BOUDOUKA et 57 AUTRES contre la GRECE

BOUDOUKA et 57 AUTRES contre la GRECE (CtEDO, 2002)

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 58640/00

prezentată de Evangelia BOUDOUKA și alți 57

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită la 16 mai 2002 într-o cameră compusă din:

Dna F. Tulkens, președintă,

Dnii C.L. Rozakis,

G. Bonello,

E. Levits,

Dna S. Botoucharova,

Dl A. Kovler,

Dna E. Steiner, judecători,

și dl S. Nielsen, grefier adjunct de secție,

Văzând cererea menționată mai sus introdusă la 21 iunie 2000,

Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Cei 58 de reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți greci care locuiesc în regiunea Salonic. Ei sunt reprezentați în fața Curții de avocații K. Horomidis și I. Horomidis, din baroul Salonic.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 4 octombrie 1990, printr-o decizie comună a ministrului Finanțelor și a celui al Industriei, Energiei și Tehnologiei (nr. 1073620/6051/0010), statul grec a procedat la exproprierea cu instituirea unei servituți în scopul instalării și trecerii unei conducte de gaz pe o suprafață totală de 1 308 668 m², situată în departamentul Salonic. Această servitute implica, printre altele, interzicerea construirii pe o zonă de patruzeci de metri lățime, precum și interzicerea plantării de copaci ale căror rădăcini ar pătrunde la mai mult de 0,60 metri adâncime. Reclamanții se aflau printre proprietarii afectați de aceste măsuri.

Preocupat de durata procedurii de despăgubire prevăzută de decretul-lege nr. 797/1971 (care constituie legislația fundamentală în materie de expropriere), durată care ar fi fost prejudiciabilă pentru societatea însărcinată cu realizarea lucrării din punctul de vedere al obligațiilor sale contractuale față de furnizorii de gaze naturale, Parlamentul grec a adoptat ulterior legea nr. 1929/1991, instituind o procedură de despăgubire mai rapidă. În special, în temeiul articolului 4 § 1 din această lege, astfel cum a fost modificat prin articolul 19 § 3 din legea nr. 2081/1992, atunci când există o astfel de restricție de proprietate, prefectul stabilește o despăgubire corespunzătoare a 25% din valoarea unei zone de patru metri lățime de o parte și de alta a conductei de gaz, precum și o indemnizație suplimentară pentru prejudiciul suferit dacă folosința obișnuită a terenului este perturbată. În caz de dezacord cu decizia prefectului, persoanele interesate se pot adresa ulterior instanțelor de drept comun.

La 4 noiembrie 1991, ministrul Industriei, Energiei și Tehnologiei a pronunțat o nouă decizie în aplicarea legii susmenționate, stabilind traseul și instalarea conductei de gaz pe suprafața de 1 308 668 m² menționată mai sus. Reclamanților li s-au impus aceleași restricții ca cele prevăzute de vechea decizie nr. 1073620/6051/0010.

Prin decizia nr. 476 din 11 ianuarie 1992, prefectul de Salonic a stabilit valoarea terenurilor reclamanților și a dispus să le fie plătită o despăgubire, corespunzătoare a 25% din valoarea unei zone de opt metri lățime. Nemulțumiți de această decizie, reclamanții au inițiat ulterior două proceduri în fața instanțelor civile.

Prima procedură

La 5 februarie 1993, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din Salonic cu o cerere vizând stabilirea prețului unitar provizoriu de despăgubire pe metru pătrat, conform procedurii prevăzute de decretul-lege nr. 797/1971. Cererea lor a fost respinsă la 30 iulie 1993. Tribunalul a apreciat că dispozițiile decretului-lege nr. 797/1971 nu se aplicau în speță și că, prin urmare, nu avea competența de a examina cauza. A precizat totuși că ar fi fost altfel dacă reclamanții ar fi atacat decizia prefectului din 11 ianuarie 1992. În orice caz, tribunalul a apreciat că restricțiile impuse proprietăților afectate erau compatibile cu articolul 17 din Constituție (hotărârea nr. 7185/1993).

Reclamanții au sesizat ulterior curtea de apel din Salonic cu o acțiune vizând stabilirea prețului unitar definitiv de despăgubire pe metru pătrat. Cererea lor a fost respinsă la 21 decembrie 1994, pe motiv că servitutea stabilită nu putea fi asimilată unei exproprieri, deoarece nu îi priva pe reclamanți de proprietățile lor. Curtea de apel a precizat că reclamanții nu puteau invoca în susținerea cererii lor decizia nr. 1073620/6051/0010 din 4 octombrie 1990, deoarece această decizie fusese revocată prin legea nr. 1929/1991 (hotărârea nr. 3005/1994).

