AZAS ET AUTRES contre la GRECE

AZAS ET AUTRES contre la GRECE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 50824/99

prezentate de Dimitrios AZAS și alții

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință la 20 septembrie 2001 sub forma unei Camere compuse din

Dl. A.B. Baka,

președinte,

Dl. C.L. Rozakis,

Dl. G. Bonello,

Dna V. Strážnická,

Dl. P. Lorenzen,

Dl. M. Fischbach,

Dl. A. Kovler,

judecători,

și Dl. E. Fribergh,

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la 10 mai 1999 și înregistrată la 8 septembrie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

FAPTA

Reclamanții, Dl. Dimitrios Azas, Dna Domna Aza, Dl. Michalis Azas, Dl. Christos Azas, Dna Aikaterini Aza, Dna Maria Valtou, Dna Magdalini Dimitriou, Dl. Konstantinos Zizitis și Dna Eleni Psarianou sunt cetățeni greci, născuți respectiv în 1942, 1946, 1982, 1979, 1946, 1945, 1951, 1924 și 1944 și locuindu în Salonic. Sunt reprezentați în fața Curții de Dna I. Horomidis și Dna K. Horomidis, avocate la baroul din Salonic.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 24 iulie 1995, Statul a procedat, printr-o decizie comună a ministrului Economiei și a celui de Mediu, Amenajare Teritorială și Lucrări Publice și în scopul construcției unui bulevard la Salonic la exproprierea unei părți din două terenuri (în registrul cadastral purtând numerele 53a și 71) aparținând reclamanților (primii șase reclamanți sunt proprietari ai primului teren iar ceilalți trei sunt proprietari ai celui de-al doilea).

La 18 martie 1997, tribunalul de prima instanță din Salonic a stabilit valoarea unitară provizorie a despăgubirii pentru exproprierea terenului nr. 53a la 50.000 drahme (GRD) pe metru pătrat și la 60.000 GRD pe metru pătrat pentru cea a terenului nr. 71. A hotărât că pentru 820 m² din terenul nr. 53a și 2.886,5 m² din terenul nr. 71, reclamanții nu ar trebui să primească nici o despăgubire, deoarece trebuiau considerați ca fiind avantajați de construcția drumului. Tribunalul a acordat, de asemenea, în virtutea articolului 13 § 4 al decretului 797/1971, o despăgubire specială, pentru partea terenurilor neexpropriate, de o valoare corespunzând cu 60% din valoarea lor, precum și pentru construcțiile situate pe aceste părți, de o valoare corespunzând cu 50% din valoarea lor. În fine, tribunalul a decis compensarea cheltuielilor de justiție.

Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 1996, același tribunal recunoaștea pe reclamanți ca titulari ai dreptului de despăgubire pentru expropriere și despăgubire specială.

La 5 mai 1998, curtea de apel din Salonic a stabilit valoarea unitară definitivă a despăgubirii la 48.000 GRD pentru exproprierea terenului nr. 53a și la 54.000 GRD pentru cea a terenului nr. 71. A stabilit, de asemenea, suma definitivă a despăgubirii speciale pentru părțile neexpropriate după cum urmează: cu privire la o parte din terenul nr. 71, a stabilit-o la 30% din valoarea acesteia și cu privire la cealaltă (cuprinzând casa construită pe aceasta) la 25% din valoarea acesteia. Curtea de apel nu a stabilit nicio despăgubire specială pentru terenul nr. 53a, cu motivul că acesta nu suferise nicio devalorizare substanțială. A considerat că despăgubirul pentru partea neexpropriată nu depindea de natura lucrărilor pentru care exproprierea fusese efectuată, ci de devaluarea părții neexpropriate, provocată de scindarea proprietății.

Curtea de apel a determinat o zonă de siguranță de treizeci de metri de la capătul drumului și în care era interzis să se construiască. Partea neexpropriată a terenului nr. 53a (cuprinzând casa și o seră) se afla în această zonă și, după spusele reclamanților, interdictia de a construi antrena o micșorare a valorii terenului și clădirilor deja existente.

În fine, curtea de apel a hotărât că cheltuielile de justiție ale reclamanților (25.000 GRD) și onorariile avocaților acestora trebuiau să fie plătite de Stat. Ofixase honorariile avocaților la o procentaj de 3% din suma despăgubirii din care cea mai mare parte trebuia să fie depusă la baroul din Salonic și doar 100.000 GRD plătiți avocaților reclamanților (art. 22 § 1 al legii nr. 3693/1957 și decizie comună a miniștrilor Finanțelor și Justiției din 8 decembrie 1992).

La 1 iulie 1998, reclamanții depuseseră recurs în casație. Susțineau că curtea de apel era competentă pentru a judeca că nu trebuiau să participe la cheltuielile exproprierii în sensul articolului 1 al legii nr. 653/1977, deoarece deja concluzionase că părțile neexpropriate ale terenurilor litigioase și-au văzut valoarea scăzând. Invocau, între altele, o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a articolului 6 § 1 al Convenției. Din cauza importanței chestiunilor ridicate, cauza fusese trimiasă la ședința plenarei Curții de casație.

Prin hotărâre (nr. 8/1999) din 11 martie 1999, Curtea de casație confirmase hotărârea curții de apel și respingea recursul, cel puțin în partea sa referitoare la prezenta cauză.

Curtea de casație estimase că pentru a fixa suma unitară a despăgubirii pentru imobile expropriate în scopul construcției unui drum național, tribunalul se limitează la a fixa suma respectivă, fără a examina existența și întinderea obligației vecinilor, care beneficiază de această construcție, să contribuie la cheltuielile exproprierii în conformitate cu art. 1 al legii nr. 653/1977. Cu privire la susținerea reclamanților potrivit căreia curtea de apel nu ținuse seama de micșorarea valorii care ar rezulta din faptul că casa lor se situa acum la 7,50 metri sub schimbătorul drumului național, Curtea de casație judecă că despăgubirul pentru partea neexpropriată era legat doar de micșorarea valorii provocate de scindarea părții expropriate și nu putea în nicio caz să depindă de natura lucrărilor vizate de expropriere care putea afecta totalitatea zonei rezidențiale (art. 13 §§ 2 și 4 al decretului nr. 797/1971). Dispozițiile articolului mai sus menționat nu erau contrare nici articolului 17 al Constituției, nici articolelor 1 al Protocolului nr. 1 și 6 § 1 al Convenției.

