SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35005/02 prezentate de Dimitrios NIKITDIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se înscrie la 27 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte C.L. Rozakis Mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann S.E. Jebens, judecători și S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 20 septembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Dimitrios Nikitidis, este un resortisant grec, născut în 1940 și rezident la Atena. E. Spanou-Lambropoulou, avocat al baroului din Atena. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, domnul S. Spiropoulos, director la Consiliul Juridic al statului și domnul V. Pelekou, auditor la Consiliul Juridic al statului. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui teren situat în Acharnes, suburbiile Atenei, cu o suprafață totală de 660 m2. Printr-un decret prezidențial din 19 martie 1990 privind confirmarea unui studiu funciar, mai multe terenuri, printre care cel al reclamantului, au fost incluse în planul urban al Atenei. Ca o contraprestație, reclamantului i s-a impus o contribuție 1337/1983 de instituire a măsurii de "contribuție" se bazează pe o prezumție conform căreia un teren înscris într-un plan urban dobândește o valoare adăugată; prin urmare, proprietarul său trebuie să cedeze statului o parte a acestui teren pentru a echilibra profitul presupus și, prin urmare, nu are dreptul la nicio despăgubire. Prin intermediul unui act de punere în aplicare În conformitate cu art. 12 alineatul (7) litera (e) din Legea nr. 12 alin. (7) lit. (e) din Legea nr. 12 alin. (7) lit. (e) din 21 septembrie 1993, prefectul a ratificat studiul funciar în cauză. Reclamantul nu a formulat nici o opoziție (ένσταση) împotriva acestui act de punere în aplicare, drept pe care i-l aplicase art. 12 alineatul (5) din Legea nr. 1337/1983. 1337/1983 a devenit deci definitiv și irevocabil. Ulterior, reclamantul a solicitat revizuirea actului de punere în aplicare. La 30 septembrie 1994, prefectul a acceptat cererea sa și, prin urmare, proprietatea sa a fost exceptată de măsura în cauză. Această decizie a fost confirmată la cererea reclamantului, la 19 ianuarie 1996 (Decizia prefecțională nr. 586/196/1996). La 16 martie 1996, proprietarul terenului care urma să beneficieze de măsura de contribuție funciară sesizează Consiliul de Stat cu privire la o acțiune în anulare a Deciziei nr. 586/196/1996. La 13 decembrie 2000, reclamantul a intervenit în procedură pentru a sprijini validitatea deciziei atacate. La 17 ianuarie 2001, Consiliul de Stat a considerat că, în conformitate cu art. 12 alineatul (7) litera (e) din Legea nr. 1337/1983, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudența sa constantă în acest domeniu (în special Hotărârea nr. 1730-1732/2000), actul de punere în aplicare din 21 septembrie 1993 era definitiv și nu mai putea fi revocat de către administrație, chiar și din motive de legalitate. Prin urmare, Înalta Instană a anulat Decizia nr. 586/196/1996, prin care prefectul confirmase revocarea acestui act (hotărârea nr. 242/2001). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată conform legii naționale relevante la 22 martie 2002. 79881/3445 din 1984, care stabilește modalitățile de publicare a actelor de punere în aplicare, acestea se publică ulterior de două ori într-un ziar local, dacă este cazul, precum și într-un cotidian din Atena sau Salonic. Cel interesat poate formula opoziție împotriva acestor acte în termen de 15 zile de la data celei de-a doua publicații. La 31 decembrie 2003, legea nr. În conformitate cu art. 11 alineatul (1) din această lege, administrația poate revoca acum un act de punere în aplicare, chiar și după confirmarea și înregistrarea sa în Cadastru. GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că Consiliul de Stat și-a încălcat dreptul de acces la o instanță. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că refuzul Consiliului de Stat de a examina temeinicia cauzei, pe motiv că actul de punere în aplicare din 21 septembrie 1993 nu era susceptibil de recurs, a încălcat dreptul său de acces la o instanță. 