SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ȘEHMUS AYDIN c. TURCIA (solicitarea nr. 40297/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 decembrie 2004 DEFINITIVF 22/03/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. B.M. Zupančič președinte Caflisch Türmen Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan Jaeger, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 2 decembrie 2004, renunță la hotărâre că, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 40297/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Șehmus Ayd reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului din 16 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului).
Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de dl N. Terzi, avocat la Izmir. (art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11) Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 1 din regulament. La 15 iunie 2000, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].
Prin scrisoarea din 24 septembrie 2003, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul restului cererii. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 13 decembrie1995, reclamantul a fost arestat de către secția antiteroristă din cadrul Direcției pentru securitate d .Izmir, apoi reținut la sediul secțiunii menționate. În timpul arestului său, reclamantul a fost interogat și a mărturisit că a fost implicat în mai multe activități în cadrul PKK (răspândire și asistență financiară).
11. În aceeași zi, reclamantul a fost mai întâi ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate din statul Izmir, care a dispus arestarea sa provizorie. În fața procurorului și a judecătorului, el a contestat conținutul declarațiilor sale semnate de poliție. La 8 februarie 1996, procurorul l-a pus sub acuzare pe reclamant în fața Curții de Securitate a statului, compusă din trei magistrați de carieră, printre care unul care se află sub jurisdicția militară. Reprovocat reclamantului că a acordat asistență PKK, acesta a solicitat condamnarea sa în temeiul art. 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului.
13. La 21 martie 1996, când a fost prezentat pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a pledat nevinovat și a contestat acuzațiile aduse împotriva lui 14. Prin hotărârea din 11 martie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni, precum și la interdicția de a exercita funcții publice pe o perioadă de trei ani. În hotărârea sa, Comisia a subliniat că, în pofida negării reclamantului în fața Curții, declarațiile sale către poliție, precum și elementele de probă, cum ar fi depunerea unui martor în fața Curții, vin să confirme versiunea faptelor în sensul acuzațiilor.
15. La 24 noiembrie 1997, după ce a desfășurat o ședință, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 16. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și l-a condamnat nu constituie un tribunal independent și imparțial care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În acest sens, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de asistență juridică în timpul custodiei sale, ci și de faptul că condamnarea sa se bazează în principal pe mărturisirea extorcată a unui martor.
El vede o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) și (d) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale, în mod public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă dreptul de a-și adresa un susținător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un pledant, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției sunt interogat sau interogat martorii în cauză și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză.
Cu privire la admisibilitate 18. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, c. raklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări în fond; ea constată într-adevăr că aceasta nu se confruntă cu nici un motiv de . Pe fond Despre independența și … Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir c. Turcia , n 59659/00, § 35-36, 6 februarie 2003). 20. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.
Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului s-ar fi lăsat ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale.
Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe deplin îndoielile pe care le are reclamanta cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe reclamant, instanța de securitate a statului d .Izmir nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 . Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare că o instanță a cărei lipsă de independență și de imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa. 24. Având în vedere constatarea de încălcare a dreptului recurentei de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare prezentul Ö (a se vedea, printre altele, Õ , Õraklar, citată anterior, p. 3074, § 44-45).
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Pagubă morală 26. Reclamantul a declarat că a suferit un prejudiciu moral pe care îl ridică la 5 000 EUR (EUR 27. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (așa-numitul articol 3074 alineatul 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de către o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că: în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi să fie rejudecată în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencepel, citată anterior, alineatul 27). 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne, a Comisiei și a Curții.
