit pretinsă, Curtea considera că probele prezentate nu permit ajungerea la o cuantificare precisă a pierderii rezultate pentru reclamant din încălcarea articolului 10 din Convenție (vezi, în același sens, Karakoç și alții c. Turcia, nr. 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). Prin urmare, Curtea respinge această cerere. Cât privește amenzile infligite, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat niciun document care să ateste plata acestor sume. Prin urmare, Curtea respinge această cerere.

Referitor la dauna morală, Curtea estimează că interesat poate fi considerat că a experimentat o anumită neliniște din cauza circumstanțelor cauzei, având în vedere cele trei acțiuni penale deschise împotriva sa. Pronunțând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea îi alocă 8.000 EUR pentru aceasta (vezi E.K. c. Turcia, nr. 28496/95, § 106, 7 februarie 2002).

Atunci când Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de un tribunal care nu era independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1, ea considera că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi să se rejudece reclamantul în timp util de către un tribunal independent și imparțial (Gençel, precitat, § 27). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 31.610 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și în fața Comisiei și Curții.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de elementele din posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea considera rezonabilă suma de 2.500 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea considera oportun să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATEA, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară: a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în lire turce la curs aplicabil la data regulării: i. 8.000 EUR (opt mii euro) pentru daună morală; ii. 2.500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru aspectul rămas. Făcut în limba franceză și apoi comunicate prin scris pe 10 noiembrie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președinte 1. În componența anterioară datei de 1 noiembrie 2004.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 45585/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Medeni Ayhan (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 29 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e S. Kaya, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 9 octobre 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT I.

Par des actes d’accusation déposés les 10 décembre 1993, 23 septembre 1993 et 5 décembre 1994, en application des articles 7 § 2 et 8 § 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ouvrit trois actions pénales à l’encontre du requérant pour propagande séparatiste concernant – un discours prononcé en kurde et un poème lu lors d’une réunion de l’Association de la culture libre ( Özgür ekin derneği ) le 7 mars 1993, – un discours prononcé le 29 avril 1993 lors d’une réunion publique organisée par l’association en question sur le thème « La classe ouvrière, les syndicats et le 1 er mai », – un article intitulé « Les représentants qui n’arrivent pas à commenter ni à surmonter » publié dans Özgür Bilim le 3 février 1994 et un reportage préparé par le requérant, en tant que rédacteur en chef de la revue, avec une personnalité politique sur le problème kurde. 1. Procédure pénale portant sur le discours prononcé en kurde et le poème lu pendant la réunion du 7 mars 1993

Par un arrêt du 29 juillet 1994, en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 250 000 000 livres turques (TRL). Le même jour, l’intéressé fut incarcéré.

Par un arrêt du 17 février 1995, prononcé le 22 février 1995, la Cour de cassation infirma la décision de la juridiction de première instance. Elle releva qu’il n’y avait pas eu propagande séparatiste au sens de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713 mais incitation à la haine et à l’hostilité, et qu’en conséquence, il eût fallu appliquer l’article 312 § 2 du code pénal.

Par un arrêt du 25 avril 1995, en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat résista à l’arrêt de cassation et condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 250 000 000 TRL.