Cu privire mai precis la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, Curtea de casație judecă că articolul respectiv prevede garanții procedurale și nu putea intra în linie de seamă pentru chestiuni referitoare la dreptul la respectul asupra bunurilor.

Curtea de casație mai estimase că art. 17 § 4 al decretului nr. 797/1971, care prevede onorariile reduse pentru avocatul reclamanților, nu despreția nici articolele 17 și 20 § 1 al Constituției, nici articolele 1 al Protocolului nr. 1 și 6 § 1 al Convenției. Într-adevăr, pe de o parte, aceasta permitea să se evite o micșorare a despăgubirii primite, deoarece titularul dreptului era obligat să-și plătească avocatului onorariile reduse (în conformitate cu legea) și, pe de altă parte, nu limita dreptul la o protecție judiciară a justiciabilului, nici libertatea profesională a avocatului acestuia.

Mai mult, Curtea de casație afirmă că din dispozițiile articolului 17 al Constituției și decretului nr. 797/1971, interpretate în lumina articolului 1 al Protocolului nr. 1, rezultă că pentru a fixa «despăgubirul complet», trebuia ținut seama de valoarea imobilului la momentul primei deliberări a tribunalului, precum și de cheltuielile suportate de proprietarul expropriat și angajate de expropriere. Asemenea cheltuieli includeau mutarea și mutarea proprietarilor al căror domiciliu, privat sau profesional, se afla în imobilele expropriate.

La 7 mai 1999, reclamanții proprietari ai terenului nr. 71 sesizaseră tribunalul de circumscripție din Salonic. Cereau o despăgubire pentru suprafața expropriată de 2.886,5 m² și pentru care curtea de apel nu acordase despăgubire cu motivul că reclamanții beneficiaiseră de expropriere (art. 1 al legii nr. 653/1977).

Printr-o hotărâre dinainte de judecata pe fond nr. 2268/2000, acest tribunal ordonase complementarea probelor și o expertizare. Referindu-se la jurisprudența Curții în cauzele Katikarides c. Grecia și Tsomtsos c. Grecia din 15 noiembrie 1996, a confirmat că prezumția potrivit căreia proprietarii expropriați beneficiaiseră de o îmbunătățire a unui drum nu mai era irefragabilă. Procedura de administrare a probelor complementare fusese completată și ședința avusese loc la 14 decembrie 2000.

B.

Dreptul și practica internă relevante

1.

Constituția

art. 17 al Constituției din 1975 prevede:

«1. Proprietatea este plasată sub protecția Statului. Drepturile care decurg din ea nu pot totuși fi exercitate în dauna interesului general.

(...)

»

2.

Decretul-lege nr. 797/1971 referitor la exproprierii

Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează exproprierea, în aplicarea principiilor enunțate în dispozițiile constituționale.

Capitolul A al decretului-lege fixează procedura și condițiile prealabile la anunțarea unei exproprierii.

Conform articolului 1 § 1 a), dacă este autorizată de lege în interesul public, exproprierea proprietăților urbane sau rurale sau revendicarea drepturilor reale asupra acestora este anunțată printr-o decizie comună a ministrului competent în domeniul vizat de expropriere și a ministrului Finanțelor.

art. 2 § 1 fixează condițiile prealabile unei decizii anunțând o expropriere; în special: a) un plan cadastral indicând zona de exproprier, și b) lista proprietarilor bunurilor imobile, suprafața acestora, delimitarea lor și caracteristicile principale ale clădirilor construite pe acestea.

art. 17 § 1 încredințează tribunalelor sarcina de a fixa despăgubirul. Dispune în mod explicit că acestea fixează doar suma unitară a despăgubirii, fără a preciza beneficiarul sau beneficiarii acesteia sau partea obligată să o plătească.

Conform articolului 13 § 1, despăgubirul se calculează pe baza valorii reale a proprietății expropriate la momentul publicării deciziei anunțând exproprierea.

Conform paragrafului 4 al aceluiași articol:

«În caz de expropriere a unei părți a unui imobil și atunci când partea rămasă proprietarului suferă o devalorizare substanțială a valorii sale sau devine neutilizabilă, sentința care fixează despăgubirul determină, de asemenea, despăgubirul special pentru această parte. Acest despăgubir special este plătit proprietarului împreună cu cel pentru partea expropriată.

»

3.

Legea nr. 653/1977 referitor la obligațiile proprietarilor vecini în privința deschiderii drumurilor naționale

Dispozițiile relevante ale articolului 1 al legii nr. 653/1977 din 25 iulie/5 august 1977 sunt redactate după cum urmează:

«1. În caz de deschidere, în afara planului urbanistic, a drumurilor naționale cu o lățime de până la treizeci de metri, proprietarii vecini care beneficiază de aceasta sunt obligați să plătească pentru o zonă de o lățime de cincisprezece metri, participând astfel la cheltuielile exproprierii imobilelor situate pe aceste drumuri. Această obligație nu poate totuși depăși jumătatea suprafeței imobilului în cauză.

(...)

(...)

»

4.

