SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 19731/02 prezentate de Aristidis LOUMIDIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 23 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 aprilie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Aristidis Loumidis, este un resortisant grec, născut în 1947 și rezident în Atena. Karayannopoulos și G. Foufopoulos, avocați în barou din Atena. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, domnul S. Spiropoulos, director la Consiliul Juridic al statului, și domnul S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al statului. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deține un teren situat în Maroussi, suburbiile Atenei, cu o suprafață totală de 4 066,80 m2. Potrivit unui certificat oficial al primarului din Maroussi, terenul în cauză făcea parte din planul urban Maroussi din 1979. Printr-un decret prezidențial din 9 mai 1988 privind confirmarea unui studiu funciar, mai multe terenuri, inclusiv cel al reclamantului, au fost înscrise pe planul urban al Atenei. În calitate de contraprestație, statul i-a atribuit reclamantului o contribuție Prin urmare, proprietarul său trebuie să cedeze statului o parte din terenul respectiv pentru a echilibra profitul presupus și, prin urmare, nu are dreptul la nicio compensație. Reclamantul susține că această prezumție este ireproșabilă. La 8 noiembrie 1996, președintele Comitetului pentru urbanism și mediu al prefecturii Atena, după examinarea obiecțiilor ridicate de solicitant și de ceilalți proprietari în cauză, a ratificat studiul funciar în cauză. La 11 iulie 1997, reclamantul sesizează Consiliul de Stat cu privire la o acțiune în anulare a decretului prezidențial din 9 mai 1988 și a actului său de punere în aplicare din 8 noiembrie 1996 și, în special, a susținut că măsura contestată impunea o sarcină disproporționată asupra acestuia și a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 17 din Constituția elenă. După mai multe amânări, cauza a fost trimisă în fața Curții Administrative de Apel din Atena, care a fost de acum înainte competentă să examineze acest tip de cauze. La data introducerii prezentei cereri, Curtea Administrativă de Apel nu și-a pronunțat încă hotărârea. Reclamantul susținea că, având în vedere jurisprudența Consiliului de Stat în această privință, care judecase măsura în litigiu legală și compatibilă cu Constituția, acțiunea sa era sortită eșecului și producea în sprijinul afirmațiilor sale o hotărâre pronunțată de înalta instanță administrativă în 1994 (hotărârea nr. 2057/1994). La 13 iunie 2002, Curtea Administrativă de Apel a anulat actul de punere în aplicare din 8 noiembrie 1996, pe motiv că acesta fusese emis de un organ care nu era competent (hotărârea nr. 1531/2002). Expropriere la 21 decembrie 1998, prin decizia miniștrilor Educației Naționale și Finanțelor, statul elen a efectuat exproprierea unei suprafețe totale de 3 955,16 m2 în favoarea organismului stagiilor școlare (Οργανισμός Σχολικών Κτιρίύ), în scopul construirii unei școli. Reclamantului i s-a expropriat 3 907,20 m2 de pe terenul său, inclusiv partea cedată în temeiul La 30 iunie 2000, Organizația Educației din Atena sesizează Curtea de Apel din Atena cu privire la o cerere de stabilire a indemnizației definitive de expropriere. La 31 august 2000, reclamantul sesizează aceeași instanță împotriva deciziei nr. 828/2000, solicitând suma de 210 000 drahme (616 EUR) pe metru pătrat. La 31 mai 2001, Curtea de Apel din Atena a anexat examinarea celor două acțiuni și a stabilit prețul unitar definitiv de despăgubire la 150 000 drahme (440 EUR) pe metru pătrat. În plus, aceasta a compensat olivaiele care se aflau pe teren (hotărârea nr. 4489/2001). Această hotărâre a fost netă și certificată conform la 4 iulie 2001. Reclamantul, care susține că această hotărâre nu i-a fost notificată, dar că a luat cunoștință de aceasta la 9 noiembrie 2001, nu s-a ocupat de casarea împotriva acestuia. La 28 august 2001, indemnizația de expropriere prevăzută de hotărârea nr. 4489/2001 a Curții de Apel din Atena a fost plătită la casa de depozite și consignații. Reclamantul, care nu a fost despăgubit pentru 1 278,60 m2 cedate cu titlu de contribuție în valoare de 336 890 000 drahme (9888 672 EUR). Actul de plată a fost publicat în Jurnalul Oficial din 5 septembrie 2001. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că, având în vedere prezumția ireproșabilă formulată de Legea nr. 1337/1983, este lipsit de orice acțiune în fața justiției pentru a contesta măsura de contribuție pe care o aduce aceeași dispoziție, reclamantul se plânge în plus față de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge în cele din urmă de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale. ÎN DREPT Reclamantul se plânge că, prin aplicarea măsurii de "contribuție" conform Legii nr. 1337/1983, el a fost privat de 1 278,60 m2 de teren fără nicio indemnizație. În special, se plânge că este privat de orice acțiune în fața justiției pentru a contesta măsura de " contribuție (pe de altă parte) și că prezumția ireproșabilă a legii incriminate l-a împiedicat să obțină compensații pentru această sui generis expropriere, care a afectat aproximativ 33% din suprafața totală a terenului său. El afirmă că această măsură este cu atât mai nedreptă cu cât ulterior a fost expropriată de aproape tot terenul rămas. În opinia sa, este absurd să privăm o persoană de o parte atât de importantă a proprietății sale pentru a echilibra presupusul profit rezultat din înscrierea pe plan urban a terenului său și, pe de altă parte, de exproprierea de ceea ce i-a mai rămas de pe teren. Reclamantul invocă art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. Părțile relevante ale articolului 6 alineatul (1) din convenție sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr 1 se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În primul rând, guvernul afirmă că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale care ar rezulta din aplicarea măsurii de 1531/2002, Curtea Administrativă de Apel de la Atena a anulat actul de aplicare a decretului prezidențial care impunea măsura în litigiu. În subsidiar, guvernul susține că obiecțiile ridicate în ceea ce privește contribuția în cauză Într-adevăr, în măsura în care reclamantul susține că orice acțiune împotriva acestei măsuri este sortită eșecului, guvernul susține că acesta ar fi trebuit să sesizeze Curtea în mod direct cu privire la obiecțiunile sale din 1996, atunci când actul de punere în aplicare a măsurii în cauză. În ceea ce privește obiecțiunile reclamantului întemeiate pe procedura de expropriere de pe teritoriul său, guvernul afirmă că acesta nu a epuizat căile de atac interne, deoarece a omis să se poată opune hotărârii nr. 4489/2001 a Curții de Apel din Atena de stabilire a indemnizației de expropriere. În plus, guvernul constată că reclamantul a sesizat Curtea la mai mult de șase luni de la punerea la dispoziție a acestei hotărâri. În ceea ce privește fondul, guvernul afirmă că cererea este lipsită de temei. Reclamantul subliniază de la început că se plânge de consecințele combinate ale măsurilor impuse proprietății sale, respectiv ale contribuția la partea din față a proprietății sale și exproprierea aproape totală a restului proprietății sale. Chiar dacă se consideră că cele două proceduri examinate separat au fost legale, sinteza lor constituie un instrument de denaturare a drepturilor garantate de Convenție. În opinia sa, aceasta înseamnă că instanța administrativă de apel și-a respins implicit mijloacele de fond și că administrația îi poate impune din nou o astfel de măsură, cu atât mai mult cu cât administrația nu și-a declarat încă proprietatea liberă de sarcina respectivă. Prin urmare, reclamantul consideră că poate pretinde în continuare că este victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin convenție și a protocoalelor sale. În plus, în ceea ce privește întrebarea dacă cererea este tardivă, reclamantul susține că Hotărârea nr. 4489/2001 a Curții de Apel de la Atena constituie decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Atunci s-au concretizat încălcările drepturilor sale și, prin urmare, nu a avut niciun motiv să sesizeze Curtea înainte de încheierea acestei proceduri. Reclamantul adaugă că, în cazul în care această hotărâre, care nu i-a fost notificată, a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate la 4 iulie 2001, nu a luat cunoștință de aceasta decât la 9 noiembrie 2001, dată de la care începe să curgă termenul de șase luni. Reclamantul consideră că această perioadă de timp pentru a obține o copie a hotărârii în cauză nu a fost disproporționată, în special având în vedere perioada de vară și consideră că nu se poate solicita justițiabilului să se prezinte zilnic la instanță pentru a solicita rezultatul procedurii. În sfârșit, reclamantul consideră că a fost scutit de obligația de a se supune casiunii împotriva hotărârii nr. 4489/2001, întrucât Curtea de Casație, jurisdicție supremă în materie civilă, nu putea să se pronunțe decât asupra valorii indemnizației de expropriere și nu avea competența de a controla legalitatea măsurilor în