1, de la privarea fără despăgubire a unei mari părți a terenului său, prin aplicarea măsurii de "contribuție" în conformitate cu Legea nr. 1337/1983. El susține că a suferit o pierdere economică semnificativă. Părțile relevante ale articolului 6 alineatul (1) din convenție sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...), de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr 1 se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul afirmă că reclamantul dispunea într-adevăr de căi de atac a căror utilizare i-ar fi permis să îndrepte situația de care se plângea. Pe de o parte, ar fi putut formula o opoziție împotriva actului de punere în aplicare, în conformitate cu art. 12 alineatul (5) din Legea nr. 1337/1983 sau să sesizeze Consiliul de Stat cu privire la o acțiune în anulare înainte ca actul în litigiu să fi fost confirmat și înregistrat în Cadastru. În lipsa unor astfel de acțiuni, guvernul consideră că motivul întemeiat pe dreptul de acces la o instanță este neîntemeiat și că motivul întemeiat pe dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne. În această privință, guvernul adaugă că, datorită noii legi n 3212/2003, o nouă posibilitate se deschide acum reclamantului de a contesta măsura în cauză. Reclamantul se opune acestor teze. Acesta susține că, la momentul faptelor, nu a luat imediat cunoștință de adoptarea măsurii în litigiu, din cauza sistemului de publicare a actelor de punere în aplicare, ceea ce nu i-a permis să se opună în termenul scurt prevăzut de lege. De asemenea, afirmă că nu a sesizat Consiliul de Stat cu scopul de a câștiga timp și bani și de a nu îngreuna rolul Înaltei Instanțe prin inițierea unei proceduri care ar fi durat între șase și șapte ani. El adaugă că, dacă sesizează acum Consiliul de Stat, după cum sugerează guvernul, pentru a beneficia de prevederile Legii nr 3212/2003, procedura va trece printr-o perioadă lungă de timp și, chiar dacă aceasta duce la rezultate pozitive, prejudiciul suferit deja nu va fi niciodată remediat. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1), aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Regula conform căreia acțiunile interne trebuie epuizate înainte de depunerea unei cereri internaționale se bazează pe principiul că statul pârât trebuie mai întâi să poată corecta acuzațiile invocate prin mijloace proprii în cadrul ordinii sale juridice interne. Pentru a se putea considera că a respectat această regulă, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de atac disponibile în mod normal și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcările pe care le-a invocat (a se vedea, printre altele, Buscarini și alții c. San Marino [GC], nr 24645/94, § 26, CEDH 1999-I). În cazul de față, indiferent dacă reclamantul are în prezent posibilitatea de a solicita autorităților competente redresarea situației în litigiu, Curtea constată că, la momentul faptelor, acesta nu a utilizat în mod normal căile de atac puse la dispoziția sa de dreptul elen. Este adevărat, uneori pot exista circumstanțe speciale care să îl scutească pe reclamant de obligația de a epuiza căile de atac interne. Or, în cazul în care Curtea poate accepta că sistemul de publicare a actelor de punere în aplicare, combinat cu termenul scurt stabilit de lege pentru a le ataca pe cale administrativă, poate justifica omisiunea reclamantului de a formula opoziția împotriva măsurii în litigiu, aceasta nu poate totuși admite că cheltuielile aferente acțiunii în anulare sau o speculație cu privire la durata procedurii în fața Consiliului de Stat constituie motive întemeiate pentru a justifica omisiunea reclamantului de a sesiza Înalta Instanță administrativă cu privire la obiecțiunile sale. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul nu se poate plânge că Consiliul de Stat l-a privat de dreptul său de acces la o instanță, considerând în 2001 că actul de punere în aplicare din 21 septembrie 1993 nu mai era susceptibil de recurs. Cu alte cuvinte, în cazul în care reclamantul a omis să recurgă la Înalta Instanță în momentul în care legislația internă îi impunea un astfel de drept și în cazul în care încă mai putea spera la un rezultat favorabil al procedurii, răspunderea pentru situația incriminată nu poate fi imputată statului. În mod similar, din motivele expuse mai sus, Curtea consideră că motivul reclamantului întemeiat pe dreptul său la respectarea bunurilor sale nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție. În consecință, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduler Președinte
de la requête n
o
35005/02
présentée par Dimitrios NIKITIDIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 27 janvier 2005 en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
mes
F.