Articolele 1 ale decretului-lege nr. 446/1974 și 22 ale legii nr. 3693/1957

Conform articolelor 1 ale decretului-lege nr. 446/1974 și 22 ale legii nr. 3693/1957, atunci când există expropriere în favoarea Statului, cheltuielile sunt întotdeauna «compensate». Aceasta înseamnă că cheltuielile suportate de persoana expropriată la ocazia procedurii de expropriere (taxe de timbru, onorariile avocaților, etc) nu îi sunt niciodată rambursate și tribunalul nu poate, prin urmare, condamna Statul la plata cheltuielilor și depozelor. Dimpotrivă, atunci când exproprierea intervine în beneficiul unei persoane alte decât Statul, cheltuielile sunt în totalitate la sarcina persoanei în beneficiul căreia exproprierea este declarată (art. 9 § 5 al legii nr. 1093/1980).

Printr-o decizie comună a miniștrilor justiției și economiei din 8 decembrie 1992, onorariile avocaților nu pot în niciun caz să depășească 100.000 drahme.

Conform articolului 193 al Codului de procedură civilă, în absența unui recurs împotriva sentinței pe fond, un recurs referitor doar la repartiția cheltuielilor este inadmisibil.

5.

Legea nr. 2097/1952 purtând reglementarea anumitor cazuri de aplicare a legii privind recuperarea veniturilor publice

art. 8 al legii nr. 2097/1952 prevede:

«Executarea deciziilor judiciare (de jurisdicții civile sau penale, ale Consiliului de Stat și ale Curții de Conturi) condamnând Statul să plătească o dată sau cheltuieli de justiție, precum și executarea oricărui titlu de execuție recunoscând că Statul este obligat să plătească o asemenea dată, nu este permisă.

Notificarea unei cereri de plată a acestor datorii este interzisă și, în cazul în care ar avea loc totuși, această notificare nu obligă în niciun fel Statul.

»

Curtea de casație afirmase că art. 8 al legii nr. 2097/1952 este în conformitate cu Constituția greacă și Convenția europeană în acești termeni (hotărâre nr. 1039/1995):

«Existența privilegiului imposibilității execuției forțate împotriva Organismului Căilor Ferate ale Greciei («OSE») nu este contrară dispozițiilor articolului 4 § 1 al Constituției, referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, deoarece aceasta exclud doar crearea de către legislator a unor situații privilegiate cu privire la anumite persoane; cu toate acestea, nu exclud dreptul legislatorului să procedeze la o reglementare specială (...) atunci când aceasta se impune din motive de interes social sau public. Asemenea motive există în caz: tratamentul special și preferențial acordat OSE se justifică prin obiectivul social vital pe care îl urmărește, și anume realizarea transporturilor feroviare; de aici rezultă că Statul are un interes direct în asigurarea funcționării neobstrucționate a OSE. Acest privilegiu nu este, de asemenea, contrare articolului 20 al Constituției care garantează dreptul cetățenilor la o protecție legală de către tribunale (...). Mai mult, extensia la OSE a privilegiului interdicției execuției forțate care este valabil pentru Stat nu este contrară nici articolului 17 al Constituției, nici articolului 1 al Protocolului nr. 1 din 20 mai 1952 (...) nici în fine articolului 6 § 1 al Convenției din Roma din 4 noiembrie 1950 (...), deoarece aceste articole reglementează alte materii și nu chestiuni cum este prezenta la care le sunt străine.

»

OBIECȚIUNI

ÎN DREPT

1.

Reclamanții invocă o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, care prevede:

art. 1 al Protocolului nr. 1

«Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul asupra bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc prejudiciu dreptului pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.

»

Guvernul subliniază că la procedura specială prevăzută de decretul-lege nr. 797/1971, tribunalele se limitează la a determina suma unitară a despăgubirii care trebuie plătite persoanelor interesate; nu pot examina dacă proprietarii expropriați beneficiază de lucrări de lărgire a drumului, nici dacă sunt obligați să contribuie la cheltuielile exproprierii, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 653/1977. Prin hotărâre nr. 8/1999, Curtea de casație judecă că chestiunea dacă proprietarii vecini beneficiază sau nu de un asemenea avantaj sau au obligația respectivă trebuia determinată în conformitate cu procedura obișnuită și ca urmare a introducerii unei acțiuni în acest scop. Această acțiune poate fi introdusă în același timp cu cererea de determinare a sumei unitare a despăgubirii. Reclamanții, proprietari ai terenului nr. 71, introduseseră o asemenea acțiune, dar era în puterea lor să o facă într-o etapă mai timpurie, și anume atunci când procedura în fața tribunalului de prima instanță din Salonic era în curs. Aceasta este datorată faptului că, urmare hotărârilor Curții în cauzele Katikarides c. Grecia și Tsomtsos c. Grecia din 15 noiembrie 1996, Curtea de casație abandonase jurisprudența sa potrivit căreia prezumția că proprietarii beneficiaiseră de lucrări de îmbunătățire a unui drum era irefragabilă. Curtea de casație revenii apoi la jurisprudența sa anterioară potrivit căreia jurisdicțiile civile care fixează suma unitară a despăgubirii nu sunt competente pentru a examina în același timp dacă proprietarii expropriați beneficiază de expropriere. Faptul că în cauza de față exproprierea litigiasă deja avusese loc și o despăgubire deja fusese plătită, în timp ce o acțiune cu scopul de a obține o despăgubire complementară este încă în curs (dacă se dovedește că interesații nu beneficiază de niciun avantaj) nu putea conduce la concluzia că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

În sfârșit, cu privire la onorariile avocaților, Guvernul pretinde că Curtea de casație drept a estimat că dispozițiile legislației relevante nu sunt contrare articolului 1 al Protocolului nr. 1. Într-adevăr, suma despăgubirii pentru expropriere pe care o va primi proprietarul nu va fi micșorată, deoarece acesta plătește avocatului său suma limitată de onorariile prevăzute de lege și percepute de partea adversă). Mai mult, onorariile reduse ale avocatului titularului dreptului de despăgubire nu despreție dreptul la un proces echitabil, deoarece nu îl împiedică să se apere și pe avocat să-și exercite profesia. De mai mult, Guvernul subliniază că exproprierea în vederea realizării unei lucrări de interes public este legală și, prin urmare, distincția dintre «parte responsabilă» și «parte neresponsabilă» nu are sens. În cauza de față, curtea de apel, sesizată cu cereri ale ambelor părți pentru determinarea sumei unitare a despăgubirii, le-a admis parțial; este, prin urmare, normal ca aceasta să fi taxat cheltuielile de justiție și onorariile avocaților pe care le-a acordat reclamanților.

