AFFAIRE LOUMIDIS c. GRECE

AFFAIRE LOUMIDIS c. GRECE (CtEDO, 2005)

Prima SECȚIUNE LUMIDIS c. GRECIA (solicitarea nr. 19731/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 august 2005 DEFINIF 04/11/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Loumidis c. Grecia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte C.L. Rozakis Mes Tulkens Steiner domnii Hajiyev Spielmann, S.E. Jebens, judecători și ai domnului S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera consiliului la 5 iulie 2005, se retrage la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 19731/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, M. La 30 aprilie 2002, Aristidis Loumidis a sesizat Curtea la 30 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor de la S. Spiropoulos, director pe lângă Consiliul Juridic de la ë , și domnul S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic de la . Reclamantul se plângea, printre altele, de durata procedurii urmate în cauza sa. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Prin decizia din 23 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1947 și își are reședința în Atena. Este proprietarul unui teren situat în Maroussi, în suburbiile din jurul orașului, cu o suprafață totală de 4 066,80 m2. Printr-un decret prezidențial din 9 mai 1988 privind confirmarea unui studiu pe teren, mai multe terenuri, inclusiv cel al reclamantului, au fost înscrise pe planul urban din mai. În schimb, statul l-a numit pe reclamant o contribuție (εισφορά γης) fără compensație de 1 278,60 m2. Într-adevăr, art. 8 din Legea nr. 1337/1983 de instituire a măsurii de ; prin urmare, proprietarul său trebuie să cedeze o parte din terenul respectiv, pentru a echilibra profitul presupus și, prin urmare, nu are dreptul la nici o despăgubire. Prin intermediul unui act de punere în aplicare La 8 noiembrie 1996, președintele comitetului de urbanism și de mediu al prefecturii Dahéta, după examinarea obiecțiilor aduse de reclamant și de ceilalți proprietari în cauză, a ratificat studiul în cauză. 10. La 11 iulie 1997, reclamantul sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a decretului prezidențial din 9 mai 1988 și a actului său de punere în aplicare din 8 noiembrie 1996 și, printre altele, susținea că măsura în cauză îi impunea o sarcină disproporționată și îi afecta dreptul la respectarea proprietăților sale, garantat prin art. 17 din Constituția elenă. După mai multe amânări, cauza a fost trimisă în fața instanței administrative da , care a fost de acum competentă să examineze acest tip de afaceri. 11. La 13 iunie 2002, instanța administrativă da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 12. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Guvernul invocă complexitatea cauzei pentru a afirma că procedura în litigiu a fost efectuată într-un termen rezonabil. Perioada care trebuie luată în considerare 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 iulie 1997, cu sesizarea Consiliului din 13 iunie 2002, cu hotărârea nr. 1531/2002 a Curții Administrative de Primă Instanță, instanța căreia Consiliul de Stat i s-a adresat cauza; prin urmare, a durat patru ani, unsprezece luni și două zile, pentru un grad de jurisdicție. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea cauza Frydlender citată anterior 17. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. El solicită ca aceste sume să fie majorate cu un interes legal cu 6 % de la data depunerii cererii sale. 20. Guvernul afirmă că cererea reclamantului pentru prejudiciul material trebuie retrasă și că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. 21. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care ajunge rezultă exclusiv din necunoașterea dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste circumstanțe, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, acest aspect trebuie respins (appietto c. Franța, n 56927/00, § 21, 25 februarie 2003). 22. În conformitate cu art. 41, reclamantul a acordat reclamantului o sumă de 1 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. 300 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. În această privință, acesta nu produce o factură, ci trei note dactilografiate și semnate de trei avocați respectivi, care să ateste că reclamantul le-a plătit următoarele sume: 2 000 EUR pentru obiecțiile aduse împotriva 000 EUR pentru depunerea unui memoriu în fața instanței administrative din statul membru în cauză; 1 500 EUR pentru redactarea unui memoriu și reprezentarea în fața instanței administrative din statul membru în cauză. În plus, reclamantul solicită 15 El nu produce o factură, ci doar o notă de cheltuieli detaliată, dactilografiată și semnată de cele două consilii ale sale, pe care figurează aceeași sumă; solicită ca aceste sume să fie majorate cu un interes legal cu 6 % de la data depunerii cererii sale. 24. Guvernul susține că pretențiile reclamantului în acest sens sunt excesive și nejustificate și consideră că notele prezentate de reclamant nu sunt facturi oficiale și consideră că suma alocată în acest sens nu poate depăși 1 000 EUR. 25. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI 26. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în Grecia, Curtea a considerat deja că lungimea unei proceduri ar putea duce la o creștere a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată ale reclamantului în fața instanțelor interne și că trebuie, prin urmare, să se țină seama de acestea (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 25 iunie 1987, seria A n 119-A, p. 15, § 37). Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea constată că cheltuielile solicitate nu au fost generate de durata procedurii, ci sunt cheltuieli suportate în mod normal în cadrul procedurii în litigiu. Prin urmare, această parte a pretențiilor reclamantului trebuie respinsă. În ceea ce privește cheltuielile suportate în scopul reprezentării reclamantului în fața sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi aloce 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Interese moratoriu 27. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 1 000 EUR (mii de euro) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 august 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Loukis Loucaide Moduler Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

LOUMIDIS c. GRÈCE

(Requête n

o

19731/02)

ARRÊT

STRASBOURG

4 août 2005

DÉFINITIF

04/11/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Loumidis c. Grèce

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

C.L.

Rozakis

,

M

mes

F.

Tulkens

,

E.

Steiner

,

MM.

K.

Hajiyev

,

D.

Spielmann,

S.E.

Jebens,

juges

,

et de M. S.

