Boudouka și alții împotriva Greciei

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 58640/00 prezentată de Evangelia BOUDOUKA și alți 57 împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită la 16 mai 2002 într-o cameră compusă din: Dna F. Tulkens, președintă, Dnii C.L. Rozakis, G. Bonello, E. Levits, Dna S. Botoucharova, Dl A. Kovler, Dna E. Steiner, judecători, și dl S. Nielsen, grefier adjunct de secție, Văzând cererea menționată mai sus introdusă la 21 iunie 2000, Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Cei 58 de reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți greci care locuiesc în regiunea Salonic. Ei sunt reprezentați în fața Curții de avocații K. Horomidis și I. Horomidis, din baroul Salonic.

A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 octombrie 1990, printr-o decizie comună a ministrului Finanțelor și a celui al Industriei, Energiei și Tehnologiei (nr. 1073620/6051/0010), statul grec a procedat la exproprierea cu instituirea unei servituți în scopul instalării și trecerii unei conducte de gaz pe o suprafață totală de 1 308 668 m², situată în departamentul Salonic. Această servitute implica, printre altele, interzicerea construirii pe o zonă de patruzeci de metri lățime, precum și interzicerea plantării de copaci ale căror rădăcini ar pătrunde la mai mult de 0,60 metri adâncime. Reclamanții se aflau printre proprietarii afectați de aceste măsuri.

Preocupat de durata procedurii de despăgubire prevăzută de decretul-lege nr. 797/1971 (care constituie legislația fundamentală în materie de expropriere), durată care ar fi fost prejudiciabilă pentru societatea însărcinată cu realizarea lucrării din punctul de vedere al obligațiilor sale contractuale față de furnizorii de gaze naturale, Parlamentul grec a adoptat ulterior legea nr. 1929/1991, instituind o procedură de despăgubire mai rapidă. În special, în temeiul articolului 4 § 1 din această lege, astfel cum a fost modificat prin articolul 19 § 3 din legea nr. 2081/1992, atunci când există o astfel de restricție de proprietate, prefectul stabilește o despăgubire corespunzătoare a 25% din valoarea unei zone de patru metri lățime de o parte și de alta a conductei de gaz, precum și o indemnizație suplimentară pentru prejudiciul suferit dacă folosința obișnuită a terenului este perturbată.

În caz de dezacord cu decizia prefectului, persoanele interesate se pot adresa ulterior instanțelor de drept comun. La 4 noiembrie 1991, ministrul Industriei, Energiei și Tehnologiei a pronunțat o nouă decizie în aplicarea legii susmenționate, stabilind traseul și instalarea conductei de gaz pe suprafața de 1 308 668 m² menționată mai sus. Reclamanților li s-au impus aceleași restricții ca cele prevăzute de vechea decizie nr. 1073620/6051/0010. Prin decizia nr. 476 din 11 ianuarie 1992, prefectul de Salonic a stabilit valoarea terenurilor reclamanților și a dispus să le fie plătită o despăgubire, corespunzătoare a 25% din valoarea unei zone de opt metri lățime. Nemulțumiți de această decizie, reclamanții au inițiat ulterior două proceduri în fața instanțelor civile.

Prima procedură La 5 februarie 1993, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din Salonic cu o cerere vizând stabilirea prețului unitar provizoriu de despăgubire pe metru pătrat, conform procedurii prevăzute de decretul-lege nr. 797/1971. Cererea lor a fost respinsă la 30 iulie 1993. Tribunalul a apreciat că dispozițiile decretului-lege nr. 797/1971 nu se aplicau în speță și că, prin urmare, nu avea competența de a examina cauza. A precizat totuși că ar fi fost altfel dacă reclamanții ar fi atacat decizia prefectului din 11 ianuarie 1992. În orice caz, tribunalul a apreciat că restricțiile impuse proprietăților afectate erau compatibile cu articolul 17 din Constituție (hotărârea nr. 7185/1993).

