PAPADOPOULOU et AUTRES contre la GRECE

PAPADOPOULOU et AUTRES contre la GRECE (CtEDO, 2002)

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

requetei nr. 53901/00

prezentate de Lida PAPADOPOULOU și alții

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință din 14 martie 2002 într-o cameră compusă din

D-na

F.

Tulkens

,

președintă

,

D.

C.L.

Rozakis,

D.

P.

Lorenzen

,

D-na

N.

Vajić

,

DD.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

judecători

,

și

D.

E.

Fribergh

,

grefier de secție

,

Având în vedere requeta sus-menționată depusă pe 25 octombrie 1999 și înregistrată pe 13 ianuarie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți,

După deliberare, redă următoarea decizie

:

ÎN FAPT

Cei patruzeci și patru de reclamanți, ai căror nume figurează în anexă, sunt cetățeni greci. Sunt reprezentați în fața Curții de D-nele C. Horomides și I. Horomides, avocate la baroul din Salonic.

A.

Împrejurările cauzei

Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Prin decizia nr. A.20403/6091 din 7 august 1971, Statul grec a procedat la exproprierea unor bunuri imobiliare cu suprafața totală de 1 706 337 m², în beneficiul Oficiului Național al Turismului Elen (Ελληνικός Οργανισμός Τουρισμού - denumit în continuare EOT), în scopul exploatării turistice a regiunii. Reclamanții făceau parte din proprietarii expropriați.

Pe 15 noiembrie 1971, tribunalul de primă instanță din Chalkidiki a stabilit prețul unitar provizoriu de compensație pe metru pătrat. Pe 15 ianuarie 1972, indemnitatea provisorie a fost versată la Casa de depozite și consemnări.

Reclamanții susțin că niciunul dintre lucrările prevăzute nu a fost executat.

Pe 4 iulie 1977, 5 octombrie 1984, 5 noiembrie 1987 și 20 martie 1992, reclamanții au solicitat administrației revocarea exproprierii, din cauza neindeplinirii scopului de utilitate publică. Confruntând tăcerea administrației, echivalentă cu refuzul de a răspunde la solicitările lor, reclamanții s-au adresat Consilului de Stat. Acesta i-a respins pe reclamanți din recurs, pe motiv că, având în vedere natura și amploarea lucrărilor de executat, perioada de timp care a trecut nu justifica revocarea exproprierii; cu atât mai mult că administrația nu manifestase nicio intenție de a-și abandona proiectele (hotărâri nr. 1448/1979, 4168/1986, 3408/1989 și 1678/1995).

Prin decizia nr. 532144 din 10 septembrie 1992, EOT a cedat mânăstirii Iviron de pe Muntele Athos o parcelă de 149 120 m² din bunurile imobiliare expropriate, din care o parte aparținea unor reclamanți, în scopul construirii unei întreprinderi turistice. Conform contractului, mânăstirea avea obligația, sub pedeapsă de revocare a cesiunii, să depună, înainte de 14 octombrie 1997, un studiu complet privind exploatarea turistică a regiunii. În ciuda nerespectării acestei obligații de către mânăstire, cesiunea nu a fost revocată.

Pe 1 octombrie 1995, reclamanții s-au adresat administrației cu o a cincea solicitare privind revocarea exproprierii. Administrația nu a răspuns.

Pe 12 ianuarie 1996, reclamanții s-au adresat Consilului de Stat cu o acțiune de anulare împotriva refuzului implicit al administrației de a revoca exproprierea în cauză. Aceștia au solicitat, de asemenea, revocarea cesiunii în beneficiul mânăstirii Iviron. Ședința, inițial fixată pentru 4 iunie 1996, a avut loc, după șase amânări, pe 20 ianuarie 1998.

În interimul acestui timp, prin decizia nr. 32/227 din 27 ianuarie 1997, EOT a proclamat o licitație internațională cu cea mai mare ofertă (διεθνής πλειοδοτικός διαγωνισμός) pentru exploatarea turistică a regiunii, inclusiv terenurile reclamanților expropriați, cu excepția parcelei cedate mânăstirii Iviron. Această decizie a fost aprobată prin decizie ministerială din 11 februarie 1997. Pe 23 iunie 1997, reclamanții s-au adresat Consilului de Stat cu o acțiune de anulare împotriva acestei ultime decizii.

Pe 4 mai 1999, Consilul de Stat a respins cele două recurs introduse de reclamanți; în ceea ce privește recursor introduse de reclamanta nr. 7, acestea au fost declarate inadmisibile pe motiv că aceasta nu era legal reprezentată.