La 28 martie 1995, reclamanții au declarat recurs.

A doua procedură

La 14 septembrie 1995, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din Salonic cu o cerere vizând, pe de o parte, stabilirea valorii terenurilor lor și, pe de altă parte, stabilirea indemnizației datorate, pe care o evaluau la 90% din valoarea menționată. Acțiunea lor a fost respinsă la 31 iulie 1996, pe motiv că nu era suficient susținută (hotărârea nr. 22149/1996). La 28 august 1996, reclamanții au declarat apel împotriva hotărârii respective.

La 28 mai 1997, curtea de apel din Salonic a infirmat parțial hotărârea atacată și a stabilit valoarea terenurilor litigioase la un preț pe metru pătrat superior celui stabilit de prefect prin decizia sa din 11 ianuarie 1992. Curtea de apel a respins restul cererilor reclamanților ca fiind lipsite de fundament. Aceasta a considerat în special că terenurile lor erau terenuri agricole, a căror folosință nu era afectată de servitutea în cauză. Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamanților nu era atins (hotărârea nr. 1955/1997).

La 2 iunie 1998, reclamanții au declarat recurs. Aceștia au susținut că terenurile lor se aflau la 18 km de centrul Salonicului și erau destinate construcției imobiliare. Au subliniat că în apropierea terenurilor lor fuseseră deja construite vile de lux. Au considerat că dreptul lor de proprietate era atins în însăși substanța sa și au invocat o încălcare a articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Hotărârea nr. 118/2000 a Curții de Casație

Prin hotărârea preliminară nr. 633/1999, Curtea de Casație a decis să conexeze cele două recursuri formulate de reclamanți.

La 26 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursurile. În special, aceasta a considerat că servitutea litigioasă impunea restricții generale de proprietate, urmărind un scop de interes public, care nu puteau fi considerate o „privare" a proprietății reclamanților. Prin urmare, aceștia nu aveau dreptul la despăgubire ca și cum ar fi făcut obiectul unei exproprieri. Curtea de Casație a concluzionat că hotărârile atacate nu încălcaseră articolul 17 din Constituție și nici articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (hotărârea nr. 118/2000).

B. Dreptul intern pertinent

Articolul 17 din Constituția din 1975 se citește astfel:

„1. Proprietatea este pusă sub protecția statului. Drepturile care decurg din aceasta nu pot însă să fie exercitate în detrimentul interesului general.

CAPETE DE CERERE

ÎN DREPT

„Orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie examinată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"

Guvernul afirmă mai întâi că reclamantul nr. 31 nu a fost parte în procedurile în fața instanțelor naționale și că, prin urmare, el nu este „victima" încălcării alegate a drepturilor sale garantate de Convenție în sensul articolului 34 al acesteia.

Reclamantul nr. 31 răspunde că acționează în calitate de moștenitor al răposatei sale soții, care participase la procedurile litigioase și care a decedat după hotărârea nr. 118/2000 a Curții de Casație.

Curtea notează că, având în vedere obiectul litigiului, reclamantul nr. 31, moștenitor al răposatei sale soții, parte la procedura litigioasă, o poate în mod valabil sesiza cu capetele sale de cerere care decurg din hotărârile pronunțate de instanțele naționale.

În măsura în care reclamanții se plâng că prefectul, însărcinat de lege cu stabilirea indemnizației datorate, nu este un organ judiciar independent, Curtea notează că deciziile acestuia sunt supuse controlului instanțelor de drept comun, care oferă toate garanțiile cerute de articolul 6 din Convenție. În speță, reclamanții, nemulțumiți de decizia prefectului, au sesizat efectiv ulterior instanțele civile, a căror independență și imparțialitate nu sunt puse la îndoială.