Reclamanții – proprietari ai terenului nr. 71 – susțin că decizia curții de apel conform căreia partea neexpropriată a fost devaluată ca urmare a exproprierii echivalează cu recunoașterea, cu forță de lucru judecat, că proprietatea nu poate fi considerată avantajată și să fie supusă «auto-indemnizării» prevăzute de art. 1 §§ 3 și 4 al legii nr. 653/1977. De consens, proprietarii nu ar trebui să fie obligați să introducă o nouă acțiune în fața tribunalului de circumscripție pentru ca acesta să examineze din nou dacă proprietarul vecin este avantajat, deoarece această chestiune este definitivă judecată de curtea de apel.

Reclamanții susțin, de asemenea, că curtea de apel nu trebuia să se limiteze la a fixa suma unitară a despăgubirii, ci întreaga despăgubire care putea fi datorată, în așa fel încât plata despăgubirii să preceadă ocuparea proprietății. Modul în care Curtea de casație a interpretat articolele 13 § 4 al decretului nr. 797/1971 și art. 1 al legii nr. 653/1977 încalcă articolele 1 al Protocolului nr. 1 și 6 § 1 al Convenției. Partea neexpropriată a unui teren nu este întotdeauna avantajată de lucrări, prin urmare, stabilirea unei prezumții irefragabile pentru compensarea despăgubirii desprezie articolele 17 al Constituției și 1 al Protocolului nr. 1. Reclamanții combat teza Guvernului potrivit căreia obligația de a sesiza din nou jurisdicțiile civile nu despreție art. 1 al Protocolului nr. 1, deoarece decurge dintr-o dispoziție pur procedurală; susțin că exigența articolului 17 § 2 al Constituției pentru o despăgubire completă, dar și dispozițiile articolelor 13 §§ 1 și 4 al decretului nr. 797/1971 conțin reguli substanțiale și nu procedurale.

În sfârșit, reclamanții susțin că pentru a acorda sau nu o despăgubire specială, tribunalele trebuiau să țină seama nu doar de devaluarea proprietății rezultând din scindarea proprietății, ci și de natura lucrărilor executate ca urmare a exproprierii.

Privind onorariile avocaților, reclamanții subliniază că acestea sunt minime comparativ cu cele prevăzute în codul avocaților și care fixează podeaua lor la 4% din suma care constituie obiectul procedurii.

Curtea consideră, în lumina ansamblului argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică serioase chestiuni de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a cererii, ci necesită o examinare pe fond; de aici rezultă că această obiecțiune nu poate fi declarată evident neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost constatat.

2.

Reclamanții invocă, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, care în partea sa relevantă se citește după cum urmează:

«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va soluționa (...) contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile de caracter civil (...)

»

Guvernul susține, în primul rând, că susținerea reclamanților, proprietari ai terenului nr. 71, potrivit căreia procedura în fața tribunalului de circumscripție din Salonic, care este curent în curs, riscă să dureze cinci ani, este arbitrară și ipotetică. Chiar dacă nu putem exclude eventualitatea unui apel împotriva sentinței pe care o va pronunța acest tribunal, chestiunea este încă prematură. În orice caz, dacă tribunalul condamnă Statul la o despăgubire complementară, aceasta va fi plătită reclamanților ca și despăgubirul care le-a fost deja plătit ca urmare a hotărârii curții de apel. Cu privire la susținerea reclamanților că tribunalele naționale nu motivaseră în suficiență deciziile, Guvernul subliniază că atât hotărârea curții de apel, cât și cea a Curții de casație sunt complet motivate și că reclamanții ridică această obiecțiune, deoarece aceste jurisdicții nu le dăduse câștig de cauză.

Reclamanții reamintesc că susținuseră în fața curții de apel că partea neexpropriată a terenului nr. 53a – care era mai mare decât cea a terenului nr. 71 și pentru care curtea de apel concluzionase că fusese devaluată – nu mai era constructibilă, deoarece se afla într-o zonă de siguranță de treizeci de metri în care orice construcție era interzisă (articolele 1 și 2 ale decretului nr. 347/1993). Cu toate acestea, curtea de apel judecă în mod vag că nu exista nicio devalorizare substanțială fără a răspunde la acest argument al reclamanților.

Curtea constată că procedura în fața tribunalului de circumscripție din Salonic începuse la 7 mai 1999 și este încă în curs. Ședința avusese loc la 14 decembrie 2000 și tribunalul se pregătea să pronunțe sentința. Această obiecțiune bazată pe lungimea procedurii este, prin urmare, evident neîntemeiată.

Privind a doua obiecțiune a reclamanților, Curtea consideră că se referă la modul în care curtea de apel hotărâse în cauza de față. Reclamanții putuseră expune argumentele lor pe acest punct și curtea de apel hotărâse, pe baza dosarului, că partea neexpropriată a terenului nr. 53a nu suferise nicio devalorizare substanțială.

De aici rezultă că această parte a cererii trebuie respinge ca evident neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Suspendă

examinarea obiecțiunilor reclamanților bazate pe art. 1 al Protocolului nr. 1;

Declară

cererea inadmisibilă pentru rest.

Erik Fribergh

Andràs Baka

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n°

50824/99

présentée par Dimitrios AZAS et autres

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (Deuxième section), siégeant le

20 septembre 2001 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

MM.

P.

Lorenzen

,

M.

