AFFAIRE TUTMAZ ET AUTRES c. TURQUIE

AFFAIRE TUTMAZ ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL TUTMAZ ȘI ALTELE c. TURCIA (solicitarea nr. 51053/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2003 DEFINITIVF 24/03/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Tutmaz și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve Traja, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 noiembrie 2002 și 2 octombrie 2003, a adoptat hotărârea adoptată la această ultimă dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere (n 51053/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Sushi Tutmaz, Abdullah Turan și Süleyman Aksoy, au sesizat Curtea la 26 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 31 august 2000, Curtea (secțiunea a patra) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o scrisoare din 18 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în conformitate cu art. 29 alineatul (1) și (3) din Convenție, atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cererii. CIRCONSTANȚII SPĂRȚIEI Reclamanții s-au născut în 1974, 1960 și, respectiv, 1953. La introducerea cererii, ei erau deținuți la casa de arestare a lui Nazilli. La 17 ianuarie 1997, domnii Tutmaz și Turan și, la 21 ianuarie 1997, domnul Aksoy au fost arestați de poliție pentru apartenență și asistență la o organizație ilegală, respectiv PKK. La 31 ianuarie 1997, reclamanții au fost deferiți în fața judecătorului-sef în apropierea Curții de Securitate a statului Izmir, care a ordonat arestarea lor provizorie. La o dată nespecificată, procurorul din apropierea Curții de Securitate a statului i-a acuzat pe reclamanții șefului de apartenență la o organizație ilegală și la asistența și asistența acordată acesteia, infracțiunile prevăzute la articolele 168 și 169 din Codul Penal. 10. La 29 decembrie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de căpitan, i-a recunoscut pe dnii Aksoy și Turan vinovați de șeful de asistență și asistență pentru o organizație ilegală și i-a condamnat la trei ani și nouă luni de închisoare, în conformitate cu art. 169 din Codul Penal. Tutmaz l-a condamnat la 12 ani și șase luni de închisoare pentru apartenență la o organizație ilegală, în conformitate cu art. 168 din Codul Penal. Pentru a stabili vinovăția celor interesați, aceasta a ținut cont, printre altele, de declarațiile lor colectate în etapa de cercetare, care fuseseră repetate în fața procurorului republicii și a judecătorului de instrucție. Deși reclamanții s-au întors asupra acestora în instanță, Curtea de Securitate a statului a considerat că declarațiile lor inițiale erau confirmate de dovezi materiale, cum ar fi identificarea lor de către ceilalți colegi acuzați și procesele-verbale de arestare și refacere a faptelor. 11. La 4 martie 1999, Curtea de Casație, hotărând cu privire la dosarul prezentat de procurorul general cu avizul său cu privire la recurs, a confirmat Hotărârea din 29 decembrie 1997. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003). 13. art. 327 din Codul de procedură penală enumeră cazurile în care o cauză care a dus la o hotărâre în instanță a unui lucru judecat poate face obiectul unui nou proces în favoarea condamnatului El a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 4793, care a adăugat un al șaselea caz de redeschidere. Atunci când se stabilește printr-o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului că o hotărâre penală a fost pronunțată cu încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor suplimentare ale acesteia. În acest caz, redeschiderea procesului poate fi solicitată în termen de un an de la data la care hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă. Legea nr. 4793 a intrat în vigoare la 3 februarie 2003 în conformitate cu articolul provizoriu nr. 1, art. 3 se aplică numai în următoarele două ipoteze: : hotărârea în care Curtea a făcut o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii; hotărârea în care Curtea va pronunța o hotărâre definitivă cu privire la o cerere formulată după intrarea în vigoare a legii. Reclamanții susțin că Curtea de Securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituia un tribunal echitabil și independent care le putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. 15. Reclamanții denunță, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii în fața acestei instanțe. În opinia lor, condamnarea pronunțată împotriva lor s-a bazat pe declarații pe care au fost obligați să le semneze în timpul arestării lor. În plus, ei se plâng că nu au dispus de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării lor, că nu au beneficiat de asistența unui avocat în timpul custodiei lor și că au fost discriminați în ceea ce privește drepturile lor de apărare. 16. În cele din urmă, reclamanții susțin că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Casație din cauza lipsei de comunicare a avizului procurorului general. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice inculpat are dreptul, printre altele, să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale (...). să se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el și, dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru (...) art. 14 dispune de Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, obiecția privind compunerea Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamanții ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-au dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume începând cu 29 decembrie 1997, data hotărârii Curții de Securitate a statului. Or, cererea a fost introdusă la 26 august 1999. 19. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (hotărârea citată mai sus, punctul 26). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 20. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fondul independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel, citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir, citată anterior, §§§ 36.22). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care răspundeau în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate prin Codul Penal, s-au temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei puteau să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei lor. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § in fine 23. Curtea concluzionează că, atunci când i-a judecat și i-a condamnat pe reclamanți, Curtea de Securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) privind echitatea procedurii penale în fața Curții de Securitate a statului și a Curții de Casație 24. Curtea amintește că a judecat deja în cauze similare faptul că o instanță a cărei lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, să garanteze un proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicția sa 25. În ceea ce privește constatarea încălcării dreptului reclamanților de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială la care ajunge, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze prezentul motiv (a se vedea, printre altele, dec. 50102/99, § 38 și 39, 5 iunie 2003). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material pe care nu îl evaluează și un prejudiciu moral pe care domnul Aksoy și Turan le evaluează la 30 000 EUR fiecare și domnul Tutmaz la 50 000 EUR. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 30. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazuraraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 31. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială. Reclamanții solicită, de asemenea, 8 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Ele nu furnizează nicio justificare. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR, minus 630 EUR EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare. Interese moratorii 35. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție din cauza lipsei de independență a Curții de Securitate a statului Izmir afirmă că nu este necesar să se examineze celelalte obiecții care rezultă din art. 6 din Convenție afirmă că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru presupusul prejudiciu moral afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) plătiți cu titlu de asistență judiciară pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