În măsura în care reclamanții contestă echitatea procedurii în fața instanțelor sesizate, Curtea reamintește că, în conformitate cu articolul 19 din Convenție, sarcina sa este să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu îi revine să examineze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților ocrotite de Convenție. Pe de altă parte, dacă în articolul 6 Convenția garantează dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care relevă, prin urmare, în primul rând, de dreptul intern și de instanțele naționale (Garcia Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Or, Curtea nu desprinde niciun indiciu de arbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictorialității și în cursul căreia reclamanții au putut prezenta toate argumentele pentru apărarea pricinii lor. În concluzie, Curtea apreciază că, considerată în ansamblul său, procedura litigioasă a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie deci respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Guvernul susține mai întâi că reclamanții nu au epuizat în mod valabil căile de recurs interne, întrucât nu și-au susținut suficient cererile în cea de-a doua procedură pe care au angajat-o. O mai bună prezentare a argumentelor lor le-ar fi permis, dacă ar fi fost cazul, să obțină o indemnizație suplimentară.

Cât privește fondul, Guvernul afirmă că restricțiile impuse proprietăților litigioase erau conforme cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că despăgubirea stabilită în speță de instanțele interne era în mod rezonabil în raport cu prejudiciul suferit din cauza măsurilor incriminate. În această privință, Guvernul reamintește că Curtea nu este un al patrulea grad de jurisdicție și nu are competența de a reexamina probele pe care s-au întemeiat autoritățile naționale pentru a determina cuantumul indemnizației datorate.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului și afirmă că sistemul instaurat de legea nr. 1929/1991 nu este conform cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1, ci urmărește să eludeze dispozițiile decretului-lege nr. 797/1971, a cărui aplicare le-ar fi permis să primească o indemnizație echitabilă pentru servitutea care le-a fost impusă. Ei se plâng în special că terenurile lor, inițial destinate construcției imobiliare, sunt acum câmpuri fără nicio valoare comercială. Or, în opinia reclamanților, această depreciere substanțială a terenurilor lor nu a fost deloc despăgubită. În această privință, reclamanții notează că, în timp ce servitutea incriminată afectează o zonă de patruzeci de metri lățime, ei au fost despăgubiți doar pentru o zonă de opt metri. Reclamanții afirmă că au suportat o pierdere economică importantă care conduce la o ruptură a justului echilibru care trebuie să domnească între ocrotirea dreptului de proprietate și cerințele interesului general.

Curtea nu se consideră obligată să se pronunțe asupra excepției de neepuizare ridicată de Guvern, această parte a cererii putând fi respinsă pentru următoarele motive.

Conform jurisprudenței Curții, articolul 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (a se vedea, în special, hotărârea James și alții c. Regatului Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98-B, pp. 29-30, § 37): prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât privește a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia, care se referă la exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima.

Curtea notează că nu este contestat faptul că a existat în speță o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților; totuși, caracterul acesteia pare să fie un punct de divergență între părți. Reiese, într-adevăr, din argumentele Guvernului că ingerința în cauză ar releva mai degrabă de al doilea alineat al articolului 1, în timp ce reclamanții susțin că au suferit o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor în sensul primei fraze a primului alineat al articolului 1, sau chiar o „privare" de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al acestui articol. Oricum, Curtea trebuie să examineze justificarea acestei ingerințe în lumina cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea constată că ingerința denunțată era prevăzută de legea nr. 1929/1991 și urmărea un scop legitim de utilitate publică, anume instalarea și trecerea unei conducte de gaz. Rămâne deci de examinat dacă ingerința în cauză a avut loc cu respectarea principiului proporționalității (a se vedea, printre altele, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38).

Curtea reamintește că o măsură de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să mențină un „just echilibru" între cerințele interesului general al comunității și imperativele ocrotirii drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69). Pentru a aprecia dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru dorit și, în special, dacă nu impune reclamantului o sarcină disproporționată, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația internă. În această privință, fără plata unei sume rezonabil legate de valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă care nu se poate justifica pe terenul articolului 1. Acesta din urmă nu garantează totuși în toate cazurile dreptul la o compensație integrală, deoarece obiective legitime de „utilitate publică" pot milita pentru o rambursare inferioară valorii integrale de piață (a se vedea hotărârea Sfintele Mănăstiri c. Greciei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, pp. 34-35, §§ 70-71).