litigiu. Această competență aparține Consiliului de Stat, care a considerat totuși legal și constituțional că aceasta este o contribuție 2057/1994. Reclamantul adaugă că, în cazul în care ar fi formulat un recurs în recurs, costurile suportate ar fi importante, iar în fond reclamantul afirmă că a fost privat de orice protecție juridică și că i s-a impus o privare totală de proprietate, fără a primi nicio compensație pentru 1 278,60 m2. Curtea amintește că, în temeiul articolului 34 din convenție, aceasta poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană care se pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor recunoscute în convenție sau a protocoalelor sale. Pe de altă parte, în temeiul articolului 35 alineatul (1), Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea nu pierde din vedere că exproprierea impusă dreptului de proprietate al reclamantului viza, de asemenea, 1 278,60 m2 cedate în temeiul Cu alte cuvinte, din cauza acestei exproprieri, reclamantul nu ar mai fi în prezent proprietarul acestei suprafețe, chiar dacă nu ar fi fost obligat să o cedeze statului în temeiul măsurii de Prin urmare, acesta nu poate pretinde că administrația are obligația de a retrage această sarcină sau că riscă să îi impună din nou măsura în litigiu, deoarece, în orice caz, această parte a terenului nu mai este a sa. Este adevărat că, în momentul plății despăgubirii de expropriere, reclamantul nu a putut percepe nicio compensație pentru 1 278,60 m2 din terenul cedat, deoarece măsura contestată nu fusese încă anulată.În această privință, Curtea consideră că reclamantul se mai poate preface încă victimă a unei încălcări a drepturilor sale care rezultă din impunerea măsurii în litigiu. Or, independent de întrebarea dacă reclamantul are în prezent posibilitatea de a solicita de la autoritățile competente plata despăgubirii de expropriere care corespunde acestei părți a terenului său, problemă pe care părțile nu au contestat-o, Curtea nu poate ignora faptul că reclamantul insistă că a fost și că este în continuare scutit de orice protecție judiciară față de măsura de contribuția funciară Curtea nu dispune de suficiente elemente pentru a verifica exactitatea acestei afirmații, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu produce în sprijinul afirmațiilor sale decât o singură hotărâre pronunțată de Consiliul de Stat în 1994. Cu toate acestea, în cazul în care este cazul, Curtea nu percepe motivele pentru care reclamantul nu l-a sesizat direct cu obiecțiunile sale din 1988 sau cel mai târziu din 1996, atunci când actul de punere în aplicare a conchis măsura în cauză. În aceste condiții, această parte a cererii este foarte probabil întârziată. În orice caz, în ipoteza în care acceptă argumentul reclamantului potrivit căruia obiecțiunile sale se referă la consecințele combinate ale măsurilor impuse proprietății sale și că, prin urmare, nu a avut niciun motiv să o sesizeze înainte de încheierea procedurii de expropriere, Curtea consideră că acesta nu și-a îndeplinit obligația de a-și respecta obligațiile care decurg din art. 35 alineatul (1) din convenție. În special, Curtea arată că procedura de expropriere care, în opinia reclamantului, a concretizat încălcările aduse împotriva sa a încetat cu Hotărârea nr. 4489/2001 a Curții de Apel de la Atena de stabilire a indemnizației de expropriere. Or, Curtea ia notă de faptul că această hotărâre a fost netă și certificată conform la 4 iulie 2001, și anume cu mai mult de șase luni înainte de 30 aprilie 2002, data depunerii cererii. Desigur, Curtea a considerat deja că nu se poate solicita justițiabilului să vină să se informeze zi de zi cu privire la existența unei hotărâri care nu i-a fost notificată (Popageorgiou c. Grecia, Hotărârea din 22 octombrie 1997, Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a rămas inactiv timp de mai multe luni, și anume între 4 În iulie 2001, data la care putea obține o copie a hotărârii în cauză și la 9 noiembrie 2001, data la care a luat cunoștință de hotărârea menționată. Reclamantul nu oferă nicio explicație valabilă pentru a justifica această lipsă de diligență din partea sa. În plus, Curtea arată că reclamantul nu dispune de casare împotriva hotărârii menționate anterior. Curtea reamintește că regula conform căreia acțiunile interne trebuie epuizate înainte de depunerea unei cereri internaționale se bazează pe principiul că statul pârât trebuie mai întâi să poată corecta argumentele invocate prin propriile sale mijloace în cadrul ordinii sale juridice interne. Pentru a se putea considera că a respectat această regulă, un solicitant trebuie să se prevaleze de căile de atac disponibile în mod normal și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcările pe care le-a invocat (a se vedea, printre altele, Buscarini și alții c. San Marino [GC], nr 24645/94, § 26, CEDH 1999-I). În cazul în care pot exista circumstanțe speciale care exonerează reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne, Curtea consideră că, în cazul de față, nici o hotărâre pronunțată în 1994 de către înalta instanță administrativă, nici cheltuielile aferente recursului în casare, nu constituie motive întemeiate pentru a justifica omisiunea reclamantului de a sesiza Înalta Instanță civilă cu privire la obiecțiunile sale. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge, în plus, de durata procedurii și afirmă că din 1988 are de-a face cu instanțele interne pentru a-și apăra bunurile. Guvernul susține că procedurile în litigiu au fost efectuate într-un termen rezonabil, având în vedere în special complexitatea acestora. Cu condiția ca reclamantul să se plângă de durata procedurii de anulare a măsurii de Cu toate acestea, în cazul în care o astfel de măsură nu poate fi considerată compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat, aceasta nu poate fi considerată ca fiind o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Cu condiția ca reclamantul să se plângă de durata procedurii inițiate în fața instanțelor civile ca urmare a exproprierii terenului său și să presupună chiar că obiecțiunile ridicate în legătură cu această procedură nu sunt întârziate (a se vedea mai sus), Curtea nu constată nicio întârziere în desfășurarea acesteia. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, litigiul reclamantului întemeiat pe durata procedurii de anulare a măsurii de Nielsen Peer Lorenzen Moduler Președinte
de la requête n
o
19731/02
présentée par Aristidis LOUMIDIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 23 septembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 avril 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Aristidis Loumidis, est un ressortissant grec, né en 1947 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M
es
F.
Karayannopoulos et G. Foufopoulos, avocats au barreau d'Athènes. Le gouvernement défendeur est représenté par les délégués de son agent, M.
me
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est propriétaire d'un terrain situé à Maroussi, dans la banlieue d'Athènes, d'une superficie totale de 4
066,80 m². Selon une attestation officielle du maire de Maroussi, le terrain en question faisait partie du plan urbain de Maroussi dès 1979.
A.
«
Contribution foncière
»
Par un décret présidentiel du 9 mai 1988 portant confirmation d'une étude foncière, plusieurs terrains, dont celui du requérant, furent inscrits au plan urbain d'Athènes. A titre de contrepartie, l'Etat infligea au requérant une «
contribution foncière
» (εισφορά γης) sans indemnisation de 1
278,60
m². En effet, l'article 8 de la loi n
o
1337/1983 instituant la mesure de «
contribution foncière
» établit une présomption, selon laquelle un terrain inscrit au plan urbain acquiert une plus-value
; de ce fait, son propriétaire doit céder à l'Etat une partie dudit terrain afin d'équilibrer le profit supposé et n'a donc droit à aucune indemnisation. Le requérant affirme que cette présomption est irréfragable.
Par un «
acte d'application
» en date du 8 novembre 1996, le président du comité d'urbanisme et d'environnement de la préfecture d'Athènes, après avoir examiné les objections soulevées par le requérant et les autres propriétaires concernés, ratifia l'étude foncière en question.
Le 11 juillet 1997, le requérant saisit le Conseil d'Etat d'un recours en annulation du décret présidentiel du 9 mai 1988 et de son acte d'application du 8 novembre 1996. Il alléguait notamment que la mesure litigieuse faisait peser sur lui une charge disproportionnée et portait atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l'article 17 de la Constitution grecque. Après plusieurs reports, l'affaire fut renvoyée devant la cour administrative d'appel d'Athènes, désormais compétente pour examiner ce type d'affaires.
A la date d'introduction de la présente requête, la cour administrative d'appel n'avait pas encore rendu son arrêt. Le requérant prétendait qu'en raison de la jurisprudence du Conseil d'Etat en la matière, qui avait jugé la mesure litigieuse légale et compatible avec la Constitution, son recours était voué à l'échec. Il produisait à l'appui de ses dires un arrêt rendu par la haute juridiction administrative en 1994 (arrêt n
o
2057/1994).