Reclamanții au sesizat ulterior curtea de apel din Salonic cu o acțiune vizând stabilirea prețului unitar definitiv de despăgubire pe metru pătrat. Cererea lor a fost respinsă la 21 decembrie 1994, pe motiv că servitutea stabilită nu putea fi asimilată unei exproprieri, deoarece nu îi priva pe reclamanți de proprietățile lor. Curtea de apel a precizat că reclamanții nu puteau invoca în susținerea cererii lor decizia nr. 1073620/6051/0010 din 4 octombrie 1990, deoarece această decizie fusese revocată prin legea nr. 1929/1991 (hotărârea nr. 3005/1994). La 28 martie 1995, reclamanții au declarat recurs. A doua procedură La 14 septembrie 1995, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din Salonic cu o cerere vizând, pe de o parte, stabilirea valorii terenurilor lor și, pe de altă parte, stabilirea indemnizației datorate, pe care o evaluau la 90% din valoarea menționată.

Acțiunea lor a fost respinsă la 31 iulie 1996, pe motiv că nu era suficient susținută (hotărârea nr. 22149/1996). La 28 august 1996, reclamanții au declarat apel împotriva hotărârii respective. La 28 mai 1997, curtea de apel din Salonic a infirmat parțial hotărârea atacată și a stabilit valoarea terenurilor litigioase la un preț pe metru pătrat superior celui stabilit de prefect prin decizia sa din 11 ianuarie 1992. Curtea de apel a respins restul cererilor reclamanților ca fiind lipsite de fundament. Aceasta a considerat în special că terenurile lor erau terenuri agricole, a căror folosință nu era afectată de servitutea în cauză. Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamanților nu era atins (hotărârea nr. 1955/1997).

La 2 iunie 1998, reclamanții au declarat recurs. Aceștia au susținut că terenurile lor se aflau la 18 km de centrul Salonicului și erau destinate construcției imobiliare. Au subliniat că în apropierea terenurilor lor fuseseră deja construite vile de lux. Au considerat că dreptul lor de proprietate era atins în însăși substanța sa și au invocat o încălcare a articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Hotărârea nr. 118/2000 a Curții de Casație Prin hotărârea preliminară nr. 633/1999, Curtea de Casație a decis să conexeze cele două recursuri formulate de reclamanți. La 26 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursurile. În special, aceasta a considerat că servitutea litigioasă impunea restricții generale de proprietate, urmărind un scop de interes public, care nu puteau fi considerate o „privare" a proprietății reclamanților.

Prin urmare, aceștia nu aveau dreptul la despăgubire ca și cum ar fi făcut obiectul unei exproprieri. Curtea de Casație a concluzionat că hotărârile atacate nu încălcaseră articolul 17 din Constituție și nici articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (hotărârea nr. 118/2000). B. Dreptul intern pertinent Articolul 17 din Constituția din 1975 se citește astfel: „1. Proprietatea este pusă sub protecția statului. Drepturile care decurg din aceasta nu pot însă să fie exercitate în detrimentul interesului general.

CAPETE DE CERERE

1. Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng că pricina lor nu a fost examinată în mod echitabil de autoritățile sesizate. 2. Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng în plus de o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor. ÎN DREPT 1. Reclamanții se plâng că pricina lor nu a fost examinată în mod echitabil de autoritățile sesizate. În special, ei se plâng că decizia de stabilire a despăgubirii a fost luată de prefect, care nu este un organ judiciar independent în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Ei se plâng în plus că despăgubirea a fost stabilită în mod uniform pentru toate terenurile afectate de măsurile litigioase, fără a ține cont de natura lor construibilă sau nu.

Părțile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție sunt astfel redactate: „Orice persoană are dreptul ca pricina sa să fie examinată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)" Guvernul afirmă mai întâi că reclamantul nr. 31 nu a fost parte în procedurile în fața instanțelor naționale și că, prin urmare, el nu este „victima" încălcării alegate a drepturilor sale garantate de Convenție în sensul articolului 34 al acesteia. Reclamantul nr. 31 răspunde că acționează în calitate de moștenitor al răposatei sale soții, care participase la procedurile litigioase și care a decedat după hotărârea nr. 118/2000 a Curții de Casație.

Curtea notează că, având în vedere obiectul litigiului, reclamantul nr. 31, moștenitor al răposatei sale soții, parte la procedura litigioasă, o poate în mod valabil sesiza cu capetele sale de cerere care decurg din hotărârile pronunțate de instanțele naționale. În măsura în care reclamanții se plâng că prefectul, însărcinat de lege cu stabilirea indemnizației datorate, nu este un organ judiciar independent, Curtea notează că deciziile acestuia sunt supuse controlului instanțelor de drept comun, care oferă toate garanțiile cerute de articolul 6 din Convenție. În speță, reclamanții, nemulțumiți de decizia prefectului, au sesizat efectiv ulterior instanțele civile, a căror independență și imparțialitate nu sunt puse la îndoială.

