NAPOLITANO contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 39214/98 prezentate de Roberto NAPOLITANO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 septembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, domnii Levits Zagrebelsky, judecătorii E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 octombrie 1997 și înregistrată la 7 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, Roberto Napolitano, este un resortisant italian, născut în 1938 și rezident la Roma. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Mario Racco, avocat la Roma. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Magistratul pensionat, reclamantul, a exercitat funcția de procuror al Republicii înaintea tribunalului din Grosseto până la 14 aprilie 1996, data la care judecătorul investigațiilor preliminare de la Bologna, i-a interzis să-și exercite funcția timp de două luni, din cauza existenței unor indicii serioase de vinovăție pentru abuz de autoritate și corupție. Reclamantul sesizează Camera Tribunalului din Bologna, însărcinată cu revizuirea măsurilor de precauție (judecată del riesame), care a stabilit la 6 august 1996 data la care a fost examinat cazul. În ziua următoare, cauza a fost retrimisă la 27 septembrie 1996 din cauza vacanțelor judiciare. Reclamantul s-a ocupat de Casație la 17 august 1996, împotriva deciziei de trimitere. Printr-o ordonanță din 27 septembrie 1996, depusă la grefa din 2 octombrie, Tribunalul a declarat recursul inadmisibil pentru lipsa de interes, durata măsurii de interdicție care a expirat între timp. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei ordonanțe. Prin hotărârea din 13 La 21 februarie 1997, Curtea de Casație a respins recursul, considerând că dreptul judecătorilor la concediu se aplica celui al unei persoane acuzate de a fi judecată. martie 1997, Curtea de Casație a declarat, de asemenea, inadmisibil recursul introdus împotriva deciziei de trimitere din 6 august 1996 deoarece, în ceea ce privește o decizie interlocutorie, recursul în casare nu este admis. Hotărârea a fost depusă la grefă la 18 iunie 1997. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul denunță încălcarea dreptului său de a-și asculta cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil. În opinia sa, măsura interzicerii impuse în camera consiliului și stabilirea datei de examinare a cauzei după expirarea interdicției au condus, de asemenea, la încălcarea dreptului său de acces la o instanță, recursul său din 6 august 1996 fiind respins din lipsă de interes. Reclamantul se plânge de durata și de lipsa de echitate a procedurii de interzicere a exercitării funcțiilor sale și denunță, de asemenea, o încălcare a dreptului său de acces la o instanță judecătorească și mai exact la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat: □ Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță (...) care va decide fie contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Curtea consideră că nu trebuie să examineze problema aplicabilității articolului 6 în procedura în litigiu, cererea fiind inadmisibilă în orice caz. Curtea constată că termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție nu poate, în speță, să curgă din 18 iunie 1997, data depunerii hotărârii Curții de Casație din 19 martie 1997 din următorul motiv. În această hotărâre, Curtea de Casație a afirmat într-adevăr că recursul în casare într-o astfel de procedură nu este admis, în conformitate cu art. 311 din Codul de procedură penală, decât pentru decizia de încheiere a acestei proceduri, și nu pentru o decizie interlocutorie, în acest caz stabilirea datei dezbaterilor. Reclamantul care a făcut obiectul unei erori de procedura, Curtea consideră că decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, este cea a Curții de Casație din 13 ianuarie 1997, depusă la grefa din 21 februarie a aceluiași an. Întrucât prezenta cerere a fost introdusă la 15 octombrie 1997, și anume la mai mult de șase luni după această ultimă hotărâre, aceasta se dovedește a fi tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Friberh Christos Rozakis Premier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 39214/98

présentée par Roberto NAPOLITANO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

6 septembre 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

MM.

E.

Levits

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 octobre 1997 et enregistrée le 7

janvier 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Roberto Napolitano, est un ressortissant italien, né en 1938 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M

e

Mario Racco, avocat à Rome.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Magistrat à la retraite, le requérant, a exercé les fonctions de procureur de la République prés le tribunal de Grosseto jusqu'au 14 avril 1996, date à laquelle le juge des investigations préliminaires de Bologne, lui infligea l’interdiction d’exercer ses fonctions pendant deux mois et cela en raison de l’existence de graves indices de culpabilité pour abus d’autorité et corruption.

Le requérant saisit la chambre du tribunal de Bologne chargée du réexamen des mesures de précaution (

tribunale del riesame

), qui fixa au 6

août 1996 la date de l’examen de l’affaire. Le jour venu, l’affaire fut renvoyée au 27 septembre 1996 en raison des vacances judiciaires. Le requérant se pourvut en cassation le 17 août 1996, contre la décision de renvoi.

Par une ordonnance du 27 septembre 1996, déposée au greffe le 2

octobre, le tribunal déclara le recours irrecevable pour manque d’intérêt, la durée de la mesure de l’interdiction ayant entre-temps expiré. Le requérant forma un pourvoi contre ladite ordonnance. Par un arrêt du le 13

janvier 1997, déposé au greffe le 21 février, la Cour de cassation rejeta le pourvoi estimant que le droit des juges aux congés prévalait sur celui d'une personne inculpée à être jugée.

Le 19

mars 1997, la Cour de cassation déclara aussi irrecevable le pourvoi introduit contre la décision de renvoi du 6 août 1996 car, s'agissant d'une décision interlocutoire, le pourvoi en cassation n'est pas admis. L'arrêt fut déposé au greffe le 18 juin 1997.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce la violation de son droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable.

Selon lui, la mesure de l’interdiction infligée en chambre du conseil et la fixation de la date d’examen de l’affaire après l’échéance de l’interdiction ont également entraîné la violation de son droit d’accès à un tribunal, son recours du 6 août 1996 ayant été rejeté pour manque d’intérêt.

EN DROIT

Le requérant se plaint de la durée et du manque d'équité de la procédure relative à l'interdiction d'exercer ses fonctions. Il dénonce aussi une violation de son droit d'accès à un tribunal et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé :

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (…). »

La Cour estime ne pas devoir se pencher sur la question de l'applicabilité de l'article 6 dans la procédure litigieuse, la requête étant de toute manière irrecevable. Elle observe que le délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention ne saurait en l'espèce courir du 18 juin 1997, date du dépôt

de l'arrêt de la Cour de cassation du 19 mars 1997 pour la raison suivante. Dans cet arrêt, la Cour de cassation a en effet affirmé que le pourvoi en cassation dans une procédure telle celle en question n'est admis, conformément à l'article 311 du code de procédure pénale, que pour la décision de clôture de cette procédure et non pas pour une décision interlocutoire, en l'occurrence la fixation de la date des débats. Le requérant ayant encouru en une erreur de

procédure, la Cour considère que la décision interne définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention,

est celle de la Cour de cassation du 13 janvier 1997, déposée au greffe le 21 février de la même année. La présente requête ayant été introduite le 15 octobre 1997, à savoir plus de six mois après ce dernier arrêt, elle se révèle tardive et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Friberh

Christos

Rozakis

Greffier

Président