Le 13 juin 2002, la cour administrative d'appel annula l'acte d'application du 8 novembre 1996, au motif qu'il avait été rendu par un organe qui n'était pas compétent (arrêt n
o
1531/2002).
B.
Expropriation
Le 21 décembre 1998, par décision des ministres de l'Education nationale et des Finances, l'Etat grec procéda à l'expropriation d'une superficie totale de 3
955,16 m² au profit de l'Organisme des Etablissements Scolaires (Οργανισμός Σχολικών Κτιρίων), dans le but d'y construire une école. Le requérant s'est vu exproprier 3
907,20 m² de son terrain, y compris la partie cédée au titre de la «
contribution foncière
».
Le 21 avril 2000, le tribunal de première instance d'Athènes fixa le prix unitaire provisoire d'indemnisation (décision n
o
828/2000).
Le 30 juin 2000, l'Organisme des Etablissements Scolaires saisit la cour d'appel d'Athènes d'une demande tendant à la fixation de l'indemnité définitive d'expropriation. Le 31 août 2000, le requérant saisit la même juridiction d'un appel contre la décision n
o
828/2000. Il réclamait la somme de 210
000 drachmes (616 euros) au mètre carré.
Le 31 mai 2001, la cour d'appel d'Athènes joignit l'examen des deux recours et fixa le prix unitaire définitif d'indemnisation à 150 000 drachmes (440 euros) au mètre carré. Elle indemnisa en outre les olivaies qui se trouvaient sur le terrain (arrêt n
o
4489/2001). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 4 juillet 2001. Le requérant, qui affirme que cet arrêt ne lui a pas été notifié, mais qu'il en a pris connaissance le 9 novembre 2001, ne se pourvut pas en cassation contre celui-ci.
Le 28 août 2001, l'indemnité d'expropriation fixée par l'arrêt n
o
4489/2001 de la cour d'appel d'Athènes fut versée à la caisse des dépôts et consignations. Le requérant, qui n'a pas été indemnisé pour les 1
278,60
m² cédés au titre de la «
contribution foncière
», s'est vu allouer une indemnité globale de 336
890
000 drachmes (988
672 euros). L'acte de versement fut publié au Journal Officiel du 5
septembre 2001.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint qu'en raison de la présomption irréfragable posée par la loi n
o
1337/1983, il est privé de tout recours devant la justice pour contester la mesure de «
contribution foncière
».
2.
Invoquant la même disposition, le requérant se plaint en outre de la durée de la procédure.
3.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint enfin d'une atteinte à son droit au respect de ses biens.
1.
Le requérant se plaint que, par application de la mesure de «
contribution foncière
» prévue par la loi n
o
1337/1983, il a été privé de 1
278,60 m² de son terrain sans aucune indemnité. En particulier, il se plaint qu'il est privé de tout recours devant la justice pour contester la mesure de «
contribution foncière
» et que la présomption irréfragable posée par la loi incriminée l'a empêché d'obtenir une indemnisation pour cette
sui generis
expropriation, qui frappa environ 33
% de la superficie totale de son terrain. Il affirme que cette mesure est d'autant plus injuste qu'il a par la suite été exproprié de la quasi-totalité du terrain restant. Selon lui, il est absurde de priver une personne d'une partie si importante de sa propriété afin d'équilibrer le profit supposé tiré de l'inscription de son terrain au plan urbain et d'autre part de l'exproprier de ce qui lui reste dudit terrain. Le requérant invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.
Les parties pertinentes de l'article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L'article 1 du Protocole n
o
1 se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement affirme tout d'abord que le requérant ne peut plus se prétendre victime d'une violation de ses droits qui résulterait de l'application de la mesure de «
contribution foncière
», car, par son arrêt n
o
1531/2002, la cour administrative d'appel d'Athènes annula l'acte d'application du décret présidentiel imposant la mesure litigieuse. A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que les griefs soulevés au regard de la «
contribution foncière
» sont tardifs. En effet, dans la mesure où le requérant affirme que tout recours contre cette mesure est voué à l'échec, le Gouvernement soutient que celui-ci aurait dû saisir directement la Cour de ses griefs depuis 1996, lorsque «
l'acte d'application
» confirma la mesure litigieuse.