Deși este adevărat că în speță diferența între sumele acordate de instanțele grecești și sumele solicitate de reclamanți este importantă, Curtea nu se consideră obligată să se pronunțe asupra problemei de a ști pe ce bază autoritățile naționale ar fi trebuit să stabilească prețul de despăgubire. Într-adevăr, Curtea nu se poate substitui instanțelor grecești pentru a determina baza care trebuie luată în considerare pentru estimarea prejudiciului suferit din cauza servituții impuse și stabilirea sumelor datorate care ar decurge (a se vedea Malama c. Greciei, nr. 43622/98, § 51, CEDO 2001-II). În orice caz, nu există niciun indiciu în dosar care să facă să se creadă că instanțele sesizate au dat dovadă de arbitrar în stabilirea indemnizației în cauză. Având în vedere marja de apreciere pe care articolul 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autorităților (a se vedea Papachelas c. Greciei [MC], nr. 31423/96, § 49, CEDO 1999-II), Curtea consideră prețul perceput de reclamanți ca fiind rezonabil în raport cu prejudiciul suferit din cauza servituții incriminate (a se vedea, mutatis mutandis, Laskos și alții c. Greciei (dec.), nr. 53126/99, 29 martie 2001, nepublicată).

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie deci respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

Søren Nielsen Françoise Tulkens

Grefier adjunct Președintă

Lista reclamanților

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n°

58640/00

présentée par Evangelia BOUDOUKA et 57 autres

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16

mai 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et

de

M. S.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 juin 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les 58 requérants, dont les noms figurent en annexe, sont des ressortissants grecs, résidant dans la région de Salonique. Ils sont représentés devant la Cour par M

es

K. Horomidis et I. Horomidis, avocats au barreau de Salonique.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 4 octobre 1990, par une décision conjointe du ministre des Finances et de celui de l’Industrie, de l’Energie et de la Technologie (n°

1073620/6051/0010), l’Etat grec procéda à l’expropriation avec mise en place d’une servitude aux fins d’installation et de passage d’un gazoduc sur une superficie totale de 1

308

668

m², sise dans le département de Salonique. Cette servitude entraînait, entre autres, l’interdiction de construire sur une zone de quarante mètres de largeur, ainsi que l’interdiction de planter des arbres dont les racines pénétreraient au–delà de 0,60

mètre de profondeur. Les requérants se trouvaient parmi les propriétaires touchés par ces mesures.

Soucieux de la durée de la procédure d’indemnisation prévue par le décret-loi n°

797/1971 (qui constitue la législation fondamentale en matière d’expropriations), durée qui aurait été préjudiciable à la société chargée de la réalisation de l’ouvrage au regard de ses obligations contractuelles envers les fournisseurs du gaz naturel, le Parlement grec adopta par la suite la loi n°

1929/1991, mettant en place une procédure d’indemnisation plus rapide. En particulier, aux termes de l’article

4 §

1 de cette loi, tel que modifié par l’article

19 §

3 de la loi n°

2081/1992, lorsqu’il y a une telle restriction de propriété, le préfet fixe une indemnisation correspondant à 25

% de la valeur d’une zone de quatre mètres de large de part et d’autre du gazoduc, ainsi qu’une indemnité supplémentaire pour le dommage subi si l’usage habituel du terrain est perturbé. En cas de désaccord avec la décision du préfet, les intéressés peuvent par la suite saisir les juridictions ordinaires.

Le 4 novembre 1991, le ministre de l’Industrie, de l’Energie et de la Technologie rendit une nouvelle décision en application de la loi ci-dessus, fixant le trajet et l’installation du gazoduc sur la superficie de 1

308

668

m² susmentionnée. Les requérants se sont vus imposer les mêmes restrictions que celles prévues par l’ancienne décision n°

1073620/6051/0010.

Par décision n°

476 du 11 janvier 1992, le préfet de Salonique fixa la valeur des terrains des requérants et ordonna qu’une indemnisation leur soit versée, correspondant à 25

% de la valeur d’une zone de huit mètres de large. Mécontents de cette décision, les requérants engagèrent par la suite deux procédures devant les juridictions civiles.

Première procédure

Le 5 février 1993, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Salonique d’une demande tendant à la fixation du prix unitaire provisoire d’indemnisation au mètre carré, conformément à la procédure prévue par le décret-loi n°

797/1971. Leur demande fut rejetée le 30 juillet 1993. Le tribunal estima que les disposions du décret-loi n°

797/1971 ne s’appliquaient pas en l’espèce et que, dès lors, il n’avait pas compétence pour examiner l’affaire. Il précisa toutefois qu’il en eût été autrement si les requérants avaient recouru contre la décision du préfet du 11 janvier 1992. En tout état de cause, le tribunal estima que les restrictions imposées aux propriétés touchées étaient compatibles avec l’article

17 de la Constitution (jugement n°

7185/1993).

