Polat împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul, Sadullah Polat, este un național turc de origine kurdă, născut în 1972 și, la momentul introducerii cererii, el a fost reținut în Țările de Jos în scopuri de expulzie. El este reprezentat în fața Curții de către dna G.E.M. Mai târziu, un avocat practicant la Haga. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 ianuarie 1999, reclamantul și alte douăsprezece au părăsit İstanbul cu camion. Reclamantul a sosit în Țările de Jos la 11 ianuarie 1999 și, la 12 ianuarie 1999, a continuat călătoria în Germania, în cazul în care fratele său locuia și în cazul în care a dorit să solicite azil. La 12 ianuarie 1999, reclamantul a fost prins de autoritățile germane și predat autorităților Țărilor de Jos, care l-a încarțat în conformitate cu art. 19 din Legea privind extraterestrii (Vreemdelingenwet) pentru a verifica identitatea, naționalitatea și titlul de ședere.

În aceeași zi, după ce reclamantul a depus o cerere de azil sau un permis de reședință pentru motive umanitare, el a fost ulterior plasat în detenție extraterestră (vreemdelingenbewaring) în așteptarea determinării cererii sale de azil, în conformitate cu art. 26 alineatul (1) litera (c) din Legea privind extratereștriile. La 18 ianuarie 1999, reclamantul a depus un recurs la Curtea Regională de la Haga (Arrondissementsrechtbank) care a stat la „s-Hertogenbosch împotriva măsurii de plasare în detenție și a solicitat eliberarea imediată a acestuia. La 21 ianuarie 1999, reclamantul a fost intervievat de un oficial al Ministerului Justiției în ceea ce privește motivele cererii de azil.

La 2 februarie 1999, în urma unei audieri de la 1 februarie 1999 în cursul cărora reclamantul a fost reprezentat de un avocat, Curtea Regională de la Haga a respins recursul reclamantului împotriva plasării în detenție a străinilor, susținând că există motive suficiente pentru a justifica plasarea reclamantului în detenție a străinilor. În acest sens, Comisia a remarcat că, la momentul în care a fost deținut în detenție și până în prezent, reclamantul nu dispune de un titlu valabil de reședință, de documente de identitate valabile sau de mijloace suficiente de existență. În momentul aprecierii sale, reclamantul a fost în posesia unei cărți de identitate false turce și a solicitat azil numai după ce autoritățile germane au fost predate autorităților olandeze, în timp ce ar fi putut face o astfel de cerere în timpul șederii sale în Țările de Jos înainte de plecarea sa în Germania.

În aceste circumstanțe, Curtea Regională de la Haga a susținut că există motive suficiente pentru a concluziona că reclamantul ar încerca să găsească modalități de a evita expulzia și că, prin urmare, nu a fost transferat în mod corect într-un centru obișnuit al reclamanților de azil. În plus, Curtea Regională a susținut că faptul că reclamantul a solicitat azil nu presupune că nu mai există nici o perspectiva de expulzare, doar dacă ar fi foarte probabil ca cererea de azil să fie acordată. Cu toate acestea, acest lucru nu pare să fie cazul.

Remarcand faptul că reclamantul a fost auzit în legătură cu cererea sa de azil la 21 ianuarie 1999, că instanța a fost informată că o decizie era preconizată la scurt timp și că, în conformitate cu art. 26 § 3 din Legea privind extratereștrii, un plasament în detenția extratereștrilor se încheie în cazul în care nu se decide o cerere de azil în termen de patru săptămâni, Curtea Regională de la Haga a constatat că există încă perspective realiste pentru expulzarea reclamantului și că autoritățile sunt suficient de diligente în activitățile lor destinate expulzării sale. Curtea Regională de la Haga a concluzionat că plasarea reclamantului în detenția extratereștrilor este în conformitate cu dispozițiile legale relevante și, după ce a cântărit toate interesele implicate, ar putea fi considerată rezonabilă drept justificată.

La 4 februarie 1999, Secretarul de Stat al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea reclamantului de azil sau un permis de reședință pentru motive umanitare și a ordonat expulzarea sa din Olanda. Reclamantul a fost, prin urmare, plasat în detenție în scopuri de expulzie în conformitate cu art. 26 § 1 litera (a) din Legea privind extratereșele. La un moment dat neespecificat, reclamantul a depus un recurs împotriva deciziei din 4 februarie 1999 cu Curtea Regională de la Haga care a stat în „s-Hertogenbosch”. El a solicitat în continuare Curții regionale pentru o injuncție în privința expulzării sale în așteptarea procedurii de recurs. Întrucât el a fost încarcat în detenție extraterestră, el nu a fost obligat, cum ar fi reclamanții de azil care nu au fost în detenție, pentru a depune mai întâi o obiecție (bezwaarschrift) la Secretarul de Stat al Justiției înainte de a depune un apel la Curtea Regională de la Haga.