S'agissant des griefs du requérant tirés de la procédure d'expropriation de son terrain, le Gouvernement affirme que celui-ci n'a pas épuisé les voies de recours internes, car il a omis de se pourvoir en cassation contre l'arrêt n
o
4489/2001 de la cour d'appel d'Athènes fixant l'indemnité d'expropriation. De plus, le Gouvernement note que le requérant a saisi la Cour plus de six mois après la mise au net de cet arrêt.
Quant au fond, le Gouvernement affirme que la requête est dénuée de fondement.
Le requérant souligne d'emblée qu'il se plaint des conséquences combinées des mesures infligées à sa propriété, à savoir de la «
contribution foncière
» et de l'expropriation de la quasi-totalité du restant de sa propriété. Même si on considère que les deux procédures examinées séparément étaient légales, leur synthèse constitue un outil de distorsion vis-à-vis des droits garantis par la Convention.
S'agissant en particulier de la «
contribution foncière
», le requérant affirme que la mesure litigieuse a été annulée pour des raisons de forme
; à son avis, cela signifie que la cour administrative d'appel a implicitement rejeté ses moyens de fond et que l'administration peut lui imposer de nouveau une telle mesure. Cela d'autant plus que l'administration n'a pas encore déclaré sa propriété libre de la charge en question. Le requérant considère donc qu'il peut toujours se prétendre victime d'une violation de ses droits garantis par la Convention et ses protocoles.
S'agissant en outre de la question de savoir si la requête est tardive, le requérant affirme que l'arrêt n
o
4489/2001 de la cour d'appel d'Athènes constitue la décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. C'est alors que furent concrétisées les violations de ses droits. Il n'avait donc aucune raison de saisir la Cour avant la fin de cette procédure. Le requérant ajoute que si cet arrêt, qui ne lui a jamais été notifié, fut mis au net et certifié conforme le 4 juillet 2001, il n'en a pris connaissance que le 9 novembre 2001, date à partir de laquelle le délai de six mois commence à courir. Le requérant estime que ce délai pour obtenir copie de l'arrêt en question n'était pas déraisonnable, eu égard notamment à la période estivale. Il estime qu'on ne saurait exiger du justiciable de se rendre quotidiennement au tribunal pour s'enquérir de l'issue de la procédure.
Enfin, le requérant estime qu'il était dispensé de l'obligation de se pourvoir en cassation contre l'arrêt n
o
4489/2001, car la Cour de cassation, juridiction suprême en matière civile, ne pouvait se prononcer que sur le montant de l'indemnité d'expropriation et n'avait pas la compétence pour contrôler la légalité des mesures litigieuses. Cette compétence appartient au Conseil d'Etat, qui avait pourtant jugé légale et constitutionnelle la «
contribution foncière
» dans son arrêt n
o
2057/1994. Le requérant ajoute que s'il formait un pourvoi en cassation, les frais encourus seraient importants.
Quant au fond, le requérant affirme qu'il a été privé de toute protection juridique et qu'il s'est vu imposer une privation totale de sa propriété, sans pour autant recevoir une quelconque indemnité pour 1
278,60 m² de celle-ci.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 34 de la Convention, elle peut être saisie d'une requête par toute personne qui se prétend victime d'une violation des droits reconnus dans la Convention ou ses protocoles. Par ailleurs, aux termes de l'article 35 § 1, la Cour ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.
Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour ne perd pas de vue que l'expropriation imposée à la propriété du requérant visait également les 1
278,60 m² cédés au titre de la «
contribution foncière
». Autrement dit, en raison de cette expropriation, le requérant ne serait plus à l'heure actuelle propriétaire de cette superficie, même s'il n'avait pas été contraint de la céder à l'Etat en application de la mesure de «
contribution foncière
». Il ne saurait donc prétendre que l'administration a à son égard l'obligation de lever cette charge ou qu'elle risque de lui imposer à nouveau la mesure litigieuse, car de toute façon, cette partie du terrain ne lui appartient plus.
