ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 24.03.2005 Auto

KAKAMOUKAS ET AUTRES contre la GRECE

RESPONDENT
GRC
HOTĂRÂRE
24.03.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză 
KAKAMOUKAS ET AUTRES contre la GRECE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38311/02 prezentate de Georgios KAKAMOUKAS și de alții împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 24 martie 2005 într-o cameră compusă din: dna F. Tulkens, Președinte, M. C.L. Rozakis, P. Lorenzen, d-le N. Vajić, S. Botousarova, M. Kovler, dle E. Steiner, judecătorii și dl. Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 octombrie 2002, având în vedere decizia parțială din 25 martie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie: DE fapt Cei 58 de reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, sunt resortisanți greci cu reședința la Salonic. Aceștia sunt reprezentați în fața Curții de către M es D. Nikopoulos și K. Gyiokas, avocat în Baroul Salonic. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, dnii. Kyriazopoulos, membru al Consiliului Juridic al statului și I. Bakopoulos, ascultător la Consiliul Juridic al Statului. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Pe 7 aprilie 1925, statul grec a expropriat o suprafață de 534 892 m2, situată în periferia orașului Salonic (cartierul Mikra), cu scopul de a construi un aeroport acolo. Această suprafață, care face în prezent parte din municipalitatea Kalamaria, cuprindea terenurile care aparțin ascendenților reclamanților. Indemnizația de expropriere a fost stabilită prin hotărârile nr. 1321/1926 și 703/1929 ale Tribunalului de Primă Instanță din Salonic, 9/1930 ale Curții de Apel din Salonic și 116/1931 ale Curții de Casație. Prin Hotărârea nr. 293/1936 a președintelui Tribunalului de Primă Instanță din Salonic, ascendenții reclamanților au fost recunoscuți titulari ai indemnizației în cauză. Cu toate acestea, statul a refuzat să o plătească. În plus, aeroportul a fost construit în altă parte. În perioada 1967-1972, la 22 iunie 1967, printr-o decizie comună a ministrului de finanțe și a Ministerului Lucrărilor Publice (n.E.17963/8019), statul a efectuat exproprierea domeniului menționat anterior, inclusiv a terenurilor în litigiu, în scopul de a construi locuințe muncitorilor. În lipsa realizării obiectivului de interes public, această decizie a fost revocată la 6 iulie 1972. În perioada 1972-1988, 29 iunie 1972, un decret regal a ales domeniul pentru construirea unui centru sportiv. La 14 mai 1987, prefectul din Salonic a modificat planul de aliniere (ρυμοτομικό σχέδιο) al regiunii, pe care l-a numit "spațiul verde" și "zonele recreativelor și ale sporturilor" Această decizie a fost confirmată de o decizie a ministrului Mediului și Lucrărilor Publice din 31 iulie 1987, precum și de o hotărâre prezidențială din 22 august 1988. Din 1994 (a) Procedura de modificare a planului de aliniere din 1987 la 28 iunie 1994, reclamanții sau ascendenții acestora au sesizat prefectura Salonic cu o cerere de modificare a planului de aliniere în vigoare, astfel încât sarcina asupra proprietăților lor să fie ridicată. Prefectura n-a dat curs. La 20 noiembrie 1994, reclamanții sau ascendenții acestora au sesizat Consiliul de Stat cu o acțiune în anulare a refuzului tacit al administrației de a ridica sarcina asupra terenurilor lor. La 11 ianuarie 1996, municipalitatea Kalamaria a prezentat în fața Consiliului de Stat observațiile sale cu privire la caz. Ședința a avut loc la 26 martie 1997. La 20 octombrie 1997, Consiliul de Stat a acceptat cererea reclamanților. În special, acesta a considerat că, în lipsa unei perioade lungi de timp de expropriere a terenurilor în cauză, pentru a permite realizarea proiectului prevăzut de planul de aliniere, administrația era obligată să ridice sarcina asupra proprietăților în litigiu. Curtea Supremă a trimis cauza administrației pentru a lua măsurile necesare pentru deblocarea terenului reclamantului (hotărârile nr. 4445/1997, 4447/1997 și 4448/1997). Aceste hotărâri au fost puse la dispoziție și certificate în conformitate la 25 februarie 1998. (b) Procedura inițiată de municipalitatea Klamaria împotriva hotărârilor nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997 ale Consiliului de Stat la 30 septembrie 1998, municipalitatea Klamaria a formulat o a treia opoziție (τριατανακοπή) împotriva hotărârilor menționate anterior pronunțate de Consiliul de Stat. Această cale de atac deschisă persoanelor care nu au fost părți și nici nu au fost reprezentate într-o instanță le permite acestora să atace o decizie care le aduce atingere. În cazul în care terța opoziție - care nu are efect suspensiv - se întemeiază, hotărârile atacate se anulează retroactiv și acțiunea în anulare introdusă de recurentele revizuite. În speță, terța opoziție care nu avea efect suspensiv, hotărârile nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997 erau, prin urmare, executorii imediat. La 28 noiembrie 2001, Consiliul de Stat a declarat a treia opoziție inadmisibilă pe motivul că municipalitatea din Kalamaria nu se putea prevala de această cale de atac, întrucât a avut deja ocazia să își prezinte observațiile cu privire la caz (hotărârile nr. 41148/2001, 4149/2001 și 4150/2001). Aceste hotărâri au fost scoase la lumină și certificate în conformitate la 17 aprilie 2002. c) Noul plan de urbanism și procedura de anulare a acestuia la 13 mai 1999, ministrul Mediului și Lucrărilor Publice a modificat planul de urbanism al municipiului Klamaria pentru a afecta domeniul în litigiu în construirea unei zone de agrement și sport (Decizia nr. 12122/2761). La 9 septembrie 1999, recurentele sau ascendenții acestora au sesizat Consiliul de Stat cu o acțiune în anulare a deciziei menționate anterior. La 11 septembrie 2002, aceștia au prezentat documentele justificative necesare pentru susținerea acțiunii lor, cum ar fi actele de proprietate. Ședința, stabilită inițial la 8 noiembrie 2000, a fost ulterior anulată de mai multe ori. Aceasta a avut loc la 29 octombrie 2003. Consiliul de Stat nu și-a dat încă hotărârea. Ulterior, în temeiul Legii nr. 3207/2003, publicată în Jurnalul Oficial din 24 decembrie 2003, planul de urbanism al regiunii a fost modificat și extins , în special pentru a implanta în domeniul în litigiu un complex sportiv pentru Jocurile Olimpice din vara anului 2004. (d) Procedurile în despăgubire la 10 martie 1998, reclamanții au sesizat instanța administrativă din Salonic cu o acțiune în despăgubire, în conformitate cu art. 105 din legea de însoțire a codului civil. Acestea solicitau repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a blocării, dincolo de termenul rezonabil, a proprietății lor și invocau o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ședința a avut loc la 11 martie 2003. Mai mulți reclamanți au declarat că au renunțat la acțiunea lor; prin urmare, procesul a fost anulat în privința lor. În ceea ce-i privește pe ceilalți reclamanți, Tribunalul a declarat recursul lor inadmisibil, pe motiv că aceștia nu erau reprezentați legal (hotărârile nr. 113/2004 și 114/2004 din 27 ianuarie 2004). Dreptul și practica internă relevante intră aici în considerare următoarele dispoziții ale Legii de însoțire (Εσαγωγικός Νόμος) din Codul civil: art. 104 mai puțin dacă actul sau omisiunea a avut loc prin necunoașterea unei dispoziții destinate să servească interesului public. Persoana vinovată este responsabilă în mod solidar cu statul, sub rezerva dispozițiilor speciale privind răspunderea miniștrilor. a se vedea art. 106 □ Dispozițiile din cele două articole anterioare se aplică și în ceea ce privește răspunderea autorităților teritoriale sau a altor persoane juridice de drept public pentru prejudiciul cauzat de actele sau omisiunile organelor lor. ▪ art. 19 din Legea nr. 1868/93 Acțiunea în despăgubire în fața instanțelor administrative este o acțiune independentă în raport cu acțiunea în fața instanțelor administrative de fond sau în fața Consiliului de Stat sau orice altă acțiune împotriva actelor sau omisiunilor statului care rezultă dintr-o obligație de despăgubire (...) □ art. 105 din legea de însoțire a codului civil stabilește conceptul de act dăunător special de drept public, creând o responsabilitate extracontractuală a statului. Această responsabilitate rezultă din acte sau omisiuni ilegale. Actele în cauză pot fi, nu