SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51556/99 prezentate de Romano FERREU împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 13 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată mai sus în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 aprilie 1998, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul este un resortisant italian, născut în 1939 și are reședința în Civita Bagno (L aquila). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Luciano și Mario Antonio Rossi, avocați din L aquila.
În 1992, reclamantul a fost membru al Consiliului Municipal din L Prin Ordonanța din 3 februarie 1994, notificată reclamantului înainte de 9 februarie 1994, data la care a numit avocatul său consilier, Parchetul din L La 10 februarie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare a acceptat această cerere și, la 22 februarie 1994, a stabilit data de 22 februarie 1994 la tribunal pentru desemnarea experților. La 30 aprilie 1994, procurorul a solicitat prelungirea termenului maxim. în cazul în care cererea a fost reiterată la o dată nespecificată și apoi la 14 iunie 1995. Prin două ordonanțe, despre care se cunoaște doar data primei, la 27 februarie 1995, judecătorul investigațiilor preliminare a primit aceste cereri.
Pe parcursul lunilor iunie, iulie, septembrie și octombrie 1995 și ianuarie 1996 au fost examinate numeroase persoane. La 14 februarie 1996, procurorul a solicitat trimiterea în judecată a reclamantului și a altor unsprezece persoane, precum și adoptarea unei proceduri prescurtate ( 1996, judecătorul investigațiilor preliminare a acceptat prima cerere și a fixat la tribunalul din L.A.quila, prin ordonanța din 2 mai 1996. Prin ordonanța din 2 mai 1996, judecătorul investigațiilor preliminare i-a trimis pe inculpați în judecată la tribunalul din L.A.quila până la 22 noiembrie 1996. La 22 noiembrie 1996 și 4 martie 1997, instanța a ordonat ca poziția unuia dintre inculpați să fie separată de procedura referitoare la reclamant.
Apoi, au fost audiați martori. O audiere stabilită la 16 aprilie 1997 a fost amânată din cauza unui obstacol din partea celor doi experți numiți de instanță. La 18 aprilie 1997, martorii au fost examinați. La 22 aprilie 1997, părțile și-au prezentat pledoariile. Prin hotărârea din 22 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 7 mai 1997 tribunalul din L La 13 martie 1998, Parchetul s-a ocupat de casare. O ședință stabilită la 13 noiembrie 1998 nu are loc din cauza unei greve a avocaților. Printr-o hotărâre pronunțată la ședința următoare din 1 februarie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 16 aprilie 1999, Curtea de Casație a respins acțiunea. (1) Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurii.
Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil, astfel cum se prevede în art. 6 alin. Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, Recurentul susține că această cale de atac este o posibilitate oferită și nu o obligație - § 6 din legea care declară că Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea din 24 martie 2001 nr. 89 (denumită lege Pinto mai sus) persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.
Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Al doilea motiv al reclamantului se referă la art. 6 alineatul (2) în ceea ce privește lipsa de control din partea statului italian în ceea ce privește divulgarea de către mass-media a informațiilor privind urmărirea penală deschisă împotriva acestuia, informații care ar fi putut influența autoritățile judiciare și impactul pe care l-ar fi avut o astfel de publicitate negativă asupra posibilității de a candida la alegerile politice.
Curtea amintește că prezumția de nevinovăție se numără printre elementele procesului penal echitabil impus de alineatul (1). Aceasta se constată a nu fi cunoscută dacă o hotărâre referitoare la un inculpat reflectă sentimentele de vinovăție, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în prealabil în mod legal. Este suficient, chiar și în lipsa unei constatări formale, o motivare care să sugereze că judecătorul îl consideră pe acesta vinovat (Butkevičius v. Lithuania, (dec.) nr. 48297/99, 26.3.02, nepublicată). În speță, dezvoltarea procesului și rezultatul acestuia permit Curții să estimeze că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie în cursul căreia a putut prezenta, în fața judecătorilor din fond, toate elementele de probă utile pentru argumentele sale.
Prin urmare, se poate considera că judecătorii Tribunalului și judecătorii Tribunalului de apel și, în sfârșit, Curtea de Casație și-au exercitat puterea de apreciere în conformitate cu dreptul la apărare, fără a lua în considerare o apreciere arbitrară sau eronată a dreptului intern aplicabil și fără a ignora niciun mijloc esențial de apărare. Prin urmare, examinată în ansamblul său, procedura nu este considerată ca fiind o încălcare a dreptului la prezumția de nevinovăție în sensul art. 6 alin. (2) din Convenție. În plus, chiar dacă ar dori să examineze art. 6 alineatul (2) dincolo de aspectele strict legate de proces, Curtea arată că articolele din ziare de care reclamantul se plânge nu conțin nicio declarare a vinovăției din partea autorităților publice și se limitează la furnizarea de informații cu privire la procedurile deschise împotriva reclamantului.
3 din Convenție. (3) Reclamantul consideră că lipsa controlului asupra statului menționat anterior a adus, de asemenea, atingere drepturilor garantate prin art. 8, 10 și 11 din Convenție și prin art. 3 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că aceste obiecțiuni nu au fost suficient susținute. Prin urmare, este necesar ca aceste obiecțiuni să fie respinse ca fiind vădit nefondate, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, să declare cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n° 51556/99 présentée par Romano FERRAUTO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 juin 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 avril 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1939 et résidant à Civita Bagno (L’Aquila). Il est représenté devant la Cour par M es Luciano et Mario Antonio Rossi, avocats à L’Aquila.
