Secțiunea a treia, C. TURCIA Cererea nr. 40530/98, HOTĂRÂREA STRASBURG 22 decembrie 2005 DEFINIF 22/03/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Aydoćan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M.
Zupančič președinte Caflisch Türmen Bîrsan me Gyulumyan Jaeger, Ziemele, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 1 decembrie 2005, Rend l'hotre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 4053/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Cemil Aydo reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului din 26 februarie 1998 în temeiul art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură).
În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 10 aprilie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza întemeiat pe durata procedurii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
Prezenta cerere a fost redistribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 4 noiembrie 1993, suspectat de sprijin și sprijin pentru o organizație armată, el a fost arestat de către polițiștii din conducerea securității Mardin și arestat. La 8 noiembrie 1993, depoziția sa a fost colectată de tribunalul de poliție care a dispus eliberarea sa. În aceeași zi, în urma contestației procurorului Mardin în fața tribunalului din Mardin, a fost pus în arest provizoriu. La 9 noiembrie 1993, procurorul s-a declarat incompetent și a transmis cazul Curții de Securitate a statului Diyarbakarr ( Printr-un act de acuzare depus la 30 noiembrie 1993, procurorul districtual se află lângă curtea de securitate a statului solicitat condamnarea reclamantului și a patru co-inculpați în temeiul articolului 169 din Codul penal care reprimă orice formă de ajutor și sprijină o organizație armată.
La 25 ianuarie 1994, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a numit pe reclamant și pe colegii săi acuzați pentru prima dată. 13. În timpul procedurii, a solicitat expertiză cu privire la șase arme de foc confiscate în interval și a solicitat, de asemenea, audierea a patru martori. 14. La 13 decembrie 1994, Curtea a dispus eliberarea reclamantului. Procedura ulterioară relaxării reclamantului privind în principal coinculpații săi, nici reclamantul, nici avocatul acestuia nu au participat la audierile din 2 februarie 1995, 9 august 1995, 3 octombrie 1995, 3 ianuarie 1996, 11 iunie 1996, 7 august 1996, 8 octombrie 1996, 3 aprilie 1996, 5 iunie 1997 și 23 octombrie 1997. 15. La 4 martie 1999, după 30 de audieri în total, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani și nouă luni.
16. La 2 decembrie 1999, Curtea de Casație infirmă hotărârea prin încuviințarea prescrierii acțiunii publice în fața reclamantului și a trimis cauza în fața Curții de Securitate a statului 17. Nici reclamantul, nici avocatul său nu s-au prezentat la tribunalul din 10 februarie 2000 în urma interdicției Curții, ei s-au prezentat la tribunalul din 6 aprilie 2000 în care au fost colectate observațiile lor cu privire la căsare. 18. Cu ocazia celor paisprezece audieri care au avut loc între această ultimă dată și 7 iunie 2002, nu s-a încheiat niciun act juridic în ceea ce privește reclamantul. 19. La 7 iunie 2002, Curtea de Securitate a L'pe réaya a rolului acțiunii publice intentate împotriva reclamantului.
Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa este întemeiată. 21. Termenul care trebuie luat în considerare a început la 4 noiembrie 1993 și s-a încheiat la 7 iunie 2002 și, prin urmare, a durat opt ani și șapte luni, pentru trei grade de jurisdicție. Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz.
Pe fond 24. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 25. Curtea constată că procedura în litigiu nu a fost deosebit de complexă. Comisia consideră, de asemenea, că comportamentul reclamantului nu justifică durata procedurii în litigiu, deoarece numai absența sa din 10 februarie 2000 îi pare a fi legată de termenul procedurii, fapt care a cauzat în cele din urmă că o întârziere de aproximativ două luni (punctul 14 de mai sus).
26. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea amintește că numai lentorii imputați statului pot conduce la o depășire a termenului rezonabil de depășire (a se vedea, printre altele, Gergouil c. Franța, nr 40111/98, § 19, 21 martie 2000). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea arată că, după eliberarea recurentului la 13 decembrie 1994 (punctul 14 de mai sus), procedura se referea în principal la coinculpații săi. De altfel, nu pare să fi fost considerată într-adevăr necesară de Curtea de Securitate a statului (compararea punctelor 14 și 17 de mai sus).
Curtea observă, de asemenea, că instanța de securitate de la … Presupunând chiar că a existat o supraîncărcare de muncă a instanței în cauză, un astfel de argument nu ar constitui o explicație valabilă, la art. 6 alineatul (1) din Convenția de obligare a statelor contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (a se vedea Portington c. Grecia) , Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., p. 2633, punctul 33. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită 153 000 de dolari americani (USD) pentru prejudicii materiale, considerând că procedura în litigiu a avut un efect negativ asupra activităților sale comerciale, și 150 000 USD pentru prejudicii morale. El nu prezintă nicio cerere privind cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 30. Guvernul contestă pretențiile privind prejudiciul. 31. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 32. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru a converti în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 decembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele
AFFAIRE AYDOĞAN c. TURQUIE ( Requête n o 40530/98) ARRÊT STRASBOURG 22 décembre 2005 DÉFINITIF 22/03/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Aydoğan c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , L. Caflisch , R. Türmen , C. Bîrsan , M mes A. Gyulumyan , R. Jaeger, I. Ziemele, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1 er décembre 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 40530/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Cemil Aydoğan (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 26 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e M. Özer, avocat à Diyarbakır.