În măsura în care reclamanții contestă echitatea procedurii în fața instanțelor sesizate, Curtea reamintește că, în conformitate cu articolul 19 din Convenție, sarcina sa este să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu îi revine să examineze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților ocrotite de Convenție. Pe de altă parte, dacă în articolul 6 Convenția garantează dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care relevă, prin urmare, în primul rând, de dreptul intern și de instanțele naționale (Garcia Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Or, Curtea nu desprinde niciun indiciu de arbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictorialității și în cursul căreia reclamanții au putut prezenta toate argumentele pentru apărarea pricinii lor. În concluzie, Curtea apreciază că, considerată în ansamblul său, procedura litigioasă a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie deci respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamanții se plâng în plus de o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor. În special, ei notează că servitutea stabilită pe terenurile lor a adus restricții grele la folosința proprietăților lor, fără ca aceștia să fie suficient despăgubiți pentru prejudiciul suferit.

Ei invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care se citește astfel: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor." Guvernul susține mai întâi că reclamanții nu au epuizat în mod valabil căile de recurs interne, întrucât nu și-au susținut suficient cererile în cea de-a doua procedură pe care au angajat-o.

O mai bună prezentare a argumentelor lor le-ar fi permis, dacă ar fi fost cazul, să obțină o indemnizație suplimentară. Cât privește fondul, Guvernul afirmă că restricțiile impuse proprietăților litigioase erau conforme cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că despăgubirea stabilită în speță de instanțele interne era în mod rezonabil în raport cu prejudiciul suferit din cauza măsurilor incriminate. În această privință, Guvernul reamintește că Curtea nu este un al patrulea grad de jurisdicție și nu are competența de a reexamina probele pe care s-au întemeiat autoritățile naționale pentru a determina cuantumul indemnizației datorate.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului și afirmă că sistemul instaurat de legea nr. 1929/1991 nu este conform cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1, ci urmărește să eludeze dispozițiile decretului-lege nr. 797/1971, a cărui aplicare le-ar fi permis să primească o indemnizație echitabilă pentru servitutea care le-a fost impusă. Ei se plâng în special că terenurile lor, inițial destinate construcției imobiliare, sunt acum câmpuri fără nicio valoare comercială. Or, în opinia reclamanților, această depreciere substanțială a terenurilor lor nu a fost deloc despăgubită. În această privință, reclamanții notează că, în timp ce servitutea incriminată afectează o zonă de patruzeci de metri lățime, ei au fost despăgubiți doar pentru o zonă de opt metri.

Reclamanții afirmă că au suportat o pierdere economică importantă care conduce la o ruptură a justului echilibru care trebuie să domnească între ocrotirea dreptului de proprietate și cerințele interesului general. Curtea nu se consideră obligată să se pronunțe asupra excepției de neepuizare ridicată de Guvern, această parte a cererii putând fi respinsă pentru următoarele motive.

Conform jurisprudenței Curții, articolul 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (a se vedea, în special, hotărârea James și alții c. Regatului Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98-B, pp. 29-30, § 37): prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât privește a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.

A doua și a treia, care se referă la exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima. Curtea notează că nu este contestat faptul că a existat în speță o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților; totuși, caracterul acesteia pare să fie un punct de divergență între părți. Reiese, într-adevăr, din argumentele Guvernului că ingerința în cauză ar releva mai degrabă de al doilea alineat al articolului 1, în timp ce reclamanții susțin că au suferit o atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor în sensul primei fraze a primului alineat al articolului 1, sau chiar o „privare" de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al acestui articol.

Oricum, Curtea trebuie să examineze justificarea acestei ingerințe în lumina cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea constată că ingerința denunțată era prevăzută de legea nr. 1929/1991 și urmărea un scop legitim de utilitate publică, anume instalarea și trecerea unei conducte de gaz. Rămâne deci de examinat dacă ingerința în cauză a avut loc cu respectarea principiului proporționalității (a se vedea, printre altele, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A.