Fischbach

,

A.

Kovler

,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mai 1999 et enregistrée le 8

septembre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Dimitrios Azas, Mme Domna Aza, M. Michalis Azas, M.Christos Azas, Mme Aikaterini Aza, Mme Maria Valtou, Mme

Magdalini Dimitriou, M.Konstantinos Zizitis et Mme Eleni Psarianou sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1942, 1946, 1982, 1979, 1946, 1945, 1951, 1924 et 1944 et résidant à Thessalonique. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

I. Horomidis et M

e

K. Horomidis, avocats au barreau de Thessalonique.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 24 juillet 1995, l’Etat procéda, par une décision conjointe du ministre de l’Economie et de celui de l’Environnement, de l’Aménagement du Territoire et des Travaux publics et aux fins de la construction d’une avenue à Thessalonique à l’expropriation d’une partie des deux terrains (portant sur le registre cadastral les numéros 53a et 71) appartenant aux requérants (les six premiers requérants sont propriétaires du premier et les trois autres du second).

Le 18 mars 1997, le tribunal de première instance de Thessalonique fixa le montant unitaire provisoire de l’indemnité pour l’expropriation du terrain n°

53a à 50

000 drachmes (GRD) au mètre carré et à 60

000 GRD au mètre carré pour celle du terrain n°

2

du terrain n°

53a et 2

886,5 m

2

du terrain n°

71, les requérants ne devraient recevoir aucune indemnité car ils devaient être considérés comme avantagés par la construction de la route. Le tribunal accorda également, en vertu de l’article

13 §

4 du décret 797/1971, une indemnité spéciale, pour la partie des terrains non-expropriée, d’un montant correspondant à 60

% de leur valeur, ainsi que pour les constructions sises sur ces parties, d’un montant correspondant à 50

% de leur valeur. Enfin, le tribunal décida la compensation des frais de justice.

Par un arrêt du 26 novembre 1996, le même tribunal avait reconnu les requérants comme ayants droit de l’indemnité d’expropriation et de l’indemnité spéciale.

Le 5 mai 1998, la cour d’appel de Thessalonique fixa le montant unitaire définitif de l’indemnité à 48

000 GRD pour l’expropriation du terrain n°

53a et à 54

000 GRD pour celle du terrain n°

: concernant une partie du terrain n°

71, elle la fixa à 30

% de sa valeur et quant à l’autre (comprenant la maison qui y était bâtie) à 25

% de sa valeur. La cour d’appel ne fixa aucune indemnité spéciale pour le terrain n°

53a, au motif qu’il n’avait subi aucune dévaluation substantielle. Elle jugea que l’indemnité pour la partie non-expropriée ne dépendait pas de la nature des travaux pour lesquels l’expropriation avait été effectuée, mais de la dévaluation de la partie non-expropriée, provoquée par la scission de la propriété.

La cour d’appel détermina une zone de sécurité de trente mètres à partir de l’extrémité de la route percée et dans laquelle il était interdit de construire. La partie non-expropriée du terrain n°

53a (comprenant la maison et une serre) se trouvait dans cette zone et, selon les requérants, l’interdiction de construire entraînait une diminution de la valeur du terrain et des bâtiments déjà existants.

Enfin, la cour d’appel décida que les frais de justice des requérants (25

000 GRD) et les honoraires des avocats de ceux-ci devaient être payés par l’Etat. Il fixa lesdits honoraires à un pourcentage de 3

% du montant de l’indemnité dont la plus grande partie devait être déposée au barreau de Thessalonique et 100

000 GRD seulement versés aux avocats des requérants (article

22 §

1 de la loi n°

3693/1957 et décision conjointe des ministres des Finances et de la Justice, du 8 décembre 1992).

Le 1

er

juillet 1998, les requérants se pourvurent en cassation. Ils soutenaient que la cour d’appel était compétente pour juger qu’ils ne devaient pas participer aux frais de l’expropriation au sens de l’article

1 de la loi n°

653/1977, puisqu’elle avait déjà conclu que les parties non

‑

expropriées des terrains litigieux avaient vu leur valeur baisser. Ils invoquaient, entre autres, une violation de l’article

1 du Protocole n°

1 et de l’article

6 §

1 de la Convention. En raison de l’importance des questions soulevées, l’affaire fut déférée à la formation plénière de la Cour de cassation.

Par un arrêt (n°

8/1999) du 11 mars 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour d’appel et rejeta le pourvoi, du moins dans sa partie concernant la présente affaire.

La Cour de cassation estima que pour fixer le montant unitaire de l’indemnité pour les immeubles expropriés aux fins de la construction d’une route nationale, le tribunal se limite à fixer ledit montant, sans examiner l’existence et l’étendue de l’obligation des riverains, qui tirent profit de cette construction, de contribuer aux frais de l’expropriation conformément à l’article

1 de la loi n°

653/1977. Concernant l’allégation des requérants selon laquelle la cour d’appel n’a pas tenu compte de la diminution de la valeur qui résulterait du fait que leur maison se situerait désormais à 7,50

mètres au dessous de l’échangeur de la route nationale, la Cour de cassation jugea que l’indemnité pour la partie non-expropriée est liée seulement à la diminution de la valeur entraînée par la scission de la partie expropriée et ne peut en aucun cas dépendre de la nature de l’ouvrage visé par l’expropriation qui peut affecter l’intégralité de la zone résidentielle (article

13 §§

2 et 4 du décret n°

797/1971). Les dispositions de l’article susmentionné n’étaient contraires ni à l’article

17 de la Constitution ni aux articles

1 du Protocole n°

1 et 6 §

1 de la Convention.

Concernant plus précisément la violation de l’article

6 §

1 de la Convention, la Cour de cassation jugea que cet article posaient des garanties procédurales et ne pouvait entrer en ligne de compte pour des questions afférentes au droit au respect des biens.