TUTMAZ ET AUTRES c. TURQUIE

(Requête n

o

51053/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2003

DÉFINITIF

24/03/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Tutmaz et autres c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 7 novembre 2002 et 2

octobre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

51053/99) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM.

Suphi Tutmaz, Abdullah Turan et Süleyman Aksoy («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 26 août 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

M. İșeri, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 31 août 2000, la Cour (quatrième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

5.

Par une lettre du 18 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

6.

Les requérants sont nés respectivement en 1974, 1960 et 1953. Lors de l'introduction de la requête, ils étaient détenus à la maison d'arrêt de Nazilli.

7.

Le 17 janvier 1997, MM. Tutmaz et Turan et, le 21 janvier 1997, M.

Aksoy furent arrêtés par la police pour appartenance et aide et assistance à une organisation illégale, à savoir le PKK.

8.

Le 31 janvier 1997, les requérants furent déférés devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir qui ordonna leur détention provisoire.

9.

A une date non précisée, le procureur près la cour de sûreté de l'Etat inculpa les requérants du chef d'appartenance à une organisation illégale et aide et assistance à celle-ci, infractions prévues aux articles 168 et 169 du code pénal.

10.

Le 29 décembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire ayant le grade de capitaine, reconnut MM.

Aksoy et Turan coupables du chef d'aide et assistance à une organisation illégale et les condamna à une peine de trois ans et neuf mois d'emprisonnement, en application de l'article 169 du code pénal. Quant à M.