Tulkens
,
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
D.
Spielmann
,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 septembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Dimitrios Nikitidis, est un ressortissant grec, né en 1940 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M
e
me
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est propriétaire d'un terrain situé à Acharnès, dans la banlieue d'Athènes, d'une superficie totale de 660 m². Il y fit construire une maison de 300 m².
Par un décret présidentiel du 19 mars 1990 portant confirmation d'une étude foncière, plusieurs terrains dont celui du requérant, furent inscrits dans le plan urbain d'Athènes. A titre de contrepartie, le requérant se vit imposer une «
contribution foncière
» (εισφορά γης) sans indemnisation d'une partie de son terrain au profit de l'Etat. En effet, l'article 8 de la loi n
o
1337/1983 instituant la mesure de «
contribution foncière
» établit une présomption, selon laquelle un terrain inscrit dans un plan urbain acquiert une plus-value
; de ce fait, son propriétaire doit céder à l'Etat une partie dudit terrain afin d'équilibrer le profit présumé et n'a donc droit à aucune indemnisation.
Par un «
acte d'application
» du 21 septembre 1993, le préfet ratifia l'étude foncière en question. Le requérant ne formula ni opposition (ένσταση) contre cet acte d'application, droit que lui conférait l'article 12 §
5 de la loi n
o
1337/1983, ni recours en annulation devant le Conseil d'Etat. L'acte d'application fut alors confirmé et enregistré au cadastre (κύρωση και μεταγραφή). Selon l'article 12 § 7 e) de la loi n
o
1337/1983, il devint dès lors définitif et irrévocable.
Par la suite, le requérant demanda la révision de l'acte d'application. Le 30 septembre 1994, le préfet fit droit à sa demande et sa propriété se trouva dès lors exemptée de la mesure litigieuse. Cette décision fut confirmée à la demande du requérant, le 19 janvier 1996 (décision préfectorale n
o
586/196/1996).
Le 16 mars 1996, le propriétaire du terrain qui devait profiter de la mesure de contribution foncière saisit le Conseil d'Etat d'un recours en annulation de la décision n
o
586/196/1996. Le 13 décembre 2000, le requérant intervint dans la procédure pour soutenir la validité de la décision attaquée.
Le 17 janvier 2001, le Conseil d'Etat considéra que, selon l'article 12 § 7 e) de la loi n
o
1337/1983, tel qu'interprété par sa jurisprudence constante en la matière (notamment les arrêts n
os
1730-1732/2000), l'acte d'application du 21 septembre 1993 était définitif et ne pouvait plus être révoqué par l'administration, même pour des motifs de légalité. Dès lors, la haute juridiction annula la décision n
o
586/196/1996, par laquelle le préfet avait confirmé la révocation de cet acte (arrêt n
o
242/2001). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 22
mars 2002.
B.
Le droit interne pertinent
Aux termes de la décision ministérielle n
o
79881/3445 de 1984, fixant les modalités de publication des actes d'application, ceux-ci sont publiés consécutivement à deux reprises dans un journal local, si tel est le cas, ainsi que dans un quotidien d'Athènes ou de Salonique. L'intéressé peut former opposition contre ces actes dans un délai de quinze jours à partir de la date de la seconde publication.
Le 31 décembre 2003, la loi n
o
3212/2003 entra en vigueur. Selon l'article 11 § 1 de cette loi, l'administration peut désormais révoquer un acte d'application, même après ses confirmation et enregistrement au cadastre.
1.
Invoquant l'article 6
1.de la Convention, le requérant se plaint que le Conseil d'Etat a porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal.
2.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint en outre d'une atteinte à son droit au respect de ses biens.
Le requérant se plaint, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, que le refus du Conseil d'Etat d'examiner le bien-fondé de l'affaire, au motif que l'acte d'application du 21 septembre 1993 n'était susceptible d'aucun recours, a porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal. Il se plaint en outre, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1, de la privation sans indemnisation d'une grande partie de son terrain, par application de la mesure de «
contribution foncière
» prévue par la loi n
o
1337/1983. Il affirme avoir subi une perte économique importante.
