- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Di Sisto împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA DI SISTO c. ITALIA (solicitarea nr. 44414/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Di Sisto c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B.
Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Gino Sebastiano Di Sisto, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 27 mai 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Hotărârea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44414/98. Reclamantul este reprezentat de domnul Piscitelli, avocat la Benevent.
Guvernul italian (adică mai mult) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. La 8 octombrie 1993, reclamantul a numit Ministerul de Trezorerie în fața judecătorului judecător din Benevent, care funcționa ca judecător al muncii, pentru a obține o pensie de invaliditate. La 14 octombrie 1993, judecătorul a stabilit prima audiere la 18 martie 1994. La 15 iulie 1994, instanța a fost restantă la 15 iunie 1994. 1996. La data de 20 iunie 1996, judecătorul a numit un expert și a stabilit interdicția de punere în acțiune la 13 februarie 1997. În ziua următoare, judecătorul a retrimis cauza din cauza absenței părților.
La 6 noiembrie 1997, părțile fiind absente, cauza a fost înlăturată din rol în conformitate cu art. 309 din Codul de procedură civilă. La 27 octombrie 1998, reclamantul a reînceput procedura și a fost stabilită o audiere la 25 martie 1999. La acea dată, cazul a fost amânat la 30 septembrie 1999. Această audiere a fost amânată din oficiu de două ori. Ședința următoare a fost stabilită la 25 ianuarie 2001. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 octombrie 1993 și procedura era încă în curs de desfășurare la 25 ianuarie 2001. La această dată a durat mai mult de șapte ani și trei luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 12. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte a acesteia decât imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 13. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 24 000 000 de lire ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere.
În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 15 000 000 de lire ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 754 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului.
Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululr Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE DI SISTO c. ITALIE (Requête n° 44414/98) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Di Sisto c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , A.B. Baka G. Bonello , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits , juges , M me M. Del Tufo, juge ad hoc, et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Gino Sebastiano Di Sisto (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44414/98. Le requérant est représenté par M e V. Piscitelli, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000. EN FAIT
Le 8 octobre 1993, le requérant assigna le ministère du Trésor devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir une pension d’invalidité.
Le 14 octobre 1993, le juge fixa la première audience au 18 mars 1994. Le 15 juillet 1994, l’audience fut reportée d’office au 15 juin 1996. Le 20 juin 1996, le juge nomma un expert, et fixa l’audience de mise en délibéré au 13 février 1997. Le jour venu, le juge renvoya l’affaire en raison de l’absence des parties. Le 6 novembre 1997, les parties étant absentes, l’affaire fut rayée du rôle conformément à l’article 309 du code de procédure civile.
Le 27 octobre 1998, le requérant reprit la procédure et une audience fut fixée au 25 mars 1999. A cette date, l'affaire fut ajournée au 30 septembre 1999. Cette audience fut reportée d'office à deux reprises. L'audience suivante fut fixée au 25 janvier 2001. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 8 octobre 1993 et la procédure était encore pendante au 25 janvier 2001.
Elle avait à cette date duré plus de sept ans et trois mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 24 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 15 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 6 754 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président