La 5 februarie 1999, reclamantul a depus un al doilea recurs la Curtea Regională de la Haga care a stat la „s-Hertogenbosch împotriva măsurii de plasare în detenție în străini” și a solicitat să fie eliberat imediat. La 23 februarie 1999, în urma unei audieri de la 22 februarie 1999 în cursul căreia reclamantul a fost reprezentat de un avocat, Curtea Regională de la Haga a respins al doilea recurs al reclamantului împotriva plasării în detenție a extratereștrilor. Remarcand faptul că licența acestui plasament a fost deja determinată în decizia sa din 2 februarie 1999, aceasta limitează examinarea acesteia la licența plasamentului continuu al reclamantului în detenția extraterestră.

Acesta a susținut că faptul că reclamantul a solicitat o injecție în ceea ce privește expulziarea sa nu a influențat, ca astfel, legalitatea plasării sale în detenția extraterestră, deoarece – în așteptarea determinării acestei cereri – nu se poate spune că nu există perspective de expulzare, doar în cazul în care ar fi foarte probabil ca o injecție să fie acordată. Cu toate acestea, acest lucru nu părea să fie cazul, având în vedere faptul că secretarul de stat a solicitat Curtea Regională de la Haga la 9 februarie 1999 să acorde prioritate cererii reclamantei de injuncție, Curtea regională a afirmat cu privire la acest punct că a presupus că cererea de injuncție va fi tratată în viitorul apropiat.

De asemenea, constatând că întrebarea dacă reclamantul ar putea fi expulzat în Turcia cu o a doua carte de identitate turcă depusă de el a fost în curs de examinare, Curtea Regională a susținut că există perspective realiste pentru expulzarea reclamantului și a considerat că nu se poate considera că autoritățile sunt insuficient diligente în activitățile lor vizate de expulzarea reclamantului. Curtea Regională de la Haga a concluzionat că plasarea reclamantului în detenția extratereștrilor este în conformitate cu dispozițiile legale relevante și, după ce a cântărit toate interesele implicate, ar putea fi considerată rezonabilă drept justificată. La 13 octombrie 2000 și fără a furniza detalii suplimentare, reclamantul a informat Curtea că cererea sa de azil nu a avut succes și că, la 31 august 1999, el a fost eliberat din detenția extraterestră pe baza unei suspendări temporare a expulzării resortisanților turci de origine kurdă.

art. 26 din Legea privind extratereștrii prevede, în măsura în care este cazul,: „1. În cazul în care interesele ordinii publice, politicile publice sau securitatea națională o impun, următoarele categorii de extratereștri pot fi reținuți: a. extratereștri ai căror expulzie a fost ordonată; b. extratereștrii pentru care există motive serioase să creadă că expulzarea lor va fi ordonată; c. extratereștri care nu au voie să locuiască în Țările de Jos în temeiul oricărui dintre dispozițiile prevăzute la art. 8-10 < din Legea privind extratereștrii>, în așteptarea hotărârii privind cererea de permis de reședință, a permisului de reședință permanentă sau a concediului de a intra ca refugiați. Un extraterestru nu va fi reținut atunci când, și detenția va fi încheiată imediat ce va da seama că dorește să părăsească Olanda și este, de fapt, în măsură să facă acest lucru.

Detenția pentru motivele prevăzute în prima teză a alin. (1) și pentru categoriile menționate la punctul b. sau c. din respectivul alineat nu va dura mai mult de o lună… ” Un extraterestru a cărui expulzie a fost ordonată poate, în principiu, rămâne în detenție pentru o perioadă nelimitată de timp. Legibilitatea unui plasament în detenție extraterestră poate, totuși, fi contestat în fața Curții Regionale de la Haga. În cazul în care Curtea Regională de la Haga constată că nu există perspective de expulzare într-un timp rezonabil, aceasta poate ordona ca măsura de plasare în detenția extraterestră să fie încheiată. În jurisprudența Diviziei de uniformitate juridică (Rechtseenheidskamer) a Curții Regionale de la Haga, s-a stabilit că interesul unui extraterestru care urmează să fie eliberat din detenția extratereștrilor crește cu trecerea timpului.

În cazul în care un loc în detenție extraterestră depășește o perioadă de șase luni, se consideră în general că interesul extratereștului de a fi eliberat este mai mare decât interesul de a-l păstra în detenție în scopul expulzării. În funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, acest punct poate fi, de asemenea, atins în timp înainte sau după șase luni. Poate fi mai târziu în cazul în care extraterestruul frustra determinarea identitatii sau naționalității sale și poate fi mai devreme în cazul în care extraterestrul în cauză nu este în măsură să obțină documente de călătorie din motive care depășesc controlul său.