En 1992, le requérant était membre du conseil municipal de L’Aquila. Suite à une perquisition effectuée auprès d’un consortium édile et de la mairie de L’Aquila, de nombreux journaux relatèrent, à partir du 19 septembre 1992, des informations concernant les investigations et formulèrent des hypothèses quant à la responsabilité pénale du requérant. Par ordonnance du 3 février 1994, notifiée au requérant avant le 9 février 1994, date à laquelle il nomma son avocat conseil, le parquet de L’Aquila demanda au juge des investigations préliminaires la production immédiate d’un moyen de preuve (« incidente probatorio ») au cours des investigations qu’il avait ouvert à l’encontre du requérant et de nombreuses autres personnes pour, entre autres, abus d’autorité publique.
Le 10 février 1994, le juge des investigations préliminaires fit droit à cette demande et fixa au 22 février 1994 l’audience pour la désignation des experts. Le 30 avril 1994, le parquet demanda la prolongation du délai maximum pour l’accomplissement d’actes d’investigation. Cette demande fut réitérée à une date non précisée et ensuite le 14 juin 1995. Par deux ordonnances, dont on connaît seulement la date de la première, le 27 février 1995 le juge des investigations préliminaires fit droit à ces demandes. L’expertise fut déposée le 20 juillet 1994. Le 3 juillet 1995, le requérant fut interrogé par la police. Tout au long des mois de juin, juillet, septembre et octobre 1995 et janvier 1996 des nombreuses personnes furent examinées.
Le 14 février 1996, le parquet demanda le renvoi en jugement du requérant et de onze autres personnes, ainsi que l’adoption d’une procédure abrégée (« procedimento per decreto ») . Par une ordonnance du 15 février 1996, le juge des investigations préliminaires fit droit à la première demande et fixa l’audience préliminaire au 2 mai 1996. Par ordonnance du 2 mai 1996, le juge des investigations préliminaires renvoya les accusés en jugement devant le tribunal de L’Aquila pour le 22 novembre 1996. Les 22 novembre 1996 et 4 mars 1997, l’affaire fut renvoyée à la demande de certains des accusés et en raison de l’empêchement de l’un des avocats. Le 15 avril 1997, le tribunal ordonna que la position de l’un des accusés soit séparée de la procédure concernant le requérant.
Ensuite, des témoins furent entendus. Une audience fixée au 16 avril 1997 fut reportée en raison d’un empêchement des deux experts nommés par le tribunal. Le 18 avril 1997, des témoins furent examinés. Le 22 avril 1997 les parties présentèrent leurs plaidoiries. Par jugement du 22 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 7 mai 1997, le tribunal de L’Aquila condamna le requérant à deux ans d’emprisonnement et à l’interdiction de l’accès, pour la même durée, a la fonction publique. Le 4 juin 1997, le requérant interjeta appel. Par ordonnance du 4 février 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 16 février 1998, la cour d’appel de L’Aquila relaxa le requérant. Le 13 mars 1998, le parquet se pourvut en cassation.
Une audience fixée au 13 novembre 1998 ne se tint pas en raison d’une grève des avocats. Par un arrêt rendu à l’audience suivante du 1 er février 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 16 avril 1999, la Cour de cassation rejeta le recours. EN DROIT 1. Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le requérant a demandé qu’il y ait une audience pour discuter l’effectivité de la loi Pinto, toutefois la Cour n’estime pas nécessaire d’avoir une audience sur ce point.
Le requérant soutient que cette voie de recours est une faculté offerte et non une obligation - le § 6 de la loi disant « peuvent » et non « doivent » et il conteste l’application rétroactive de la loi en se basant sur le principes « tempus regit actum » et « perpetuatio jurisdictionis ». Il refuse, par conséquent, de saisir la cour d’appel. La Cour note que selon la loi du 24 mars 2001 n° 89 (dite « loi Pinto ») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2. Le deuxième grief du requérant porte sur l’article 6 § 2 quant au manque de contrôle de la part de l’État italien quant à la divulgation, par les médias, d’informations concernant les poursuites ouvertes à son encontre, informations qui auraient pu influencer les autorités judiciaires et quant aux répercussions qu’une telle publicité négative aurait eu sur la possibilité de se porter candidat aux élections politiques. La Cour rappelle que la présomption d’innocence figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par le § 1. Elle se trouve méconnue si une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie.
Il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le juge considère l’intéressé comme coupable ( Butkevičius v. Lithuania , (déc.) no. 48297/99, 26.3.02, non publiée). En l’espèce, le développement du procès et son résultat permettent à la Cour d’estimer que le requérant à bénéficié d’une procédure contradictoire au cours de laquelle il a pu présenter, devant les juges du fond, tous les éléments de preuve utile pour ses arguments. L’on peut, donc, estimer que les juges du tribunal puis ceux de la cour d’appel et, enfin, la Cour de cassation ont exercé leur pouvoir d’appréciation dans le respect des droits de la défense sans faire état d’une appréciation arbitraire ou erronée du droit interne applicable et sans méconnaître aucun moyen de défense essentiel.
Partant, examinée dans son ensemble, la procédure ne relève l’apparence d’aucune violation du droit à la présomption d’innocence au sens de l’article 6 § 2 de la Convention. En outre, même à vouloir examiner l’article 6 § 2 au-delà des aspects strictement concernant le procès, la Court relève que les articles de journaux dont le requérant se plaint ne contiennent aucune assertion de culpabilité de la part des autorités publiques et se limitent à donner des informations sur les procédures ouvertes à l’encontre du requérant. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Le requérant estime que le manque de contrôle de l’État déjà mentionné ci-dessus a également porté atteinte aux droits garantis par les articles 8, 10 et 11 de la Convention et par l’article 3 du Protocole n° 1. La Cour estime que ces griefs n’ont pas été suffisamment étayés.
Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Erik Fribergh Christos rozakis Greffier Président