Le 30 octobre 1995 entra en vigueur la loi n o 4126 du 27 octobre 1995, qui allégea notamment les peines d’emprisonnement mais aggrava les peines d’amende prévues par l’article 8 de la loi n o 3713. Dans une disposition provisoire relative à l’article 2, la loi n o 4126 prévoyait en outre la révision d’office des peines prononcées dans des décisions rendues en application de l’article 8 de la loi n o 3713. Par conséquent, la cour de sûreté de l’Etat réexamina au fond l’affaire du requérant. Dans son arrêt du 7 décembre 1995, elle le condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 100 000 000 TRL. Puis, elle commua la peine d’emprisonnement en une amende de 1 825 000 TRL et le condamna, pour le tout, à une amende de 101 825 000 TRL. Elle constata que le discours incriminé en kurde contenait de la propagande séparatiste. Elle cita notamment les passages suivants : « Ô amis, ô gens d’honneur (...) partout dans notre province la mort [rôde] et le sang coule. Pas un, pas deux, pas trois, pas quatre, pas cinq, nos jeunes meurent. (...) Nous voulons utiliser notre propre identité, notre langue maternelle et notre éducation. Et nous voulons parler. (...) Pas un ouvrier n’a de patron (...) moi je vais secouer les masses opprimées contre le colonialisme et l’impérialisme (...) je suis la voix forte du peuple qui se dresse contre la nuit. (...) Je n’étais ni un traître prêt à vendre mon âme pour cinq sous, ni un sultan buveur de sang et mangeur d’êtres humains. J’étais Alep, Koçgir, Dersim, Zilan (...) Je représentais les massacres collectifs, les échafauds (...) l’essence à été versée sur nous et nos cendres se sont entremêlées. J’avais brûlé avec des milliers (...) J’étais le premier espoir des arènes romaines. (...) J’ai participé au soulèvement contre les seigneurs du monde. J’étais un être humain (...) J’étais la cible de la poitrine ( sic ) des guérilleros qui lancent des balles contre l’ennemi depuis les montagnes et les barricades. J’étais un être humain. Je suis la terre de la libération semée d’engrais, je suis le pays colonisé assoiffé de son honneur, j’étais le Kurdistan, j’étais un être humain. »

Le 16 novembre 1995, le requérant fut mis en liberté.

Dans son mémoire en défense du 12 décembre 1995, le requérant fit notamment valoir que, dans son discours, il avait déclaré que, dans le cadre de son idéologie socialiste, il avait une vision de l’union ; il voulait faire connaître sa pensée au sujet de la lutte des classes et de l’action syndicale ; il y critiquait l’idéologie nationaliste primaire et faisait valoir qu’il était en faveur de l’union de chaque peuple ; mais, en faisant la propagande de l’union, on l’accusait de faire de la propagande séparatiste.

Par un arrêt du 11 juin 1996, la Cour de cassation cassa l’arrêt rendu en première instance. Elle releva qu’il n’y avait pas eu propagande séparatiste au sens de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, mais incitation à la haine et à l’hostilité, et qu’en conséquence, il eût fallu appliquer l’article 312 § 2 du code pénal.

Par un arrêt du 22 octobre 1996, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant, en application de l’article 312 § 2 du code pénal, à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 160 000 TRL ; elle commua la peine d’emprisonnement en une amende de 1 825 000 TRL. Enfin, elle le condamna, pour le tout, à une amende de 1 985 000 TRL.

Par un arrêt du 6 juillet 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant. 2. Procédure pénale portant sur le discours prononcé le 29 avril 1993 pendant la réunion publique organisée sur le thème « La classe ouvrière, les syndicats et le 1 er mai »

Dans son mémoire en défense du 29 juillet 1994, le requérant déclara notamment que le discours qu’il avait prononcé et le poème qu’il avait récité en kurde constituaient une réaction de sa part face aux situations qu’il avait évoquées ; « alors si telles sont mes idées comment aurais-je pu faire de la propagande séparatiste » ; il ne se tairait jamais ; la peine ne serait qu’un prétexte pour s’exprimer plus librement ; les artistes et intellectuels kurdes doivent parler, écrire et se défendre en kurde, le discours qu’il avait prononcé allait dans ce sens.