Deși nu există niciun recurs împotriva unei hotărâri a Curții regionale în cadrul procedurii privind cererile de eliberare din detenție în scopuri de expulzie, este disponibil un recurs în fața Curții de Apel (Gerechtshof) în ceea ce privește o decizie luată în contextul unei astfel de proceduri cu privire la o cerere de compensare pentru timpul petrecut în detenție în scopuri de expulzare. În plus, un recurs poate fi admis în cazul în care se face plângere că în decizia a contestat un principiu fundamental al dreptului a fost nerespectat (cf. Curtea de Apel de la Haga, 12 noiembrie 1998, Nederlandse Jurisprudentie 1999, nr. 127) Nu există nici un termen pentru depunerea unui recurs împotriva unei decizii de plasare în detenție a extratereștrilor și, în principiu, o persoană plasată în detenție a extratereștrilor poate depune atât de multe apeluri împotriva acestei decizii, cât consideră adecvat.

Atunci când decizia de plasare în detenție a extratereștrilor a fost stabilită pentru prima dată, examinarea oricăror apeluri ulterioare în acest sens va fi limitată la legalitatea continuării plasării în detenție a extratereștrilor începând cu data ultimei decizii judiciare luate în acest punct.

The applicant, Sadullah Polat, is a Turkish national of Kurdish origin, born in 1972 and, at the time of introduction of the application, he was detained in the Netherlands for expulsion purposes. He is represented before the Court by Ms G.E.M. Later, a lawyer practising in The Hague. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 5 January 1999, the applicant and twelve others left İstanbul by truck. The applicant arrived in the Netherlands on 11 January 1999 and, on 12 January 1999, pursued his journey to Germany, where his brother was residing and where he wished to apply for asylum. On 12 January 1999, the applicant was apprehended by the German authorities and handed over to the Netherlands authorities, who placed him in detention in accordance with Article 19 of the Aliens Act (Vreemdelingenwet) in order to verify his identity, nationality and residence title.

On the same day, after the applicant had filed a request for asylum or a residence permit on humanitarian grounds, he was subsequently placed in aliens’ detention (vreemdelingenbewaring) pending the determination of his asylum request, in accordance with Article 26 § 1 (c) of the Aliens Act. On 18 January 1999, the applicant filed an appeal with the Hague Regional Court (Arrondissementsrechtbank) sitting in ‘s-Hertogenbosch against the measure of his placement in aliens’ detention and requested his immediate release. On 21 January 1999, the applicant was interviewed by an official of the Ministry of Justice in relation to the grounds for his asylum request. On 2 February 1999, following a hearing held on 1 February 1999 in the course of which the applicant was represented by a lawyer, the Hague Regional Court rejected the applicant’s appeal against his placement in aliens’ detention.

It held that there were sufficient grounds to justify the applicant’s placement in aliens’ detention. In this respect it noted that, at the time of his placement in detention and to date, the applicant did not have a valid residence title, valid identity documents or sufficient means of existence. At the time of his apprehension, the applicant had further been in the possession of a false Turkish identity card and he had only applied for asylum after having been handed over by the German authorities to the Dutch authorities whereas he could have made such an application during his stay in the Netherlands prior to his departure to Germany. In these circumstances, the Hague Regional Court held that there were sufficient grounds to conclude that there were reasons to believe that the applicant would seek to find ways of avoiding his expulsion and that therefore he had rightly not been transferred to an ordinary asylum seekers centre.

The Regional Court further held that the fact that the applicant had applied for asylum did not imply that there were no longer any prospects for his expulsion. This would only be the case if it was highly likely that his request for asylum would be granted. However, this did not appear to be the case. Noting that the applicant had been heard in relation with his request for asylum on 21 January 1999, that the court had been informed that a decision was expected at short notice and that, pursuant to Article 26 § 3 of the Aliens Act, a placement in aliens’ detention ends where a request for asylum is not decided upon within four weeks, the Hague Regional Court found that there were as yet realistic prospects for the applicant’s expulsion and that the authorities were sufficiently diligent in their activities aimed at his expulsion.

The Hague Regional Court concluded that the applicant’s placement in aliens’ detention was in accordance with the relevant statutory provisions and, after having weighed all interests involved, could reasonably be regarded as justified. On 4 February 1999, the State Secretary of Justice (Staatssecretaris van Justitie) rejected the applicant’s request for asylum or a residence permit on humanitarian grounds and ordered his expulsion from the Netherlands. The applicant was, consequently, placed in aliens’ detention for the purposes of his expulsion in accordance with Article 26 § 1 (a) of the Aliens Act. At some unspecified point in time, the applicant filed an appeal against the decision of 4 February 1999 with the Hague Regional Court sitting in ‘s-Hertogenbosch.