Privind primul recurs, Consilul de Stat a notat mai întâi că, în cadrul unei expropieri în beneficiul Statului sau al unei persoane juridice de drept public, realizarea lucrărilor aferente nu este supusă unui anumit termen, și că revocarea exproprierii cade sub puterea discreționară a miniștrilor competenți. Cu toate acestea, a admis că legislația relevantă nu excludea obligația administrației de a revoca o expropriere în următoarele cazuri: pe de o parte, atunci când s-a manifestat, în mod expres și fără ezitare, voința de a nu folosi terenul expropriat în scopul pentru care fusese expropriat sau în alt scop de utilitate publică; pe de altă parte, atunci când a trecut o perioadă foarte lungă după expropriere și beneficiarul exproprierii a rămas inactiv, fără justificare, pentru realizarea scopului inițial al exproprierii sau al unui alt scop de utilitate publică. Privind dosarul de care era sesizat, Consilul de Stat a considerat că perioada trecută după expropriere nu depășise limitele de timp tolerate, și că, prin proclamarea unei licitații internaționale cu cea mai mare ofertă pentru exploatarea turistică a regiunii, administrația manifestase, în mod expres și fără ezitare, voința de a folosi terenul expropriat în scopul pentru care fusese expropriat. A considerat, de asemenea, că cesiunea unei părți a terenului către mânăstire cădea în scopurile exproprierii.

Cu toate acestea, un judecător a considerat că inactivitatea totală a EOT, timp de mai mult de douăzeci și cinci de ani, depășea limitele extreme de timp tolerate și prejudicia drepturile de proprietate garantate de Constituție și art. 1 al Protocolului nr. 1, cu atât mai mult că scopul exproprierii fusese complet abandonat. În acest sens, judecătorul dissident a considerat că proiectul de exploatare turistică a regiunii proclamat de EOT nu poate fi considerat drept realizând scopul exproprierii, deoarece acoperea doar o mică parte a terenului expropriat, și că cesiunea unei părți a terenului către mânăstirea Iviron era de fapt străină noțiunii de exploatare turistică (hotărâre nr. 1522/1999).

Privind al doilea recurs, Consilul de Stat l-a declarat inadmisibil pe motiv că reclamanții nu aveau interes legitim să ceară anularea proclamării unei licitații internaționale cu cea mai mare ofertă, deoarece terenul în cauză aparținea acum EOT (hotărâre nr. 1523/1999).

B.

Dreptul intern relevant

1.

Art. relevant din Constituția din 1975 prevede:

Art. 17

„1. Proprietatea este plasată sub protecția Statului. Drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate, cu toate acestea, în detrimentul interesului general.

(...)

"

2.

Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează expropierile, în conformitate cu principiile enunțate în dispozițiile constituționale.

Conform art. 7 și 8 ale decretului-lege, dobândirea proprietății de către partea în beneficiul căreia a fost hotărâtă exproprierea, începe la ziua plății compensației sau la data publicării în Jurnalul oficial al depunerii compensației la Casa de depozite și consemnări.

Conform art. 12 al decretului-lege, așa cum a fost modificat prin art. 6 § 19 al legii nr. 2160/1993, o expropriere executată în beneficiul Statului sau al unei persoane juridice de drept public poate fi revocată în întregime sau parțial dacă serviciul competent consideră că nu este necesară pentru îndeplinirea scopului inițial sau al altui scop de utilitate publică și că proprietarul expropriat nu se opune. Proprietatea expropriată poate fi folosită liber dacă proprietarul expropriat declară că nu dorește revocarea exproprierii sau dacă nu răspunde. Atunci când proprietatea a fost folosită în scopul pentru care fusese expropriată și a încetat ulterior să fie folosită din orice motiv, se admite că scopul exproprierii a fost îndeplinit și revocarea exproprierii nu mai este posibilă; prin urmare, proprietatea poate fi folosită liber.

Conform aceluiași articol, o expropriere declarată în favoarea unui individ sau al unei persoane juridice de drept privat este obligatoriu revocată, la cererea proprietarului expropriat, dacă au trecut cinci ani după expropriere și proprietatea nu a fost folosită în scopul pentru care fusese expropriată.

3.