Par un arrêt du 29 juillet 1994, en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 250 000 000 TRL. Elle constata que le discours incriminé contenait de la propagande séparatiste. Elle cita notamment les passages suivants : « Je voudrais donner mon opinion sur la classe ouvrière en Turquie et au Kurdistan (...) Il faut développer la classe syndicaliste révolutionnaire. (...) Le syndicalisme fondé à la fois sur l’identité nationale du Kurdistan et la stratégie des classes doit être développé pour assiéger le syndicalisme étatique qui ne connaît pas l’identité nationale du Kurdistan. Le syndicalisme déterminant la lutte de la classe ouvrière turque et empêchant la lutte active de la classe ouvrière kurde contre le colonialisme du capitalisme turc doit être coupé de l’intérieur. Malgré l’intense lutte du mouvement kurde, le syndicalisme au Kurdistan est très loin de ce que nous pouvons attendre (...) peut-être qu’avant les années 80, en raison des accusations chauvines de la gauche turque, nous n’arrivions pas à souligner suffisamment ces valeurs, (...) l’ensemble des révolutionnaires du Kurdistan ont commis l’erreur de ne pas mettre en avant le problème de la nation, aujourd’hui pour le révolutionnaire du Kurdistan (...) ce problème du syndicalisme doit être souligné autant que le problème de la nation (...) si nous avons la volonté de construire cette maison, nous ne devons pas admettre que des poubelles s’y trouvent, cette volonté doit se construire sur une base propre et régulière, notre volonté doit avoir une assise sociale et ne pas se fonder sur un nationalisme primaire, nous aurons besoin d’un Etat, d’une base, d’un guide autant que d’un régime (...) le plus grand patriotisme est le socialisme, vive l’union des Kurdes du monde entier. »

Par un arrêt du 15 juin 1995, prononcé le 21 juin 1995, la Cour de cassation tint une audience à laquelle ni le requérant ni son représentant n’assistèrent. Puis, elle cassa l’arrêt rendu en première instance au motif que les bandes sonores de l’enregistrement du discours litigieux devaient être analysées par un expert choisi au sein de la direction générale de la radio et de la télévision de Turquie.

Par un arrêt du 28 décembre 1995, se conformant à l’arrêt de cassation et en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 100 000 000 TRL. Puis, elle commua la peine d’emprisonnement en une amende de 1 825 000 TRL. Enfin, elle le condamna, pour le tout, à une amende de 101 825 000 TRL.

Par un arrêt du 14 avril 1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant.

Le 1 er mai 1998, l’arrêt de la Cour de cassation fut notifié au requérant. 3. Procédure pénale portant sur l’article intitulé « Les représentants qui n’arrivent pas à commenter ni à surmonter » et le reportage avec une personnalité politique, publiés le 3 février 1994

Par un arrêt du 4 décembre 1995, en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 450 000 000 TRL. Puis, en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, elle le condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 100 000 000 TRL. Enfin, elle le condamna, pour le tout, à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 550 000 000 TRL. Elle cita notamment le passage suivant : « La gauche kurde a tardé à mettre à l’ordre du jour le problème de la nation kurde, au début la gauche kurde a hésité à parler du problème de la nation kurde face à la gauche turque, la gauche kurde a défendu la réalité de la nation kurde après avoir retrouvé la confiance (...) »

Par un arrêt du 3 juin 1996, la Cour de cassation cassa l’arrêt rendu par la première juridiction en raison d’une erreur matérielle concernant le montant de l’amende infligée au requérant.

Par un arrêt du 28 octobre 1996, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant, en application de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 400 000 000 TRL. Puis, en application de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713, elle le condamna à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 100 000 000 TRL. Elle le condamna, pour le tout, à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 500 000 000 TRL. Dans ses attendus, elle releva qu’en rédigeant cet article, le requérant avait, d’une part, porté atteinte à l’indivisibilité de la République de Turquie et, d’autre part, fait la propagande d’organisations armées illégales, telles que le PKK, le Dev-Sol et le TIKKO.

Par un arrêt du 23 juin 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant. II.

Se référant à la jurisprudence de la Cour ( Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, CEDH 1999-IV et Zana c. Turquie , arrêt du 25 novembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, p. 2539, § 10), le Gouvernement soutient que l’ingérence était justifiée, conformément à l’article 10 § 2 de la Convention, en raison de la propagande séparatiste et de l’atteinte à l’intégrité et à l’indivisibilité de l’Etat véhiculées dans l’article et le discours en cause.