Les requérants saisirent par la suite la cour d’appel de Salonique d’une action tendant à la fixation du prix unitaire définitif d’indemnisation au mètre carré. Leur demande fut rejetée le 21 décembre 1994, au motif que la servitude établie ne saurait être assimilée à une expropriation car elle ne privait pas les requérants de leurs propriétés. La cour d’appel précisa que les requérants ne sauraient invoquer à l’appui de leur demande la décision n°

1073620/6051/0010 du 4 octobre 1990 car cette décision avait été révoquée par la loi n°

1929/1991 (jugement n°

3005/1994).

Le 28 mars 1995, les requérants se pourvurent en cassation.

Seconde procédure

Le 14 septembre 1995, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Salonique d’une demande tendant, d’une part,

à la fixation de la valeur de leurs terrains et, d’autre part, à la fixation de l’indemnité due, qu’ils évaluaient à 90

% de ladite valeur. Leur action fut rejetée le 31 juillet 1996, au motif qu’elle n’était pas suffisamment étayée (jugement n°

22149/1996). Le 28 août 1996, les requérants interjetèrent appel dudit jugement.

Le 28 mai 1997, la cour d’appel de Salonique infirma partiellement le jugement attaqué et fixa la valeur des terrains litigieux à un prix au mètre carré supérieur à celui fixé par le préfet dans sa décision du 11 janvier 1992. La cour d’appel rejeta le restant des demandes des requérants comme étant dénuées de fondement. Elle considéra notamment que leurs terrains étaient des terrains agricoles, dont l’usage n’était pas touché par la servitude en question. Dès lors, le droit de propriété des requérants n’était pas atteint (arrêt n°

1955/1997).

Le 2 juin 1998, les requérants se pourvurent en cassation. Ils alléguèrent que leurs terrains se trouvaient à 18

km du centre de Salonique et étaient destinés à la construction immobilière. Ils soulignèrent qu’à proximité de leurs terrains, des pavillons de luxe avaient été déjà construits. Ils estimèrent que leur droit de propriété s’en trouvait atteint dans sa substance même et invoquèrent une violation des articles

17 de la Constitution et

1 du Protocole n°

1 à la Convention.

L’arrêt n°

118/200 de la Cour de cassation

Par arrêt avant dire droit n°

633/1999, la Cour de cassation décida de joindre les deux pourvois formés par les requérants.

Le 26 janvier 2000, la Cour de cassation rejeta les pourvois. En particulier, elle considéra que la servitude litigieuse imposait des restrictions générales de propriété, visant un but d’intérêt public, qui ne sauraient être considérées comme une «

privation

» de la propriété des requérants. Dès lors, ces derniers n’avaient pas droit à être indemnisés comme s’ils avaient fait l’objet d’une expropriation. La Cour de cassation conclut que les arrêts attaqués n’avaient pas violé l’article

17 de la Constitution ni l’article

1 du Protocole n°

1 à la Convention (arrêt n°

118/2000).

B.

Le droit interne pertinent

L’article

17 de la Constitution de 1975 se lit ainsi

:

« 1.

La propriété est placée sous la protection de l’État. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est que pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète (...)

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article

6 §

1 de la Convention, les requérants se plaignent que leur cause n’a pas été examinée de façon équitable par les autorités saisies.

2.

Invoquant l’article

1 du Protocole n°

1, les requérants se plaignent en outre d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent que leur cause n’a pas été examinée de façon équitable par les autorités saisies. En particulier, ils se plaignent que la décision fixant l’indemnisation a été prise par le préfet, qui n’est pas un organe judiciaire indépendant au sens de l’article

6 §

1 de la Convention. Ils se plaignent en outre que l’indemnisation a été fixée de façon uniforme pour tous les terrains touchés par les mesures litigieuses, sans tenir compte de leur nature constructible ou non. Les parties pertinentes de l’article

6 §

1 de la Convention sont ainsi libellées

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement affirme tout d’abord que le requérant n

o

31 n’était pas partie aux procédures devant les juridictions nationales et qu’il n’est donc pas «

victime

» de la violation alléguée de ses droits garantis par la Convention au sens de l’article

34 de celle-ci.

Le requérant n°

31 rétorque qu’il agit en tant qu’héritier de feue son épouse, qui avait participé aux procédures litigieuses et qui est décédée après l’arrêt n°

118/2000 de la Cour de cassation.