3.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).
4.La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.Le 10 avril 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
7.Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été réattribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT
8.Le requérant est né en 1954 et réside à Mardin.
9.Le 4 novembre 1993, soupçonné d’aide et soutien à une organisation armée, il fut arrêté par les policiers de la direction de la sûreté de Mardin et placé en garde à vue.
10.Le 8 novembre 1993, sa déposition fut recueillie par le tribunal de police qui ordonna sa libération. Le même jour, suite à la contestation du procureur de Mardin devant la cour d’assises, il fut placé en détention provisoire. Le 9 novembre 1993, le procureur se déclara incompétent et transmit le dossier à la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’Etat »).
11.Par un acte d’accusation déposée le 30 novembre 1993, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat requis la condamnation du requérant et quatre coaccusés sur la base de l’article 169 du code pénal réprimant toute forme d’aide et soutien à une organisation armée. L’audience préparatoire eut lieu le 6 décembre 1993.
12.Le 25 janvier 1994, la cour de sûreté de l’Etat entendit le requérant et ses coaccusés pour la première fois.
13.Pendant la procédure, elle demanda une expertise concernant six armes à feu saisies dans l’intervalle et procéda aussi à l’audition de quatre témoins.
14.Lors de l’audience du 13 décembre 1994, elle ordonna la libération du requérant. La procédure postérieure à la relaxe du requérant concernant essentiellement ses coaccusés, ni le requérant ni son avocat ne participèrent aux audiences des 2 février 1995, 9 août 1995, 3 octobre 1995, 3 janvier 1996, 11 juin 1996, 7 août 1996, 8 octobre 1996, 3 avril 1997, 5 juin 1997 et 23 octobre 1997.
15.Le 4 mars 1999, après avoir tenu trente audiences en tout, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine de réclusion de trois ans et neuf mois.
16.Le 2 décembre 1999, la Cour de cassation infirma l’arrêt en constatant la prescription de l’action publique dans le chef du requérant et renvoya l’affaire devant la cour de sûreté de l’Etat.
17.Ni le requérant, ni son avocat ne se présentèrent à l’audience du 10 février 2000. Suite à l’injonction de la cour, ils se présentèrent à l’audience du 6 avril 2000 lors de laquelle leurs observations quant à la cassation furent recueillies.
18.Lors des quatorze audiences qui eurent lieu entre cette dernière date et le 7 juin 2002, aucun acte juridique ne fut accompli en ce qui concerne le requérant.
19.Le 7 juin 2002, la cour de sûreté de l’Etat raya du rôle l’action publique intenté contre le requérant. L’affaire se poursuivit dans le chef des coaccusés. EN DROIT I.
20. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
21.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, notamment au vu de la complexité de l’affaire et du nombre d’accusé.
22.La période à considérer a débuté le 4 novembre 1993 et s’est terminée le 7 juin 2002. Elle a donc duré huit ans et sept mois environ, pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité
23.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
24.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
25.La Cour constate d’emblée que la procédure litigieuse ne revêtait pas une complexité particulière. Elle estime par ailleurs que le comportement du requérant ne justifie pas la durée de la procédure litigieuse, car seule son absence de l’audience du 10 février 2000 lui paraît imputable s’agissant du délai de la procédure, fait qui n’a finalement causé qu’un retard de deux mois environ (paragraphe 14 ci-dessus).
26.S’agissant du comportement des autorités judiciaires, la Cour rappelle que seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à constater un dépassement du « délai raisonnable » (voir, entre autres, Gergouil c. France , n o 40111/98, § 19, 21 mars 2000). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour relève qu’après la libération du requérant en date du 13 décembre 1994 (paragraphe 14 ci-dessus), la procédure concernait essentiellement ses coaccusés. La comparution de celui-ci ne semble d’ailleurs pas avoir été estimée vraiment nécessaire par la cour de sûreté de l’Etat (comparer les paragraphes 14 et 17 ci-dessus). La Cour observe également que la cour de sûreté de l’Etat n’a accompli aucun acte juridique concernant le requérant entre le 6 avril 2000 et le 7 juin 2002, date où l’action publique intentée contre le requérant fut finalement rayée du rôle (paragraphes 17-19 ci-dessus).
27.La Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant expliquer ces délais. A supposer même qu’il y ait eu une surcharge de travail de la juridiction concernée, un tel argument ne constituerait pas une explication valable, l’article 6 § 1 de la Convention obligeant les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable (voir Portington c. Grèce , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, p. 2633, § 33). Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
28. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
29.Le requérant réclame 153 000 dollars américains (USD) pour préjudice matériel, estimant que la procédure litigieuse a eu un effet néfaste sur ses activités commerciales, et 150 000 USD pour préjudice moral. Il ne présente aucune demande concernant les frais et dépens encourus devant la Cour.
30.Le Gouvernement conteste les prétentions concernant le dommage.
31.La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires
32.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président