He further applied to the Regional Court for an injunction on his expulsion pending the appeal proceedings. As he had been placed in aliens’ detention he was not required, like asylum seekers not placed in such detention, first to file an objection (bezwaarschrift) with the State Secretary of Justice before filing an appeal with the Hague Regional Court. On 5 February 1999, the applicant filed a second appeal with the Hague Regional Court sitting in ‘s-Hertogenbosch against the measure of his placement in aliens’ detention and he requested that he be released immediately. On 23 February 1999, following a hearing held on 22 February 1999 in the course of which the applicant was represented by a lawyer, the Hague Regional Court rejected the applicant’s second appeal against his placement in aliens’ detention.

Noting that the lawfulness of this placement had already been determined in its decision of 2 February 1999, it limited its examination to the lawfulness of the applicant’s continued placement in aliens’ detention. It held that the fact that the applicant had applied for an injunction on his expulsion did not, as such, affect the lawfulness of his placement in aliens’ detention, since – pending the determination of this request – it could not be said that there were no prospects for his expulsion. This would only be the case where it was highly likely that an injunction would be granted. This had, however, not appeared to be the case. Noting that the State Secretary had requested the Hague Regional Court on 9 February 1999 to give priority to the applicant’s request for an injunction, the Regional Court stated on this point that it assumed that the request for an injunction would be dealt with in the near future.

Noting further that the question whether the applicant could be expelled to Turkey with a second Turkish identity card submitted by him was in the process of being examined, the Regional Court held that there remained realistic prospects for the applicant’s expulsion and considered that it could not be held that the authorities were insufficiently diligent in their activities aimed at the applicant’s expulsion. The Hague Regional Court concluded that the applicant’s placement in aliens’ detention was in accordance with the relevant statutory provisions and, after having weighed all interests involved, could reasonably be regarded as justified. On 13 October 2000 and without providing further details, the applicant informed the Court that his request for asylum had been unsuccessful and that, on 31 August 1999, he had been released from aliens’ detention on the basis of a temporary suspension of the expulsion of Turkish nationals of Kurdish origin.

Article 26 of the Aliens Act, insofar as relevant, provides: “1. If the interests of public order, public policy or national security so require, the following categories of aliens may be detained: a. aliens whose expulsion has been ordered; b. aliens in respect of whom there are serious ground to believe that their expulsion will be ordered; c. aliens who are not allowed to reside in the Netherlands by virtue of any of the provisions contained in Articles 8-10 <of the Aliens Act>, pending the decision on an application for a residence permit, a permanent residence permit or leave to enter as refugees. 2. An alien shall not be detained when, and detention shall be terminated as soon as, he intimates that he wishes to leave the Netherlands and is in fact in a position to do so.

3. Detention for the reasons set out in the first sentence of paragraph 1 and for the categories referred to under b. or c. of that paragraph shall not be of longer duration than one month… ” An alien whose expulsion has been ordered can, in principle, remain in aliens’ detention for an unlimited period of time. The lawfulness of a placement in aliens’ detention can, however, be challenged before the Hague Regional Court. Where the Hague Regional Court finds that there are no prospects for expulsion within a reasonable time, it can order that the measure of placement in aliens’ detention be terminated. It has been established in the case-law of the Legal Uniformity Division (Rechtseenheidskamer) of the Hague Regional Court that the interest of an alien to be released from aliens’ detention increases with the passage of time.

Where a placement in aliens’ detention exceeds a period of six months, it is generally held that the alien’s interest in being released is greater than the interest to keep him in detention for the purposes of expulsion. Depending on the specific circumstances of each case, this point in time may also be reached before or after six months have passed. It may be later where the alien frustrates the determination of his identity or nationality and it may be earlier where the alien concerned is unable to obtain travel documents for reasons beyond his control. Although no appeal lies against a decision by the Regional Court in proceedings concerning requests for release from detention for expulsion purposes, an appeal to the Court of Appeal (Gerechtshof) is available in relation to a decision taken in the context of such proceedings on a request for compensation for the time spent in detention for expulsion purposes.

Furthermore, an appeal may be admitted in which the complaint is made that in the decision challenged a fundamental principle of law has been disrespected (cf. The Hague Court of Appeal, 12 November 1998, Nederlandse Jurisprudentie 1999, nr. 127) There is no time-limit for the filing of an appeal against a decision of placement in aliens’ detention and in principle a person placed in aliens’ detention may file as many appeals against this decision as he sees fit. When the lawfulness of a decision of placement in aliens’ detention has been determined for a first time, the examination of any subsequent appeal in this respect will be limited to the lawfulness of the continuation of the placement in aliens’ detention as from the date of the last judicial decision taken on this point.