La Cour de cassation estima de surcroît que l’article

17 §

4 du décret n°

797/1971 qui prévoit des honoraires réduits pour l’avocat des requérants ne méconnaissait pas non plus les articles

17 et 20 §

1 de la Constitution ni les articles

1 du Protocole n°

1 et 6 §

1 de la Convention. En effet, d’une part, cela permettait d’éviter une diminution de l’indemnité reçue, puisque l’ayant droit était obligé de verser à son avocat des honoraires réduits (conformément à la loi) et, d’autre part, ne limitait pas le droit à une protection judiciaire du justiciable ni la liberté professionnelle de l’avocat de celui-ci.

De plus, la Cour de cassation affirma qu’il ressortait des dispositions de l’article

17 de la Constitution et du décret n°

797/1971, interprétées à la lumière de l’article

1 du Protocole n°

1, que pour fixer «

l’indemnisation intégrale

», il devait être tenu compte de la valeur de l’immeuble au moment de la première délibération du tribunal, ainsi que les frais exposés par le propriétaire exproprié et entraînés par l’expropriation. De tels frais incluaient le transfert et la délocalisation des propriétaires dont le domicile, privé ou professionnel, se trouvait au sein des immeubles expropriés.

Le 7 mai 1999, les requérants propriétaires du terrain n°

71 saisirent le tribunal de grande instance de Thessalonique. Ils réclamaient une indemnité pour la superficie expropriée de 2

886,5 m

2

et pour laquelle la cour d’appel n’accorda pas d’indemnité au motif que les requérants avaient tiré profit de l’expropriation (article

1 de la loi n°

653/1977).

Par un jugement avant dire droit n°

2268/2000, ce tribunal ordonna un complément d’instruction ainsi qu’une expertise. Se référant à la jurisprudence de la Cour dans les affaires Katikarides c.

Grèce et Tsomtsos c.

Grèce du 15 novembre 1996, il confirma que la présomption selon laquelle les propriétaires expropriés tiraient un avantage de l’amélioration d’une route n’était plus irréfragable. La procédure d’administration des preuves complémentaires fut complétée et l’audience eut lieu le 14

décembre 2000.

B.

Le droit et la pratique internes pertinent

1.

La Constitution

L’article

17 de la Constitution de 1975 dispose

:

«

1.

La propriété est placée sous la protection de l’Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède au jour de l’audience du tribunal sur cette demande.

(...)

»

2.

Le décret-loi n°

797/1971 relatif aux expropriations

Le décret-loi n°

797/1971 des 30 décembre 1970/1

er

janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles.

Le chapitre A du décret-loi fixe la procédure et les conditions préalables à l’annonce d’une expropriation.

Selon l’article

1 §

1 a), si elle est autorisée par la loi dans l’intérêt public, l’expropriation de propriétιs urbaines ou rurales ou la revendication de droits réels sur celles-ci est annoncée par une décision conjointe du ministre compétent dans le domaine visé par l’expropriation et du ministre des Finances.

L’article

2 §

1 fixe les conditions préalables à une décision annonçant une expropriation; en particulier: a) un plan cadastral indiquant la zone à exproprier, et b) la liste des propriétaires des biens-fonds, la superficie de ceux-ci, leur délimitation et les principales caractéristiques des bâtiments qui y sont édifiés.

L’article

17 §

1 confie aux tribunaux le soin de fixer l’indemnité. Il dispose expressément que ceux-ci fixent uniquement le montant unitaire de l’indemnité, sans préciser le/les bénéficiaires de celle-ci ou la partie tenue de la verser.

D’après l’article

13 §

1, l’indemnité se calcule par rapport à la valeur réelle de la propriété expropriée au moment de la publication de la décision annonçant l’expropriation.

Aux termes du paragraphe 4 du même article,

«

En cas d’expropriation d’une partie d’un immeuble et lorsque la partie restant au propriιtaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou se rend inutilisable, le jugement qui fixe l’indemnité détermine aussi l’indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle pour la partie expropriée.

»

3.

La loi n°

653/1977 relative aux obligations de propriétaires riverains en matière de percée de routes nationales

Les dispositions pertinentes de l’article

1 de la loi n°

653/1977 des 25

juillet/5 août 1977 sont ainsi libellées

:

«

1.

En cas de percée, en dehors du plan d’urbanisme, de routes nationales d’une largeur jusqu’à trente mètres, les propriétaires riverains qui en tirent profit sont astreints à payer pour une zone d’une largeur de quinze mètres, participant ainsi aux frais d’expropriation des immeubles sis sur ces routes. Cette charge ne peut pas toutefois dépasser la moitié de la surface de l’immeuble concerné.

(...)

3.

Aux fins de l’application du présent article, sont considérés comme propriétaires riverains avantagés ceux dont les immeubles acquièrent une façade sur les routes percées.

4.

Lorsque les ayants droit à indemnité en raison d’une expropriation sont en même temps débiteurs du paiement d’une partie de celle-ci, il y a compensation des droits et obligations.

5.

La manière et la procédure de répartition de l’indemnité entre l’Etat et les propriétaires riverains sont déterminées par décrets publics sur la proposition du ministre des Travaux publics.

(...)

»

4.

Les articles 1 du décret-loi n°

446/1974 et 22 de la loi n°

3693/1957

Aux termes des articles

1 du décret-loi n°

446/1974 et 22 de la loi n°

3693/1957, quand il y a expropriation au profit de l’Etat, les frais sont toujours «

compensés

». Cela signifie que les frais exposés par la personne expropriée à l’occasion de la procédure d’expropriation (droits de timbre, honoraires d’avocat, etc) ne lui sont jamais remboursés et le tribunal ne peut donc prononcer la condamnation de l’Etat au paiement des frais et dépens. Par contre, lorsque l’expropriation intervient au bénéfice d’une personne autre que l’Etat, les frais sont entièrement à la charge de la personne au profit de laquelle l’expropriation est déclarée (article

9 §

5 de la loi n°

1093/1980).