Reclamantul nu furnizează nicio justificare. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 2 000 EUR, cu excepția celor 630 EUR plătite de Consiliul Europei pentru asistență judiciară și care nu au fost deja luate în considerare în cerere. Interese moratoriu 33. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a statului d Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență juridică, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte taxe datorate în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 decembrie 2004 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele
AFFAIRE ȘEHMUS AYDIN c. TURQUIE (Requête n o 40297/98) ARRÊT STRASBOURG 22 décembre 2004 DÉFINITIF 22/03/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Șehmus Aydın c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , L. Caflisch , R. Türmen , C. Bîrsan , V. Zagrebelsky , M mes A. Gyulumyan , R. Jaeger, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 décembre 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 40297/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, Șehmus Aydın (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 16 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e M. N. Terzi, avocat à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
3.La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).
4.La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.Le 15 juin 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.
6.Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement).
7.Par une lettre du 24 septembre 2003, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond du restant de la requête.
8.Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1 du règlement). EN FAIT I.
9. Le requérant, Șehmus Aydın, est un ressortissant turc, né en 1939. Lors de l’introduction de la requête, il résidait à Izmir.
10.Le 13 décembre1995, le requérant fut arrêté par la section anti-terroriste de la direction de la sûreté d’Izmir, puis placé en garde à vue dans les locaux de ladite section. Lors de sa garde à vue, le requérant fut interrogé et fit des aveux selon lesquels il était impliqué dans plusieurs activités dans le cadre du PKK (rançon et aide financière).
11.Le même jour, le requérant fut d’abord entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Izmir (« le procureur » - « la cour de sûreté de l’État ») puis traduit devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le procureur et le juge, il contesta le contenu de ses déclarations signées à la police.
12.Le 8 février 1996, le procureur mit le requérant en accusation devant la cour de sûreté de l’État, composée de trois magistrats de carrière, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant au requérant d’avoir porté assistance au PKK, il requit sa condamnation en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme.
13.Le 21 mars 1996, lorsqu’il comparut pour la première fois devant la cour de sûreté de l’État, le requérant plaida non coupable, contestant les accusations portées contre lui.
14.Par un arrêt du 11 mars 1997, la cour de sûreté de l’État déclara le requérant coupable des faits qui lui avaient été reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois ainsi qu’à l’interdiction d’exercer des fonctions publiques pour une durée de trois ans. Dans son arrêt, elle souligna que nonobstant les démentis du requérant devant la cour, ses déclarations à la police ainsi que les éléments de preuves, tels que la déposition d’un témoin faite devant la cour, venaient confirmer la version des faits dans le sens des accusations.
15.Le 24 novembre1997, après avoir tenu une audience, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance. II.
16. Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). EN DROIT I.
17. Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’État qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Le requérant dénonce également l’iniquité de la procédure devant cette juridiction. Il se plaint, en ce sens, de ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat pendant sa garde à vue mais aussi du fait que sa condamnation est fondée essentiellement sur les aveux extorqués d’un témoin. Le requérant allégue, enfin, ne pas avoir pu interroger un témoin à charge.
Il y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) et d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) » A. Sur la recevabilité
18.La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’État
19.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir c. Turquie , n o 59659/00, §§ 35-36, 6 février 2003).
20.La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’État se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par la requérante quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).
21.La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’État d’Izmir n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1. 2. Sur l’équité de la procédure pénale
22.Le Gouvernement conteste l’existence d’une violation.
23.La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
24.Eu égard au constat de violation du droit de la requérante à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres, Çıraklar, précité, p. 3074, §§ 44-45). II.
25. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage moral
26.Le requérant allègue avoir subi un préjudice moral qu’il évalue à 5 000 euros (EUR).
27.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
28.En ce qui concerne le préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Çıraklar , précité, p. 3074, § 49).
29.Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel , précité, § 27). B. Frais et dépens
30.Le requérant demande également 3 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, la Commission et la Cour. Le requérant ne fournit aucun justificatif.
31.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
32.Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour statuant en équité, accorde au requérant 2 000 EUR, déduction faite des 630 EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire et qui n’ont pas déjà été pris en compte dans la demande. C. Intérêts moratoires
33.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État d’Izmir ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ; 5. Dit a) que l ’ État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) moins les 630 EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l’assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président