Le Gouvernement soutient que l’ingérence litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique » dans la mesure où la propagande séparatiste incite inévitablement à la violence et provoque l’hostilité entre les différents groupes de la société, ce qui porte atteinte aux droits de l’homme et à la démocratie. En propageant la propagande séparatiste à travers son article et son discours, le requérant porte atteinte aux intérêts fondamentaux de la communauté nationale, tels que l’intégrité territoriale, l’unité et la sécurité nationale et la prévention du crime et du désordre. Dès lors, le Gouvernement est d’avis qu’il s’agit là de mesures qui relèvent de la marge d’appréciation de l’Etat, conformément à l’article 10 § 2 de la Convention.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 § 1. Il n’est pas davantage contesté que l’ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l’intégrité territoriale, au sens de l’article 10 § 2 (voir Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation. En l’occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 10 de la Convention (voir, notamment, Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 74, CEDH 1999 ‑ VI, İbrahim Aksoy , précité, §§ 80, Karkın , précité, § 39, et Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 43, 2 octobre 2003).

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

La Cour a porté une attention particulière aux termes employés dans les discours et le poème litigieux, l’article de presse incriminé et le reportage fait avec une personnalité politique, ainsi qu’au contexte dans lesquels ils ont été prononcés ou publiés. A cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant les cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy , précité, § 60, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).

Les discours, le poème, l’article et le reportage litigieux consistaient en des propos de nature politique. Le requérant dépeignait à sa manière, entre autres, la situation socio-économique de la Turquie, celle des travailleurs kurdes et turcs, en se référant au peuple kurde sur le fond des évènements se déroulant dans le Sud-Est de la Turquie.

La Cour relève que la cour de sûreté de l’Etat a estimé que le discours et le poème prononcés le 7 mars, le discours du 29 avril 1993 ainsi que l’article et le reportage publiés le 3 février 1994 contenaient des termes visant à briser l’intégrité territoriale de l’Etat turc.

La Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes qui ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l’ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Elle observe notamment que si certains passages des discours, du poème, de l’article et du reportage brossent un tableau des plus négatifs de l’Etat turc, et donnent ainsi au récit une connotation hostile, ils n’exhortent pas pour autant à l’usage de la violence, à la résistance armée, ni au soulèvement, et il ne s’agit pas d’un discours de haine, ce qui est aux yeux de la Cour l’élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

La Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence (paragraphes 14, 19 et 24 ci-dessus).

En l’espèce, la condamnation du requérant s’avère disproportionnée aux buts visés et, dès lors, non « nécessaire dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir c. Turquie , n o 59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions relatives à la « sécurité nationale », ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction ( Incal , précité, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1. Il y a donc eu violation de cette disposition. III.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel qu’il évalue à 135 775 euros (EUR) du fait de la perte de revenus professionnels consécutives à son emprisonnement, et pour les amendes.

Il réclame en outre la réparation d’un dommage moral qu’il évalue à 50 000 EUR.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

S’agissant de la perte de revenus alléguée, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de parvenir à une quantification précise du manque à gagner résultant pour le requérant de la violation de l’article 10 de la Convention (voir, dans le même sens, Karakoç et autres c. Turquie , n os 27692/95, 28138/95 et 28498/95, § 69, 15 octobre 2002). Partant, la Cour rejette cette demande. Quant aux amendes infligées, la Cour relève que le requérant n’a produit aucun document attestant le paiement de ces sommes. Partant, la Cour rejette cette demande.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l’intéressé peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l’espèce eu égard au trois actions pénales ouvertes à son encontre. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour lui alloue 8 000 EUR à ce titre (voir E.K. c. Turquie , n o 28496/95, § 106, 7 février 2002).

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel , précité, § 27). B. Frais et dépens

Le requérant demande 31 610 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Commission et la Cour.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral ; ii. 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 novembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président 1. Dans sa composition antérieure au 1 er novembre 2004.