Par une décision commune des ministres de la justice et de l’Economie du 8 décembre 1992, les honoraires d’avocat ne peuvent en aucun cas dépasser 100

000 drachmes.

Aux termes de l’article

193 du Code de procédure civile, en l’absence d’un recours contre le jugement au fond, un recours concernant uniquement la répartition des frais est irrecevable.

5.

La loi n°

2097/1952 portant réglementation de certains cas d’application de la loi relative au recouvrement des recettes publiques

L’article

8 de la loi n°

2097/1952 dispose

:

«

L’exécution de décisions judiciaires (de juridictions civiles ou pénales, du Conseil d’Etat et de la Cour des comptes) condamnant l’Etat à payer une dette ou des frais de justice, ainsi que celle de tout titre exécutoire reconnaissant que l’Etat est tenu de payer une telle dette, n’est pas permise.

La signification d’une requête en paiement de ces dettes est interdite et, au cas où elle aurait néanmoins lieu, cette signification ne lie nullement l’Etat.

»

La Cour de cassation a affirmé que l’article

8 de la loi n°

2097/1952 est conforme à la Constitution grecque et la Convention européenne en ces termes (arrêt n°

1039/1995)

:

«

L’existence du privilège de l’impossibilité d’exécution forcée à l’encontre de l’Organisme des chemins de fer de Grèce ("l’OSE") n’est pas contraire à la disposition de l’article

4 §

1 de la Constitution, relatif à l’égalité des citoyens devant la loi, car celle-ci exclut seulement la création par le législateur de situations privilégiées à l’égard de certaines personnes; elle n’exclut pas pourtant le droit du législateur de procéder à une réglementation spéciale (...) lorsque celle-ci s’impose pour des raisons d’intérêt social ou public. De telles raisons existent en l’occurrence: le traitement spécial et préférentiel accordé à l’OSE se justifie par l’objectif social vital qu’il poursuit, à savoir la réalisation des transports ferroviaires; il s’ensuit que l’Etat a un intérêt direct à assurer le fonctionnement sans entraves de l’OSE. Ce privilège n’est pas contraire non plus à l’article

20 de la Constitution qui garantit le droit des citoyens à une protection légale par les tribunaux (...). De plus, l’extension à l’OSE du privilège de l’interdiction de l’exécution forcée qui vaut pour l’Etat, n’est contraire ni à l’article

17 de la Constitution ni à l’article

1 du Protocole n°

1 du 20 mai 1952 (...) ni enfin à l’article

6 §

1 de la Convention de Rome du 4 novembre 1950 (...), puisque ces articles règlent d’autres matières et non des questions comme la présente à laquelle ils sont étrangers.

»

GRIEFS

1.

En premier lieu, les requérants invoquent une violation de l’article

1 du Protocole n°

1 de la loi n°

653/1977, comme des propriétaires avantagés par la percée de la route, et devaient participer ainsi aux frais d’expropriation de leurs immeubles, en dépit du fait que les tribunaux nationaux ont jugé que la valeur de leurs biens non-expropriés avaient subi une réduction substantielle et leur ont accordé une indemnité spéciale à cet effet.

2.

En deuxième lieu, certains des requérants, les propriétaires du terrain n°

53a, se plaignent d’une violation des articles

6 §

1 de la Convention et

1 du Protocole n°

1, car la cour d’appel, qui ne leur a pas accordé l’indemnité spéciale au motif que la partie non-expropriée n’avait subi aucune dévaluation substantielle, n’a pas répondu aux arguments de ceux-ci selon lesquels la partie non expropriée n’était plus constructible.

3.

En troisième lieu, les requérants allèguent que le fait de devoir introduire une nouvelle action devant le tribunal de grande instance de Thessalonique, pour faire juger à nouveau qu’ils ne sont pas des propriétaires avantagés au sens de l’article susmentionné, méconnaît l’article

1 du Protocole n°

1 ainsi que le «

délai raisonnable

», garanti par l’article

6 §

1 de la Convention, car elle durera au moins quatre ou cinq ans jusqu’à la prise d’une décision définitive que les requérants ne pourront pas faire exécuter à l’encontre de l’Etat, en raison de l’existence en droit interne d’un privilège interdisant l’exécution forcée à l’égard de celui-ci.

4.

En quatrième lieu, les requérants allèguent que la manière dont les juridictions nationales ont statué, en l’espèce, en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat, a violé les articles 6 §

1 de la Convention et

1 du Protocole n°

1.

EN DROIT

1.

Les requérants allèguent une violation de l’article

1 du Protocole n°

1 qui dispose

:

Article

1 du Protocole n°

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement souligne que lors de la procédure spéciale prévue par le décret-loi n°

797/1971, les tribunaux se limitent à déterminer le montant unitaire de l’indemnité à verser aux personnes concernées

; ils ne peuvent pas examiner si les propriétaires expropriés tirent un avantage des travaux d’élargissement de la route, ni s’ils sont obligés à contribuer aux frais de l’expropriation, conformément aux dispositions de la loi n°

653/1977. Par son arrêt n°

8/1999, la Cour de cassation jugea que la question de savoir si les propriétaires riverains tiraient ou non un tel avantage ou avaient l’obligation susmentionnée devait être déterminée selon la procédure ordinaire et à la suite de l’engagement d’une action à cet effet. Cette action peut être engagée en même temps que la requête pour la détermination du montant unitaire de l’indemnité. Les requérants, propriétaires du terrain n°

71, ont engagé une telle action, mais ils leur était loisible de le faire à un stade plus précoce, à savoir lorsque la procédure devant le tribunal de première instance de Thessalonique était pendante. Ceci est dû au fait que, suite aux arrêts de la Cour dans les affaires Katikarides c.

Grèce et Tsomtsos c.