numai acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte neexecutive în principiu (Kyriakopoulos, Comentariu din Codul civil, art. 105 din Legea de însoțire a Codului civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor, partea specială, volumul 6, responsabilitate neloială 1977, de. 48 B 112 ; E. Spiliotopoulos, Drept Administrativ, a treia ediție, para. 217; Hotărârea nr. 535/1971 a Curții de Casație; Nomiko Vima, al 19-lea an, p. 1414; Hotărârea nr. 492/1967 a Curții de Casație; Nomiko Vima, al 16-lea an, p. 75). Admisibilitatea acțiunii în despăgubire este supusă unei condiții: natura ilegală a actului sau omisiunii. Potrivit jurisprudenței instanțelor administrative, excesul de putere discreționară a administrației sau necunoașterea principiilor generale ale bunei administrări sunt susceptibile de a angaja răspunderea extracontractuală a acesteia (a se vedea, printre altele, Curtea Administrativă de Apel din Atena, Hotărârile nr. 1605/93 și 1427/1998, Dioikitiki Diki 1994, p. 369 și 1998, p. 963). Responsabilitatea extracontractuală a administrației este, de asemenea, angajată în cazul în care o sarcină legală pe o proprietate constă într-un blocaj substanțial al acesteia (Consiliul de Stat, Hotărârea nr. 2801/1991, Curtea Plenară, Nomiko Vima 1992, p. 1091 ) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . GRIEFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, coroborat cu art. 13, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții nr. 1-9, 12-19, 23, 26-31, 33-40, 42-44, 46-49 și 58 se plâng de refuzul administrației de a se conforma hotărârilor nr. 4445/1997 și 4448/1997 ale Consiliului de Stat. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții menționați anterior se plâng, de asemenea, de durata celei de a treia opoziții formulate în fața Consiliului de Stat de către municipalitatea Kalamaria. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, toți reclamanții se plâng de durata procedurii de anulare a noului plan de urbanism. ÎN DREPTUL 1. Reclamanții nr. 1-9, 12-19, 23, 26-31, 33-40, 42-44, 46-49 și 58 se plâng că refuzul administrației de a se conforma hotărârilor nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997 ale Consiliului de Stat nu își respectă dreptul la o protecție judiciară efectivă în ceea ce privește contestațiile referitoare la drepturile lor cu caracter civil, încălcând art. 6 alineatul (1) din convenție. În plus, aceștia se plâng că nu dispun de o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, în sensul articolului 13 din convenție, pentru a denunța infracțiunile comise împotriva lor de către administrație. Părțile relevante ale art. 6 alin. (1) din Convenție sunt astfel formulate: □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) De asemenea, guvernul a susținut că hotărârile nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997 ale Consiliului de Stat nu au creat o obligație pentru administrație de a nu mai impune nicio sarcină asupra proprietăților reclamanților. Dimpotrivă, administrația putea efectua în mod legal o nouă modificare a planului de urbanism, ceea ce a făcut, de altfel, în temeiul Deciziei nr. 12122/2761 din 13 mai 1999 și al Legii nr. 3207/2003 care a urmat. Or, decizia nr. 12122/2761 face obiectul unei acțiuni în anulare în fața Consiliului de Stat, care constituie o cale de atac eficientă și care va permite Înaltei Instanțe să verifice dacă hotărârea atacată îndeplinește toate condițiile de legalitate. Prin urmare, potrivit guvernului, reclamanții trebuie să aștepte rezultatul acestei proceduri înainte de a sesiza Curtea cu privire la obiecțiunile lor. Reclamanții se opun acestor teze și susțin că noul blocaj al proprietăților lor este în afara oricărei logici. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Pe de altă parte, în temeiul alineatului (4) din același articol, Comisia poate respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea articolului menționat. Faptul că guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect nu ar putea modifica situația. Curtea amintește că această regulă constituie un factor de securitate juridică (a se vedea De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, seria A nr. 12, pp. 29-30, alineatul 50) și răspunde, de asemenea, nevoii de a acorda persoanei interesate suficient timp de reflecție pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Iordache c. România (dec.) , nr. 55092/00, 23 martie 2004). Astfel, aceasta marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și raportează atât indivizilor, cât și autorităților statului perioada dincolo de care acest control nu mai este posibil (a se vedea Walker c. Regatul Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I; Kadićis c. Letonia (nr. 2) (dec.), nr. 62393/00, 25 septembrie 2003). În cazul de față, Curtea consideră că reclamanții ar fi trebuit să o sesizeze în termen de șase luni de la publicarea Deciziei nr. 12122/2761 din 13 mai 1999 de modificare a planului de urbanism al municipalității Kalamaria. Indiferent dacă această decizie va fi anulată sau nu de Consiliul de Stat în urma procedurii inițiate de solicitanți împotriva sa, Curtea constată că această decizie va concretiza poziția pe care statul elen a dorit să o adopte în speță. Întradevăr, începând cu publicarea acestei decizii, a cărei legalitate nu ar putea fi afectată de Curte, era clar că sarcina asupra proprietății reclamanților și a cărei ridicare fusese ordonată de Consiliul de Stat, fusese înlocuită pur și simplu cu o nouă sarcină. Prin urmare, această situație nu poate fi paralelă cu ipoteza în care persoana în cauză nu are nicio certitudine sau informație cu privire la executarea unei hotărâri judecătorești și poate pretinde că este victima unei situații continue atâta timp cât această decizie nu este urmată de nicio măsură care să îl informeze cu privire la intențiile administrației (a se vedea mutatis mutandis, Kallitsis c. Grecia (dec.), nr. 38682/02, 2 decembrie 2004). În plus, reclamanții nu ar fi putut invoca niciun motiv care să justifice faptul că au așteptat până la 17 octombrie 2002 înainte de a sesiza Curtea, cu atât mai mult cu cât susțin că decizia nr. 12122/2761 trebuie interpretată ca un refuz al statului de a se conforma hotărârilor nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997 ale Consiliului de Stat. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Reclamanții nr. 1-9, 12-19, 23, 26-31, 33-40, 42-44, 46-49 și 58 se plâng că refuzul administrației de a se conforma hotărârilor nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997 ale Consiliului de Stat aduce atingere dreptului acestora la respectarea bunurilor lor, garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziție este astfel formulată: mai exact, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În primul rând, guvernul afirmă că acest aspect este inadmisibil pentru neobosirea validă a căilor de atac interne. El observă că reclamanții au introdus o acțiune de despăgubire împotriva statului în temeiul articolului 105 din Legea de însoțire a Codului civil. O astfel de acțiune le-ar fi permis, după caz, să primească despăgubiri complete pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a blocării, presupusă a depășirii termenului rezonabil, a proprietății lor. Cu toate acestea, guvernul subliniază că unii solicitanți s-au retras din acțiunea lor și că, pentru ceilalți, recursul a fost declarat inadmisibil pe motiv că aceștia nu erau reprezentați legal. În aceste condiții, guvernul susține că reclamanții nu au oferit instanțelor interne posibilitatea de a remedia situația în litigiu. În mod alternativ, guvernul susține că motivul este lipsit de temei. Reclamanții resping argumentele guvernului. Aceștia susțin că acțiunea în despăgubire nu a fost o cale de atac pentru obiecțiunile lor, în special pentru că le-ar oferi doar o despăgubire minimă și, cel mai probabil, mai mică decât costurile suportate în cadrul procedurii. Aceștia subliniază că au fost privați de utilizarea și exploatarea terenului lor pentru o lungă perioadă de timp și că această încălcare flagrantă a drepturilor lor patrimoniale a avut loc fără niciun scop de utilitate publică. Curtea amintește că temeiul regulii epuizării căilor de atac interne prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi acordat statului responsabil posibilitatea de a remedia presupusele încălcări prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29185/95, § 37, CE Într-adevăr, art. 35 alineatul (1) din Convenție prevede doar epuizarea utilizării atât a încălcărilor incriminate, disponibile, cât și a celor adecvate. Ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsește eficiența și accesibilitatea dorită; statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre multe altele, Dalia c. Franța, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-I, p. 87, punctul 38). Curtea, la fel ca guvernul, este de părere că reclamanții ar fi trebuit să își continue acțiunea în despăgubire în fața instanțelor administrative, în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a Codului civil, acțiune menită să obțină despăgubiri pentru blocarea proprietății lor pe o perioadă lungă de timp. Curtea constată că, potrivit jurisprudenței constante a instanțelor administrative, o acțiune în despăgubire întemeiată pe dispoziția menționată anterior este admisibilă atunci când actul sau omisiunea prejudiciabilă se datorează excesului de putere discreționară a administrației sau necunoașterii principiului general al bunei administrări. În plus, jurisprudența internă acceptă în mod explicit că, în cazul în care o sarcină care apasă în mod legal o proprietate se dovedește a fi un blocaj substanțial al acesteia, s-a produs o obligație de despăgubire împotriva administrației. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acțiunea în cauză ar fi, în acest caz, o acțiune disponibilă și adecvată în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție (a se vedea, de asemenea, Dactylidi c. Grecia (dec.), nr. 52903/99, 28 februarie 2002; Roussakis și alții c. Grecia (dec.), nr. 15945/02, 8 ianuarie 2004 ; Amalia S.A. și Kouluvatos S.A. Grecia (dec.), nr. 20363/02, 28 octombrie 2004). Prin urmare, Curtea consideră că, prin retragerea de la acțiunea lor în despăgubire în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a Codului civil sau prin inducerea inadmisibilității sale în lipsa unei reprezentări legale, reclamanții nu au oferit autorităților naționale posibilitatea de a remedia situația de care se plâng în prezent în fața Curții. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. Reclamanții nr. 1-9, 12-19, 23, 26-31, 33-40, 42-44, 46-49 și 58 se plâng, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, de durata celei de a treia opoziții formate în fața Consiliului de Stat de către municipalitatea Klamararia. Guvernul pledează în principal pentru inadmisibilitatea plângerii privind incompatibilitatea materială cu dispozițiile convenției. În special, acesta susține că rezultatul procedurii în litigiu nu a fost direct decisiv pentru drepturile civile ale reclamanților, întrucât Consiliul de Stat s-a limitat să declare terța opoziție inadmisibilă din motive procedurale. Prin urmare, acesta nu a efectuat o examinare pe fond a litigiului. Reclamanții consideră că art. 6 se aplică în cazul de față și că procedura are o durată excesivă. Curtea amintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) sub titlul civil să se aplice, trebuie să existe o Aceasta trebuie să fie o persoană reală și serioasă; ea poate să se refere atât la existența unui drept, cât și la întinderea sa sau la modalitățile sale de exercitare. Rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru dreptul în cauză, art. 6 alineatul (1) care nu se mulțumește, pentru a intra în joc, cu o legătură slabă sau cu repercusiuni îndepărtate (a se vedea, printre altele, Masson și Van Zon c. Țările de Jos, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n° 327, p. 17 § 44 ; Athanassoglou și alte c. Elveția [GC], nr. 27644/95, § 43, CEDO 2000-IV). În acest caz, Curtea constată că municipalitatea Klamaria tindea să anuleze, prin intermediul terței opoziții, hotărârile nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997 ale Consiliului de Stat pe care reclamanții își bazau pretențiile. În cazul în care terța opoziție s-a întemeiat, hotărârile atacate ar fi anulate retroactiv și acțiunea în anulare introdusă de recurentele revizuite. Fără a aduce atingere motivelor pentru care nu s-a putut ajunge la o a treia opoziție, este evident că procedura contestată a fost decisivă pentru rezultatul final al acțiunii în anulare inițiate de reclamanți în fața Consiliului de Stat împotriva refuzului tacit al administrației de a ridica sarcina asupra terenurilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, nr. 62543/00, § 47, 27 aprilie 2004). Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că art. 6 din convenție se aplică procedurii în cauză. Curtea consideră, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, toți reclamanții se plâng de durata procedurii de anulare a noului plan de urbanism. Guvernul susține că, atâta timp cât reclamanții nu prezentau documentele justificative necesare pentru a susține acțiunea lor, Consiliul de Stat nu putea efectua examinarea cazului. Prin urmare, guvernul consideră că termenul scurs până la 11 septembrie 2002, data la care reclamanții au depus documentele în cauză, nu poate fi luat în considerare. În ceea ce privește termenul scurs de la această dată, guvernul afirmă că acesta nu este nejustificat, în special având în vedere complexitatea cazului. Reclamanții se luptă cu aceste teorii. Ei susțin că ședința în fața Consiliului de Stat a fost de fiecare dată suspendată din oficiu și că, în orice caz, prezentarea dovezilor în cauză nu era necesară deoarece se bazau pe hotărârile anterioare pronunțate de aceeași instanță cu privire la cauza lor, în special hotărârile nr. 4445/1997 4447/1997 și 4448/1997. În cele din urmă, reclamanții susțin că cazul lor nu prezenta nicio complexitate. Curtea consideră, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declarații admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, motivul reclamanților nr. 1-9, 12-19, 23, 26-31, 33-40, 42-44, 46-49 și 58 întemeiat pe durata terței opoziții formulate în fața Consiliului de Stat de către municipalitatea Kalamaria, precum și pe motivul tuturor reclamanților întemeiat pe durata procedurii de anulare a noului plan de urbanism; Declarați restul cererii inadmisibile pentru surplus. Søren Nielsen Françoise Tulkens Module președinte Lista reclamanților Georgios KAKAMOUKAS Charisios KAKAMOUKAS Evaggelia KAKAMOUKA Maria LIOUTA Stylia Styliani KAKAMOUKA Vasiki Aza Stavros KAKAMOUKAS Antonios KAKALIANTIS Vassiliki NYFOUDI Vassiliki KOSIOTA Styliani AZA Nikolaos KAKAMOUKAS Panagiota KAKAMOUKA A Antonios KAKAMOUKAS KASKAUKAUKOS Christos Christos sau Christolos KAMOUKAS Vasiki VLACHO Maria TSIORLINI AnaSANOUS POUVI SAU CHATIPOUS KAROVAKOS KAROVOS KOSOVOSOVOS KOSOVOOS KOSOVOUS KANOSOVOS JO LATOS VANOS VANOS VOSIOVIOVI KOS LATOSOVIOVI KAPOVA PAPOOOOOOOOOOU Maria MATOS VATA VARA VARA VARA VAROS VAROS VAROS VAROS VAROS VAROS VAROS VAROS VANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANI KANK KANK KANK KAN BO KAN BO KAN BO KAN BO KAN BO KANI KANOVOVOVOVOS KAN BO BO BO KAN BO KAN KAN KAN KAN BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO BO KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN KAN

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2004-03-25
0,97
KAKAMOUKAS et AUTRES contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 38311/02 présentée par Georgios KAKAMOUKAS et autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 mars 2004 en une cham
CtEDO 2006-06-22
0,96
AFFAIRE KAKAMOUKAS ET AUTRES c. GRECE
riazopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat. 3. Les requérants se plaignaient notamment, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, de la durée de deu
CtEDO 2005-05-12
0,95
GALATALIS c. GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 36251/03 présentée par Apostolos GALATALIS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 12 mai 2005 en une chambre composé
CtEDO 2003-04-03
0,94
KOKKINOS et AUTRES contre la GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 72978/01 présentée par Stamatina KOKKINOS et autres contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 3 avril 2003 en une chambre composé
CtEDO 2005-01-27
0,94
NIKITIDIS c. GRECE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 35005/02 présentée par Dimitrios NIKITIDIS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 27 janvier 2005 en une chambre composée de :
Sursă