și alții c. Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38). Curtea reamintește că o măsură de ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să mențină un „just echilibru" între cerințele interesului general al comunității și imperativele ocrotirii drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69). Pentru a aprecia dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru dorit și, în special, dacă nu impune reclamantului o sarcină disproporționată, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația internă.

În această privință, fără plata unei sume rezonabil legate de valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă care nu se poate justifica pe terenul articolului 1. Acesta din urmă nu garantează totuși în toate cazurile dreptul la o compensație integrală, deoarece obiective legitime de „utilitate publică" pot milita pentru o rambursare inferioară valorii integrale de piață (a se vedea hotărârea Sfintele Mănăstiri c. Greciei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, pp. 34-35, §§ 70-71). Deși este adevărat că în speță diferența între sumele acordate de instanțele grecești și sumele solicitate de reclamanți este importantă, Curtea nu se consideră obligată să se pronunțe asupra problemei de a ști pe ce bază autoritățile naționale ar fi trebuit să stabilească prețul de despăgubire.

Într-adevăr, Curtea nu se poate substitui instanțelor grecești pentru a determina baza care trebuie luată în considerare pentru estimarea prejudiciului suferit din cauza servituții impuse și stabilirea sumelor datorate care ar decurge (a se vedea Malama c. Greciei, nr. 43622/98, § 51, CEDO 2001-II). În orice caz, nu există niciun indiciu în dosar care să facă să se creadă că instanțele sesizate au dat dovadă de arbitrar în stabilirea indemnizației în cauză. Având în vedere marja de apreciere pe care articolul 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autorităților (a se vedea Papachelas c. Greciei [MC], nr. 31423/96, § 49, CEDO 1999-II), Curtea consideră prețul perceput de reclamanți ca fiind rezonabil în raport cu prejudiciul suferit din cauza servituții incriminate (a se vedea, mutatis mutandis, Laskos și alții c. Greciei (dec.), nr. 53126/99, 29 martie 2001, nepublicată).

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie deci respins ca vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Françoise Tulkens Grefier adjunct Președintă Lista reclamanților 1. BOUDOUKA Evaggelia 2. VITTAS Dimitrios

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 58640/00 présentée par Evangelia BOUDOUKA et 57 autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 mai 2002 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , MM. C.L. Rozakis , G. Bonello , E. Levits , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , M me E. Steiner , juges , et de M. S. Nielsen , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 21 juin 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les 58 requérants, dont les noms figurent en annexe, sont des ressortissants grecs, résidant dans la région de Salonique.

Ils sont représentés devant la Cour par M es K. Horomidis et I. Horomidis, avocats au barreau de Salonique. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 4 octobre 1990, par une décision conjointe du ministre des Finances et de celui de l’Industrie, de l’Energie et de la Technologie (n° 1073620/6051/0010), l’Etat grec procéda à l’expropriation avec mise en place d’une servitude aux fins d’installation et de passage d’un gazoduc sur une superficie totale de 1 308 668 m², sise dans le département de Salonique. Cette servitude entraînait, entre autres, l’interdiction de construire sur une zone de quarante mètres de largeur, ainsi que l’interdiction de planter des arbres dont les racines pénétreraient au–delà de 0,60 mètre de profondeur.

Les requérants se trouvaient parmi les propriétaires touchés par ces mesures. Soucieux de la durée de la procédure d’indemnisation prévue par le décret-loi n° 797/1971 (qui constitue la législation fondamentale en matière d’expropriations), durée qui aurait été préjudiciable à la société chargée de la réalisation de l’ouvrage au regard de ses obligations contractuelles envers les fournisseurs du gaz naturel, le Parlement grec adopta par la suite la loi n° 1929/1991, mettant en place une procédure d’indemnisation plus rapide. En particulier, aux termes de l’article 4 § 1 de cette loi, tel que modifié par l’article 19 § 3 de la loi n° 2081/1992, lorsqu’il y a une telle restriction de propriété, le préfet fixe une indemnisation correspondant à 25 % de la valeur d’une zone de quatre mètres de large de part et d’autre du gazoduc, ainsi qu’une indemnité supplémentaire pour le dommage subi si l’usage habituel du terrain est perturbé.