Grèce du 15 novembre 1996, la Cour de cassation abandonna sa jurisprudence selon laquelle la présomption que les propriétaires tiraient un avantage des travaux d’amélioration d’une route était irréfragable. La Cour de cassation revint alors à son ancienne jurisprudence et d’après laquelle les juridictions civiles qui fixent le montant unitaire de l’indemnité ne sont pas compétentes pour examiner en même temps si les propriétaires expropriés tirent un avantage de l’expropriation. Le fait que dans le cas d’espèce l’expropriation litigieuse a déjà eu lieu et une indemnité a déjà été versée, alors qu’une action tendant à obtenir une indemnité complémentaire est encore pendante (s’il est prouvé que les intéressés n’en tirent aucun avantage), ne saurait pas conduire à la conclusion qu’il y a eu violation de l’article

1 du Protocole n°

1.

Enfin, en ce qui concerne les honoraires d’avocat, le Gouvernement prétend que la Cour de cassation a à juste titre estimé que les dispositions de la législation pertinente ne sont pas contraires à l’article

1 du Protocole n°

partie responsable

» et «

partie non-responsable

» n’a aucun sens. En l’espèce, la cour d’appel, saisie des demandes des deux parties pour la détermination du montant unitaire de l’indemnité, les a accueilli partiellement

; il est donc normal que celle-ci ait taxé les frais de justice et les honoraires d’avocats qu’elle a accordés aux requérants.

Les requérants – propriétaires du terrain n°

71 – allèguent que la décision de la cour d’appel selon laquelle la partie non-expropriée est dévaluée suite à l’expropriation équivaut à reconnaître, avec autorité de force jugée, que la propriété ne peut être considérée comme avantagée et être sujet à «

l’auto

‑

indemnisation

» prévue à l’article

1 §§

3 et 4 de la loi n°

653/1977. Par conséquent, les propriétaires ne devraient pas être obligés d’engager une nouvelle action devant le tribunal de grande instance pour que celui-ci examine à nouveau si le propriétaire riverain est avantagé, puisque cette question est définitivement jugée par la cour d’appel.

Les requérants soutiennent en outre que la cour d’appel ne devait pas se limiter à fixer le montant unitaire de l’indemnité, mais toute l’indemnité qui peut être due, de manière à ce que le paiement de l’indemnité précède l’occupation de la propriété. La manière dont la Cour de cassation interpréta les articles

13 §

4 du décret n°

797/1971 et de l’article

1 de la loi n°

653/1977 viole les articles

1 du Protocole n°

1 et 6 §

1 de la Convention. La partie non-expropriée d’un terrain n’est pas toujours avantagée par les travaux, de sorte que l’établissement d’une présomption irréfragable pour la compensation de l’indemnité méconnaît les articles

17 de la Constitution et

1 du Protocole n°

1 du Protocole n°

1 car elle découle d’une disposition de pure procédure

; ils affirment que l’exigence de l’article

17 §

2 de la Constitution pour une indemnisation complète, mais aussi les dispositions des articles

13 §§

1 et 4 du décret n°

797/1971 contiennent des règles substantielles et non procédurales.

Enfin, les requérants soutiennent que pour accorder ou non une indemnité spéciale, les tribunaux devaient tenir compte non seulement de la dévaluation de la propriété résultant de la scission de la propriété, mais aussi de la nature des travaux exécutés suite à l’expropriation.

Quant aux honoraires d’avocat, les requérants soulignent que ceux-ci son minimes par rapport à ceux qui sont prévus dans le code d’avocats et qui fixe leur plancher à 4

% de la somme qui fait l’objet de la procédure.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 §

3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Les requérants allèguent aussi une violation de l’article

6 §

1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement soutient, en premier lieu, que l’allégation des requérants, propriétaires du terrain n°

71, selon laquelle la procédure devant le tribunal de grande instance de Thessalonique, qui est actuellement pendante, risque de durer cinq ans, est arbitraire et hypothétique. Même si on ne peut pas exclure l’éventualité d’un appel contre le jugement que rendra ce tribunal, la question est encore prématurée. En tout cas, si le tribunal condamne l’Etat à une indemnité complémentaire, celle-ci sera versée aux requérants comme l’indemnité qui leur a déjà été payée suite à l’arrêt de la cour d’appel. Quant à l’allégation des requérants que les tribunaux nationaux n’ont pas motivé suffisamment leurs décisions, le Gouvernement souligne que tant l’arrêt de la cour d’appel que celui de la Cour de cassation sont pleinement motivés et que les requérants soulèvent ce grief car ces juridictions ne leur ont pas donné gain de cause.

Les requérants rappellent qu’ils ont soutenu devant la cour d’appel que la partie non-expropriée du terrain n°

53a – qui était plus grande que celle du terrain n°

71 et pour laquelle la cour d’appel avait conclu qu’elle était dévaluée – n’était plus constructible, car elle se trouvait dans une zone de sécurité de trente mètres dans laquelle toute construction était interdite (articles

1 et 2 du décret n°

347/1993). Toutefois, la cour d’appel jugea de manière vague qu’il n’y avait aucune dévaluation substantielle sans répondre à cet argument des requérants.

La Cour note que la procédure devant le tribunal de grande instance de Thessalonique débuta le 7 mai 1999 et est encore pendante. L’audience eut lieu le 14 décembre 2000 et le tribunal s’apprête à rendre son jugement. Ce grief tiré de la longueur de la procédure est donc manifestement mal fondé.

Quant au second grief des requérants, la Cour considère qu’il se rapporte à la manière dont la cour d’appel statua en l’espèce. Les requérants purent développer leurs arguments sur ce point et la cour d’appel décida, sur la base du dossier, que la partie non-expropriée du terrain n°

53a ne subissait aucune dévaluation substantielle.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article

35 §§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs des requérants tirés de l’article

1 du Protocole n°

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Andràs

Baka

Greffier

Président