Potrivit doctrinei și a jurisprudenței anterioare, validitatea unui act administrativ trebuie apreciată pe baza faptelor și a legislației în vigoare la momentul emiterii actului (a se vedea E. Spiliotopoulos, Drept administrativ, ediția a 7-a, 1996, nr. 506, precum și hotărârile Consilului de Stat nr. 4271/1977, 8/1984, 2348/1987). Cu toate acestea, după o schimbare de jurisprudență care a început aproximativ în 1992, Consilul de Stat acceptă acum să ia în considerare fapte și dezvoltări ulterioare emiterii actului, pentru a verifica progresul realizării scopului exproprierii (a se vedea hotărârile Consilului de Stat nr. 1548/1992 și 1678/1995).

PRETENȚII

1.

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng că procedura în fața Consilului de Stat nu a fost echitabilă.

2.

Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se mai plâng, de asemenea, de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor.

ÎN DREPT

1.

Reclamanții se plâng că Consilul de Stat a încălcat dreptul lor la un proces echitabil. În particular, aceștia reprochează Consilului de Stat, pentru a judeca că scopul exproprierii nu fusese abandonat, că s-a bazat pe proclamarea unei licitații internaționale cu cea mai mare ofertă făcută de EOT pentru exploatarea turistică a regiunii, deși această proclamare a avut loc douăzeci și cinci de ani după expropriere și mai ales după sesizarea Consilului de Stat, în special după a patra amânare a ședinței procesului lor. Aceștia susțin că, conform doctrinei și jurisprudenței constante, validitatea unui act administrativ trebuie apreciată pe baza faptelor și a legislației în vigoare la momentul emiterii actului. Luarea în considerare a faptelor ulterioare actului contestat creează o insecuritate juridică și anihilează protecția individului împotriva actelor și omisiunilor administrației. Reclamanții invocă art. 6 § 1 al Convenției, ale cărei dispoziții relevante sunt liberate astfel:

„

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)

"

Guvernul susține mai întâi că reclamanții nr. 1, 20, 21 și 22 nu erau părți la procedurile în fața Consilului de Stat care au condus la hotărârile nr. 1522/1999 și 1523/1999 și că nu invocă, pe lângă aceasta, nicio motiv particular care să îi fi autorizat să se plângă de hotărârile sus-menționate. Acești reclamanți nu sunt deci „victime" ale unei încălcări a art. 6 § 1 al Convenției în sensul art. 34 al acesteia. Mai mult, Guvernul constată că recursul reclamantei nr. 7 a fost declarat inadmisibil pe motiv că aceasta nu era legal reprezentată. Aceasta nu poate deci și ea pretinde că este „victimă" ale unei încălcări a Convenției.

Guvernul susține, de asemenea, că procedura s-a desfășurat în fața unei înalte jurisdicții administrative, compusă din magistrați a căror independență și imparțialitate nu pot fi puse la îndoială. Mai mult, procedura a respectat principiul contradictorialității și reclamanții au putut dezvolta toate argumentele lor. Faptul că Consilul de Stat a luat în considerare fapte ulterioare actului contestat era conform noii sale practici, conform căreia faptele ulterioare sunt examinate pentru a verifica dacă scopul exproprierii este urmărit. Guvernul subliniază că nu aparține Curții să examineze interpretarea și aplicarea dreptului intern făcute de jurisdicțiile naționale.

Reclamanții nr. 1, 20, 21 și 22 răspund că acționează ca moștenitori ai persoanelor care participaseră la procedurile litigioase și care deceseră după hotărârile pronunțate de Consilul de Stat. Cât privește reclamanta nr. 7, aceasta susține că participase la toate instanțele anterioare în fața Consilului de Stat și că legalmente împuternicit avocații săi să o reprezinte. Acest mandat, cu valabilitate de cinci ani, expirase în procedura din urmă. La acel moment, era mutată în Zair și contactul cu avocații săi greci era dificil. Cât privește fondul, reclamanții insistă asupra caracterului inechitabil al procedurii.

Curtea constată mai întâi că, având în vedere obiectul litigiului, reclamanții nr. 1, 20, 21 și 22, moștenitori ai părților la procedura litigioasă, o pot sesiza în mod valid cu pretențiile lor decurgând din hotărârile pronunțate de Consilul de Stat. Cât privește reclamanta nr. 7, Curtea consideră că nu a epuizat în mod valid căile de recurs interne, deoarece recursul ei a fost declarat inadmisibil din cauza unei informalități comise de interesat. Motivele invocate de reclamantă nu sunt suficiente pentru a o scuti de obligația de a respecta toate regulile prevăzute de dreptul intern pentru validitatea recursului ei. În consecință, în ceea ce privește cererea introdusă de reclamanta nr. 7, aceasta trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Atât cât reclamanții contestă echitatea procedurii în fața Consilului de Stat, Curtea amintește că, conform art. 19 al Convenției, sarcina ei este să asigure respectarea angajamentelor decurgând din Convenție pentru Părțile contractante. În particular, nu îi aparține să cunoască erori de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile protejate de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, domeniu care aparține deci în prima linie dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Prin urmare, nu aparține Curții să se pronunțe asupra întrebării dacă Consilul de Stat, luând în considerare un fapt ulterior actului contestat – și anume proclamarea unei licitații internaționale cu cea mai mare ofertă –, pentru a judeca că scopul exproprierii nu fusese abandonat, a comis o eroare de drept, cu atât mai mult că, făcând aceasta, acesta nu s-a abătut de la practica urmată la acea vreme.