En cas de désaccord avec la décision du préfet, les intéressés peuvent par la suite saisir les juridictions ordinaires. Le 4 novembre 1991, le ministre de l’Industrie, de l’Energie et de la Technologie rendit une nouvelle décision en application de la loi ci-dessus, fixant le trajet et l’installation du gazoduc sur la superficie de 1 308 668 m² susmentionnée. Les requérants se sont vus imposer les mêmes restrictions que celles prévues par l’ancienne décision n° 1073620/6051/0010. Par décision n° 476 du 11 janvier 1992, le préfet de Salonique fixa la valeur des terrains des requérants et ordonna qu’une indemnisation leur soit versée, correspondant à 25 % de la valeur d’une zone de huit mètres de large.

Mécontents de cette décision, les requérants engagèrent par la suite deux procédures devant les juridictions civiles. Première procédure Le 5 février 1993, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Salonique d’une demande tendant à la fixation du prix unitaire provisoire d’indemnisation au mètre carré, conformément à la procédure prévue par le décret-loi n° 797/1971. Leur demande fut rejetée le 30 juillet 1993. Le tribunal estima que les disposions du décret-loi n° 797/1971 ne s’appliquaient pas en l’espèce et que, dès lors, il n’avait pas compétence pour examiner l’affaire. Il précisa toutefois qu’il en eût été autrement si les requérants avaient recouru contre la décision du préfet du 11 janvier 1992. En tout état de cause, le tribunal estima que les restrictions imposées aux propriétés touchées étaient compatibles avec l’article 17 de la Constitution (jugement n° 7185/1993).

Les requérants saisirent par la suite la cour d’appel de Salonique d’une action tendant à la fixation du prix unitaire définitif d’indemnisation au mètre carré. Leur demande fut rejetée le 21 décembre 1994, au motif que la servitude établie ne saurait être assimilée à une expropriation car elle ne privait pas les requérants de leurs propriétés. La cour d’appel précisa que les requérants ne sauraient invoquer à l’appui de leur demande la décision n° 1073620/6051/0010 du 4 octobre 1990 car cette décision avait été révoquée par la loi n° 1929/1991 (jugement n° 3005/1994). Le 28 mars 1995, les requérants se pourvurent en cassation. Seconde procédure Le 14 septembre 1995, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Salonique d’une demande tendant, d’une part, à la fixation de la valeur de leurs terrains et, d’autre part, à la fixation de l’indemnité due, qu’ils évaluaient à 90 % de ladite valeur.

Leur action fut rejetée le 31 juillet 1996, au motif qu’elle n’était pas suffisamment étayée (jugement n° 22149/1996). Le 28 août 1996, les requérants interjetèrent appel dudit jugement. Le 28 mai 1997, la cour d’appel de Salonique infirma partiellement le jugement attaqué et fixa la valeur des terrains litigieux à un prix au mètre carré supérieur à celui fixé par le préfet dans sa décision du 11 janvier 1992. La cour d’appel rejeta le restant des demandes des requérants comme étant dénuées de fondement. Elle considéra notamment que leurs terrains étaient des terrains agricoles, dont l’usage n’était pas touché par la servitude en question. Dès lors, le droit de propriété des requérants n’était pas atteint (arrêt n° 1955/1997).

Le 2 juin 1998, les requérants se pourvurent en cassation. Ils alléguèrent que leurs terrains se trouvaient à 18 km du centre de Salonique et étaient destinés à la construction immobilière. Ils soulignèrent qu’à proximité de leurs terrains, des pavillons de luxe avaient été déjà construits. Ils estimèrent que leur droit de propriété s’en trouvait atteint dans sa substance même et invoquèrent une violation des articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole n° 1 à la Convention. L’arrêt n° 118/200 de la Cour de cassation Par arrêt avant dire droit n° 633/1999, la Cour de cassation décida de joindre les deux pourvois formés par les requérants. Le 26 janvier 2000, la Cour de cassation rejeta les pourvois.

En particulier, elle considéra que la servitude litigieuse imposait des restrictions générales de propriété, visant un but d’intérêt public, qui ne sauraient être considérées comme une « privation » de la propriété des requérants. Dès lors, ces derniers n’avaient pas droit à être indemnisés comme s’ils avaient fait l’objet d’une expropriation. La Cour de cassation conclut que les arrêts attaqués n’avaient pas violé l’article 17 de la Constitution ni l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention (arrêt n° 118/2000). B. Le droit interne pertinent L’article 17 de la Constitution de 1975 se lit ainsi : «