La Cour note que, vu l’objet du litige, le requérant n

o

31, héritier de feue son épouse, partie à la procédure litigieuse, peut valablement la saisir de ses griefs découlant des arrêts rendus par les juridictions nationales.

Pour autant que les requérants se plaignent que le préfet, chargé par la loi de fixer l’indemnité due, n’est pas un organe judiciaire indépendant, la Cour note que les décisions de ce dernier sont soumises au contrôle des juridictions ordinaires, lesquelles offrent toutes les garanties requises par l’article

6 de la Convention. En l’espèce, les requérants, mécontents de la décision du préfet, saisirent effectivement par la suite les juridictions civiles, dont l’indépendance et l’impartialité ne sont pas mises en doute.

Pour autant que les requérants contestent l’équité de la procédure devant les juridictions saisies, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article

19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article

6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (

Garcia Ruiz c.

Espagne

[GC], no.

30544/96, §

28, ECHR 1999-I).

Or, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle les requérants ont pu présenter tous les arguments pour la défense de leur cause. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article

6 §

1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

2.

Les requérants se plaignent en outre d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. En particulier, ils notent que la servitude établie sur leurs terrains apporta de lourdes restrictions à l’usage de leurs propriétés, sans qu’ils aient été suffisamment indemnisés du préjudice subi. Ils invoquent l’article

1 du Protocole n°

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soutient tout d’abord que les requérants n’ont pas valablement épuisé les voies de recours internes, faute d’avoir suffisamment étayé leurs demandes lors de la seconde procédure qu’ils ont engagée. Une meilleure présentation de leurs arguments leur aurait permis, le cas échéant, d’obtenir une indemnité complémentaire.

Quant au fond, le Gouvernement affirme que les restrictions imposées aux propriétés litigieuses étaient conformes aux exigences de l’article

1 du Protocole n°

1 et que l’indemnisation fixée en l’espèce par les juridictions internes était raisonnablement en rapport avec le préjudice subi en raison des mesures incriminées. A cet égard, le Gouvernement rappelle que la Cour n’est pas un quatrième degré d’instance et n’a pas compétence pour réexaminer les preuves sur lesquelles se sont fondées les autorités nationales pour déterminer le montant de l’indemnité due.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement et affirment que le système instauré par la loi n°

1929/1991 n’est pas conforme aux exigences de l’article

1 du Protocole n°

1, mais vise à contourner les dispositions du décret-loi n°

797/1971, dont l’application leur aurait permis de toucher une indemnité équitable pour la servitude qui leur fut imposée. Ils se plaignent notamment que leurs terrains, initialement destinés à la construction immobilière, sont désormais des champs sans aucune valeur marchande. Or, de l’avis des requérants, cette dépréciation substantielle de leurs terrains n’a aucunement été indemnisée. A cet égard, les requérants notent qu’alors que la servitude incriminée touche une zone de quarante mètres de largeur, ils n’ont été indemnisés que pour une zone de huit mètres. Les requérants affirment avoir supporté une perte économique importante conduisant à une rupture du juste équilibre qui doit régner entre la sauvegarde du droit de propriété et les exigences de l’intérêt général.

La Cour ne s’estime pas appelée à se prononcer sur l’exception de non

‑

épuisement soulevée par le Gouvernement, cette partie de la requête pouvant être rejetée pour les motifs suivants.

Selon la jurisprudence de la Cour, l’article

1 du Protocole n°

1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (voir, notamment, l’arrêt James et autres c.

Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n°

98-B, pp.

29-30, §

37) : la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. La deuxième et la troisième, qui ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété, doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première.

La Cour note qu’il n’est pas contesté qu’il y a eu en l’espèce une ingérence dans le droit de propriété des requérants ; toutefois, le caractère de celle-ci semble être un point de divergence entre les parties. Il ressort en effet des arguments du Gouvernement que l’ingérence en question relèverait plutôt du second alinéa de l’article

1, alors que les requérants soutiennent avoir subi une atteinte à leur droit au respect de leurs biens au sens de la première phrase du premier alinéa de l’article

1, voire une «

privation

» de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de cet article. Quoi qu’il en soit, la Cour doit examiner la justification de cette ingérence au regard des exigences de l’article

1 du Protocole n°

1.

La Cour constate que l’ingérence dénoncée était prévue par la loi n°

1929/1991 et poursuivait un but légitime d’utilité publique, à savoir l’installation et le passage d’un gazoduc. Il reste donc à examiner si l’ingérence en question eut lieu dans le respect du principe de proportionnalité (voir, parmi d’autres, l’arrêt Pressos Compania Naviera S.A. et autres c.