Tutmaz, elle le condamna à une peine de douze ans et six mois d'emprisonnement pour appartenance à une organisation illégale, en vertu de l'article 168 du code pénal. Pour établir la culpabilité des intéressés, elle tint compte, entre autres, de leurs déclarations recueillies au stade de l'instruction, lesquelles avaient été réitérées devant le procureur de la République et le juge d'instruction. Bien que les requérants fussent revenus sur celles-ci en cours d'instance, la cour de sûreté de l'Etat considéra que leurs déclarations initiales étaient corroborées par des preuves matérielles, telles que leur identification par les autres coaccusés et les procès-verbaux d'arrestation et de reconstitution des faits.

11.

Le 4 mars 1999, la Cour de cassation, statuant sur le dossier soumis par le procureur général avec son avis sur le pourvoi, confirma l'arrêt du 29

décembre 1997.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Özdemir c.

Turquie

(n

o

59659/00, §§ 21-22, 6 février 2003).

13.

L'article 327 du code de procédure pénale énumère les cas où «

une affaire qui a abouti à un jugement passé en force de chose jugée peut faire l'objet d'un nouveau procès en faveur du condamné

».

Il a été modifié par l'article 3 de la loi n

o

4793, qui a ajouté un sixième cas de réouverture

:

«

Lorsqu'il est établi par un arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l'Homme qu'une décision pénale a été prononcée en violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales et de ses protocoles additionnels. Dans ce cas, la réouverture du procès peut être demandée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme est devenu définitif.

»

La loi n

o

4793 est entrée en vigueur le 3 février 2003. Selon son article provisoire n

o

1, l'article 3 ne joue que dans les deux hypothèses suivantes

: celle où la Cour a rendu un arrêt devenu définitif avant l'entrée en vigueur de la loi

; celle où la Cour rendra un arrêt définitif au sujet d'une requête introduite après l'entrée en vigueur de la loi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 §§ 1 et 3 DE LA CONVENTION, COMBINÉ AVEC L'ARTICLE 14

14.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l'Etat qui les a jugés et condamnés ne constituait pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.

15.

Les requérants dénoncent également le défaut d'équité de la procédure devant cette cour. Selon eux, la condamnation prononcée à leur encontre était fondée sur des déclarations qu'ils avaient été contraints de signer lors de leur garde à vue. Par ailleurs, ils se plaignent de n'avoir pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de leur défense, de n'avoir pas bénéficié de l'assistance d'un avocat lors de leur garde à vue et d'avoir subi une discrimination quant à leurs droits de défense.

16.

Enfin, les requérants allèguent n'avoir pas bénéficié d'un procès équitable devant la Cour de cassation en raison du défaut de communication de l'avis du procureur général.

17.

Ils y voient une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention, combiné avec l'article 14.

L'article 6, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

(...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent

;

(...)

»

L'article 14 dispose

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

A.

Sur la recevabilité

18.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils se sont rendus compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir du 29

décembre 1997, date de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat. Or, la requête a été introduite le 26 août 1999.

19.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(arrêt précité, § 26). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

20.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat

21.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

22.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de leur cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p.

1573, §

72

in fine

).

23.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

2.

Sur l'équité de la procédure pénale devant la cour de sûreté de l'Etat et la Cour de cassation

24.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu'un tribunal dont le manque d'indépendance et d'impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

25.

Eu égard au constat de violation du droit des requérants à voir leur cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner le présent grief (voir, entre autres,

Çıraklar

, précité, p. 3074, §§ 44-45

; en ce qui concerne la non-communication de l'avis du procureur général, voir

Ișık c.

Turquie

,

n

o

50102/99, §§ 38 et 39, 5 juin 2003).

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

27.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel qu'ils n'évaluent pas et un préjudice moral que MM. Aksoy et Turan évaluent à 30

000 euros (EUR) chacun et M. Tutmaz à 50 000 EUR.

28.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

29.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

30.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

31.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial.

B.

Frais et dépens

32.

Les requérants demandent également 8 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.

33.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

34.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR, moins les 630

EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire.

C.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête

recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué

;

5.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) moins les 630 EUR (six cent trente euros) versés au titre de l'assistance judiciaire pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président