Les parties pertinentes de l'article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...), par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L'article 1 du Protocole n
o
1 se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement affirme que le requérant disposait bel et bien de voies de recours dont l'utilisation lui aurait permis de redresser la situation dont il se plaint. D'une part, il aurait pu former opposition contre l'acte d'application, conformément à l'article 12 §
5 de la loi n
o
1337/1983, ou saisir le Conseil d'Etat d'un recours en annulation avant que l'acte litigieux n'ait été confirmé et enregistré au cadastre. Faute pour le requérant d'avoir exercé ces recours, le Gouvernement estime que le grief tiré du droit d'accès à un tribunal est dénué de fondement et que le grief tiré du droit du requérant au respect de ses biens doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes. A cet égard, le Gouvernement ajoute que, grâce à la récente loi n
o
3212/2003, une nouvelle possibilité s'ouvre désormais au requérant de contester la mesure dont il s'agit.
Le requérant combat ces thèses. Il affirme qu'à l'époque des faits il n'avait pas tout de suite pris connaissance de l'adoption de la mesure litigieuse, en raison du système de publication des actes d'application, ce qui ne lui a pas permis de former opposition dans le bref délai prévu par la loi. Il affirme aussi qu'il n'a pas saisi le Conseil d'Etat dans le but de gagner du temps et de l'argent et aussi de ne pas alourdir le rôle de la haute juridiction en engageant une procédure qui aurait duré entre six et sept ans. Il souligne qu'il ne saurait lui être reproché d'avoir voulu redresser rapidement par voie administrative une situation lui portant un grave préjudice. Il ajoute que s'il saisit maintenant le Conseil d'Etat comme le suggère le Gouvernement, afin de bénéficier des dispositions de la loi n
o
3212/2003, la procédure connaîtra un long délai et, même si elle aboutit positivement, le préjudice déjà subi ne sera jamais réparé.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. La règle selon laquelle il faut épuiser les recours internes avant de présenter une requête internationale est fondée sur le principe que l'Etat défendeur doit pouvoir d'abord redresser le grief allégué par ses propres moyens dans le cadre de son ordre juridique interne. Pour que l'on puisse considérer qu'il a respecté cette règle, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d'obtenir réparation des violations qu'il allègue (voir, parmi beaucoup d'autres,
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n
o
En l'occurrence, indépendamment de la question de savoir si le requérant a actuellement la possibilité de réclamer auprès des autorités compétentes le redressement de la situation litigieuse, la Cour constate qu'à l'époque des faits celui-ci n'a pas fait un usage normal des voies de recours mises à sa disposition par le droit grec. Certes, il peut parfois y avoir des circonstances particulières dispensant le requérant de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes. Or, si la Cour peut accepter que le système de publication d'actes d'application, combiné avec le bref délai instauré par la loi pour les attaquer par voie administrative, peuvent justifier l'omission du requérant de former opposition contre la mesure litigieuse, elle ne saurait toutefois admettre que les frais afférents au recours en annulation ou une spéculation quant à la durée de la procédure devant le Conseil d'Etat, constituent des raisons valables pour justifier l'omission du requérant de saisir la haute juridiction administrative de ses griefs.
Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant ne saurait se plaindre que le Conseil d'Etat l'a privé de son droit d'accès à un tribunal en considérant en 2001 que l'acte d'application du 21 septembre 1993 n'était plus susceptible d'aucun recours. Autrement dit, si le requérant a omis de recourir devant la haute juridiction à l'époque où la législation interne lui conférait un tel droit et où il pouvait encore espérer une issue favorable de la procédure, la responsabilité de la situation incriminée ne saurait être imputée à l'Etat. De même, pour les raisons exposées ci-dessus, la Cour considère que le grief du requérant tiré de son droit au respect de ses biens ne remplit pas les conditions de recevabilité prévues par l'article 35 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que la requête doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Loukis
Loucaides
Greffier
Président