AFFAIRE NAPOLITANO c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA NAPOLITANO c. ITALIA (solicitarea nr. 44415/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Napolitano c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Angelina Napolitano a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 27 mai 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapelor și Libertăților Fundamentale ( V. Piscitelli, avocat în Benevent. Guvernul italian ( La 9 decembrie 1993, reclamanta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, care funcționa ca judecător al muncii, împotriva ministrului Trezoreriei și ministrului de la Õ , pentru a obține o pensie de invaliditate. La 15 decembrie 1993, judecătorul a fixat prima audiere la 14 iunie 1995. Această audiere a fost amânată din oficiu de patru ori până la 14 iunie 1995. În decembrie 1998. La data respectivă, judecătorul a numit un expert și a amânat cazul la 2 iunie 1999. Ședința pledoariilor a avut loc la 22 mai 2000. Prin hotărârea din 22 mai 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 20 iunie 2000, judecătorul a acceptat cererea recurentei. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 decembrie 1993 și sa încheiat la 20 iunie 2000. Prin urmare, a durat mai mult de șase ani și șase luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 12. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte a acesteia decât imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 13. Recurenta solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 24 000 000 de lire ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 17 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Recurenta solicită, de asemenea, 6 754 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă recurentei. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 17 000 000 (17 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululr Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE NAPOLITANO c. ITALIE

(Requête n°

44415/98)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Napolitano c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B. Baka

G.

Bonello

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits

,

juges

,

M

me

M.

Del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Angelina Napolitano (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44415/98. La requérante est représentée par M

e

V. Piscitelli, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 9 décembre 1993, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, à l’encontre du ministre du Trésor et du ministre de l’Intérieur, afin d’obtenir une pension d’invalidité.

4.

Le 15 décembre 1993, le juge fixa la première audience au 14

juin

décembre 1998. A cette date, le juge nomma un expert et ajourna l'affaire au 2 juin 1999. L'audience de plaidoiries se tint le 22 mai 2000.

5.

Par un jugement du 22 mai 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 20 juin 2000, le juge fit droit à la demande de la requérante.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 9 décembre 1993 et s’est terminée le 20 juin 2000.

9.

Elle a donc duré plus de six ans et six mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

La requérante réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 24 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 17

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

La requérante demande également 6 754 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 17 000 000 (dix-sept millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président