Il est pourtant vrai qu'au moment du versement de l'indemnité d'expropriation, le requérant n'a pas pu percevoir d'indemnité pour les 1
278,60 m² du terrain cédé, car la mesure litigieuse n'avait pas encore été annulée. Sur ce point, la Cour estime que le requérant peut encore se prétendre victime d'une violation de ses droits résultant de l'imposition de la mesure litigieuse. Or, indépendamment de la question de savoir si le requérant a actuellement la possibilité de réclamer auprès des autorités compétentes le versement de l'indemnité d'expropriation qui correspond à cette partie de son terrain, question sur laquelle les parties n'ont pas argumenté, la Cour ne peut pas ignorer le fait que le requérant insiste qu'il a été et qu'il est toujours démuni de toute protection judiciaire vis-à-vis de la mesure de «
contribution foncière
». La Cour ne dispose pas suffisamment d'éléments pour vérifier l'exactitude de cette allégation, d'autant plus que le requérant ne produit à l'appui de ses dires qu'un seul arrêt rendu par le Conseil d'Etat en 1994. Si tel est le cas toutefois, la Cour n'aperçoit pas les raisons pour lesquelles le requérant ne l'a pas saisie directement de ses griefs depuis 1988 déjà ou au plus tard depuis 1996, lorsque «
l'acte d'application
» confirma la mesure litigieuse. Dans ces conditions, cette partie de la requête est très probablement tardive.
Quoi qu'il en soit, dans l'hypothèse où elle accepte l'argument du requérant selon lequel ses griefs portent sur les conséquences combinées des mesures infligées à sa propriété et que, dès lors, il n'avait aucune raison de la saisir avant la fin de la procédure d'expropriation, la Cour estime que celui-ci a tout de même failli à son obligation de respecter ses obligations découlant de l'article 35 § 1 de la Convention. En particulier, la Cour relève que la procédure d'expropriation qui, aux dires du requérant, concrétisa les violations produites à son encontre, prit fin avec l'arrêt n
o
4489/2001 de la cour d'appel d'Athènes fixant l'indemnité d'expropriation. Or, la Cour note que cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 4 juillet 2001, à savoir plus de six mois avant le 30 avril 2002, date d'introduction de la requête. Certes, la Cour a déjà jugé que l'on ne peut exiger du justiciable qu'il vienne s'informer jour après jour de l'existence d'un arrêt qui ne lui a jamais été notifié (
Papageorgiou c. Grèce
, arrêt du 22 octobre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VI, p. 2287, § 32). Toutefois, la Cour estime que le requérant est resté inactif pendant plusieurs mois, à savoir entre le 4
juillet 2001, date à laquelle il pouvait obtenir copie de l'arrêt en question, et le 9 novembre 2001, date à laquelle il prit connaissance dudit arrêt. Le requérant n'offre aucune explication valable pour justifier ce manque de diligence de sa part.
Par ailleurs, la Cour relève que le requérant ne se pourvut pas en cassation contre l'arrêt susmentionné. La Cour rappelle que la règle selon laquelle il faut épuiser les recours internes avant de présenter une requête internationale est fondée sur le principe que l'Etat défendeur doit pouvoir d'abord redresser le grief allégué par ses propres moyens dans le cadre de son ordre juridique interne. Pour que l'on puisse considérer qu'il a respecté cette règle, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d'obtenir réparation des violations qu'il allègue (voir, parmi beaucoup d'autres,
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n
o
24645/94, § 26, CEDH 1999-I). S'il peut y avoir des circonstances particulières dispensant le requérant de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes, la Cour estime que, dans le cas d'espèce, ni un arrêt rendu en 1994 par la haute juridiction administrative ni les frais afférents au pourvoi en cassation, ne constituent des raisons valables pour justifier l'omission du requérant de saisir la haute juridiction civile de ses griefs.
Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que cette partie de la requête ne remplit pas les conditions de recevabilité prévues par l'article 35 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l'article 35 § 4 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en outre de la durée de la procédure. Il affirme que depuis 1988 il a affaire avec les juridictions internes pour défendre ses biens.
Le Gouvernement affirme que les procédures litigieuses ont été menées dans un délai raisonnable, eu égard notamment à leur complexité.
a)
Pour autant que le requérant se plaint de la durée de la procédure tendant à l'annulation de la mesure de «
contribution foncière
», procédure qui prit fin avec l'arrêt n
o
1531/2002 de la cour administrative d'appel, la Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
», et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond.
b)
Pour autant que le requérant se plaint de la durée de la procédure engagée devant les juridictions civiles suite à l'expropriation de son terrain, et à supposer même que les griefs soulevés au regard de cette procédure ne soient pas tardifs (voir ci-dessus), la Cour ne décèle aucun retard dans la conduite de celle-ci.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de la procédure tendant à l'annulation
de la mesure de «
contribution foncière
» ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier
Président