Belgique du 20

novembre 1995, série A n°

332, p. 23, §

38).

La Cour rappelle qu’une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un «

juste équilibre

» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, entre autres, l’arrêt Sporrong et Lönnroth c.

Suède du 23 septembre 1982, série A n°

52, p. 26, §

69). Afin d’apprécier si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur le requérant une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d’indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive qui ne saurait se justifier sur le terrain de l’article

d’utilité publique

» peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande (voir l’arrêt Les saints monastères c.

Grèce du 9

décembre 1994, série A n°

301-A, pp. 34-35, §§

70-71).

S’il est vrai qu’en l’espèce, la différence entre les sommes allouées par les juridictions grecques et les sommes réclamées par les requérants est importante, la Cour ne s’estime pas appelée à se prononcer sur la question de savoir sur quelle base les autorités nationales auraient dû fixer le prix d’indemnisation. En effet, la Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour déterminer la base à prendre en considération pour l’estimation du préjudice subi en raison de la servitude imposée et la fixation des sommes dues qui en découlerait (voir

Malama c. Grèce

, n°

43622/98, §

51, ECHR 2001–II). En tout état de cause, il n’y a aucun indice dans le dossier donnant à penser que les juridictions saisies ont fait preuve d’arbitraire dans la fixation de l’indemnité en question. Eu égard à la marge d’appréciation que l’article

1 du Protocole n°

1 laisse aux autorités (voir

Papachelas c.

Grèce

[GC], n°

31423/96, §

49, ECHR 1999-II), la Cour considère le prix perçu par les requérants comme raisonnablement en rapport avec le préjudice subi en raison de la servitude incriminée (voir,

mutatis mutandis

,

Laskos et autres c. Grèce

(déc.), n°

53126/99, 29 mars 2001, non publiée).

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Françoise

Tulkens

Greffier adjoint

Présidente

Liste des requérants

1.

BOUDOUKA Evaggelia

2.

VITTAS Dimitrios

3.

VITTAS Sophoklis

4.

SAMARA Chrysi

5.

MAVROUDI Chaïdo

6.

MALLINIS Antonios

7.

KALKASINA Anthia

8.

KAGIA Marika

9.

BABALAS Chrysostomos

10.

KOUTSOURIS Dimitrios

11.

MALITIS Konstantinos

12.

KARRAS Georgios

13.

KARRA Sophia

14.

LAVIDAS Dimitrios

15.

LAVIDAS Athanasios

16.

KOFFA Evaggeli

17.

STOLIDIS Ioannis

18.

TALATAS Vassilios

19.

LIAPIS Dimitrios

20.

LIAPIS Ioannis

21.

KOURLITIS Nikolaos

22.

MAVROUDIS Konstantinos

23.

TSITSIKLI Meropi

24.

DELIPALAS Dimitrios

25.

DELIPALAS Vassilios

26.

ATZEMI Theodora

27.

PETROUDIS Chrysafis

28.

DOUDOULAKAS Ilias

29.

TZEKIS Dimitrios

30.

BALOBA Magdalini

31.

TSITSIKLIS Paschalis

32.

TSITSIKLI Evaggeli

33.

TSITSIKLIS Georgios

34.

TSITSIKLIS Vassilios

35.

DELIPALAS Andreas

36.

DODSIS Nikolaos

37.

NAKOUTIS Dimitrios

38.

ATZEMIS Dimitrios

39.

KONTOU Sophia

40.

ATZEMIS Asterios

41.

TSIOUTANIS Paschalis

42.

ZOGRAFOU Meropi

43.

KOURLITIS Evaggelos

44.

NAKOUTI Styliani

45.

STRATOGLOU Vassilios

46.

PAPANTONIOU Antonios

47.

KELEBEKAS Asterios

48.

BOUDOUKAS Dimitrios

49.

TOULA Marianthi (en son nom et au nom de son fils mineur Fotios)

50.

TOULAS Nikolaos

51.

CHATZITZIKA Magdalini

52.

KELEBEKA Aggeliki

53.

TOULAS Georgios

54.

MILIS Georgios

55.

PAPAGEROUDIS Dimitrios

56.

TSITSIKLIS Dimitrios

57.

ADAMOS Konstantinos

58.

MELITSIS Georgios