Quesada,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 juillet 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

19731/02) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Aristidis Loumidis («

le requérant

»), a saisi la Cour le 30 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

es

F.

Karayannopoulos et G.

Foufopoulos, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement défendeur est représenté par les délégués de son agent, M.

S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat, et M

me

S. Trekli, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

3.

Le requérant se plaignait, entre autres, de la durée de la procédure suivie dans sa cause.

4.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

5.

Par une décision du 23 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

7.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

8.

Le requérant est né en 1947 et réside à Athènes. Il est propriétaire d’un terrain situé à Maroussi, dans la banlieue d’Athènes, d’une superficie totale de 4

066,80 m².

9.

Par un décret présidentiel du 9 mai 1988 portant confirmation d’une étude foncière, plusieurs terrains, dont celui du requérant, furent inscrits au plan urbain d’Athènes. A titre de contrepartie, l’Etat infligea au requérant une «

contribution foncière

» (εισφορά γης) sans indemnisation de 1

278,60

m². En effet, l’article 8 de la loi n

o

1337/1983 instituant la mesure de «

contribution foncière

» établit une présomption, selon laquelle un terrain inscrit au plan urbain acquiert une plus-value

; de ce fait, son propriétaire doit céder à l’Etat une partie dudit terrain afin d’équilibrer le profit supposé et n’a donc droit à aucune indemnisation. Par un «

acte d’application

» en date du 8 novembre 1996, le président du comité d’urbanisme et d’environnement de la préfecture d’Athènes, après avoir examiné les objections soulevées par le requérant et les autres propriétaires concernés, ratifia l’étude foncière en question.

10.

Le 11 juillet 1997, le requérant saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation du décret présidentiel du 9 mai 1988 et de son acte d’application du 8 novembre 1996. Il alléguait notamment que la mesure litigieuse faisait peser sur lui une charge disproportionnée et portait atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l’article 17 de la Constitution grecque. Après plusieurs reports, l’affaire fut renvoyée devant la cour administrative d’appel d’Athènes, désormais compétente pour examiner ce type d’affaires.

11.

Le 13 juin 2002, la cour administrative d’appel annula l’acte d’application du 8 novembre 1996, au motif qu’il avait été rendu par un organe qui n’était pas compétent (arrêt n

o

1531/2002).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

13.

Le Gouvernement invoque la complexité de l’affaire pour affirmer que la procédure litigieuse a été menée dans un délai raisonnable.

A.

Période à prendre en considération

14.

La période à considérer a débuté le 11 juillet 1997, avec la saisine du Conseil d’Etat et s’est terminée le 13 juin 2002, avec l’arrêt n

o

1531/2002 de la cour administrative d’appel d’Athènes, juridiction à laquelle le Conseil d’Etat renvoya l’affaire. Elle a donc duré quatre ans, onze mois et deux jours, pour un degré de juridiction.

B.

Caractère raisonnable de la durée de la procédure

15.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

16.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir l’affaire

Frydlender

précitée).

17.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

18.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

19.

Le requérant réclame 50

000 euros (EUR) au titre du dommage matériel et 50

000 EUR au titre du dommage moral qu’il aurait subis. Il demande que ces montants soient majorés d’un intérêt légal de 6

% depuis la date d’introduction de sa requête.

20.

Le Gouvernement affirme que la demande du requérant au titre du dommage matériel doit être écartée et qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.

21.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient, résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions (

Appietto c.

France

, n

o

56927/00, § 21, 25 février 2003).

22.

La Cour estime en revanche que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du «

délai raisonnable

» a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle alloue au requérant 1

000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

B.

Frais et dépens

23.

Le requérant réclame 9

300 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes. A cet égard, il ne produit pas de facture, mais trois notes dactylographiées et signées par trois avocats respectifs, attestant que le requérant leur a versé les sommes suivantes

: 2

000 EUR pour les objections soulevées contre l’«

acte d’application

» du 8 novembre 1996 ; 2

500 EUR pour la saisine du Conseil d’Etat et 1

000 EUR pour le dépôt d’un mémoire devant la cour administrative d’appel d’Athènes

; 1

500

EUR pour la rédaction d’un mémoire et la représentation lors de l’audience devant la cour administrative d’appel d’Athènes. Le requérant réclame en outre 15

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne produit pas de facture, mais seulement une note de frais détaillée, dactylographiée et signée par ses deux conseils, sur laquelle figure ce même montant. Il demande que ces montants soient majorés d’un intérêt légal de 6

% depuis la date d’introduction de sa requête.

24.

Le Gouvernement affirme que les prétentions du requérant à ce titre sont excessives et non justifiées. A cet égard, il considère que les notes produites par le requérant ne sont pas des factures officielles. Selon lui, la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 1

000 EUR.

25.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c.

Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

26.

S’agissant des frais et dépens encourus en Grèce, la Cour a déjà jugé que la longueur d’une procédure pouvait entraîner une augmentation des frais et dépens du requérant devant les juridictions internes et qu’il convient donc d’en tenir compte (voir, entre autres,

Capuano c. Italie

, arrêt du 25

juin 1987, série A n

o

119-A, p. 15, §

37). Toutefois, dans le cas d’espèce, la Cour note que les frais réclamés n’ont pas été engendrés par la durée de la procédure, mais sont des frais normalement encourus dans le cadre de la procédure litigieuse. Il y a donc lieu de rejeter cette partie des prétentions du requérant. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation du requérant devant elle, la Cour juge raisonnable de lui allouer 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

C.

Intérêts moratoires

27.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 §

2 de la Convention, 1

000 EUR (mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 août 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago

Quesada

Loukis

Loucaides

Greffier adjoint

Président