De altfel, Curtea nu constată niciun indice de arbitrar în derularea procedurii, care a respectat principiul contradictorialității și în cursul căreia reclamanții au putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei lor. În concluzie, Curtea consideră că, considerată în ansamblu, procedura litigioasă a revăzut un caracter echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției.

Urmează că această pretenție trebuie deci respinsă drept manifest neîntemeiată, în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

2.

Reclamanții se mai plâng, de asemenea, de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Aceștia susțin că au fost priviți de bunurile lor fără ca scopul exproprierii să fi fost îndeplinit. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede:

„

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile de mai sus nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.

"

Guvernul susține că reclamanții nu mai sunt proprietarii bunurilor expropriate, deoarece exproprierea a fost consumată prin versarea compensației stabilite de tribunale. Din acea zi, reclamanții nu pot pretinde că sunt titulari ai unui drept curent de proprietate. Simpla speranță de a obține revocarea exproprierii nu poate nici ea să fie considerată drept un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. Cu atât mai mult că jurisdicțiile naționale au judecat că reclamanții nu aveau dreptul de a cere revocarea exproprierii. Guvernul mai adaugă că, oricum, nu a existat în cauza de față nicio încălcare a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor.

Reclamanții răspund că, fiind proprietari ai bunurilor expropriate, pot cere în continuare protecția art. 1 al Protocolului nr. 1. În caz contrar, chiar și un proprietar expropriat ilegal nu ar putea invoca protecția acestei dispoziții. Aceasta decurge, de altfel, din hotărârile pronunțate de Consilul de Stat, care nu a pus niciodată în îndoială interesul lor legitim de a se adresa acestuia. Cât privește fondul, reclamanții pretind că inactivitatea totală a administrației, timp de atâți ani, prejudiciază dreptul lor de proprietate, în sensul că scopul de utilitate publică, pentru care s-au privat de proprietățile lor, este manifest abandonat.

Curtea constată că art. 1 al Protocolului nr. 1 conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima propoziție a primului paragraf și are caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în propoziția a doua a aceluiași paragraf, se referă la privarea de proprietate și o supune unor anumite condiții; cât pentru a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaște Statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. Nu sunt, totuși, norme lipsite de relație între ele. A doua și a treia se referă la exemple particulare de încălcare a proprietăților; prin urmare, ele trebuie interpretate la lumina principiului consacrat de prima.

În cauza de față, exproprierea din 1971 constituia o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor care se analizează drept o „privare" de proprietate în sensul propoziției a doua a primului paragraf al art. 1 al Protocolului nr. 1. Curtea constată că ingerința denunțată era prevăzută prin lege, urmărea un scop legitim și a avut loc, prin versarea unei compensații al cărei montant nu este contestat de reclamanți, în respectarea principiului proporționalității (a se vedea, printre altele, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pp. 21–23, §§ 33–38). Urmează că privarea de proprietate a reclamanților se justifica sub aspectul art. 1 al Protocolului nr. 1. Cu toate acestea, reclamanții pretind că scopul de interes public urmărit de expropriere este în prezent abandonat și se plâng de imposibilitatea de a obține revocarea acesteia. Prin urmare, Curtea trebuie să investigheze dacă situația denunțată echivalează cu o încălcare a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor.

Curtea constată mai întâi că dreptul intern nu recunoaște interesaților un drept absolut de a obține revocarea exproprierii litigioase. Aceasta este supusă unui anumit număr de condiții, pe care Consilul de Stat nu le-a găsit îndeplinite în cauza de față. În particular, înalta jurisdicție a considerat că perioada trecută după expropriere nu depășise limitele de timp tolerate, și că, prin proclamarea unei licitații internaționale cu cea mai mare ofertă pentru exploatarea turistică a regiunii, administrația manifestase, în mod expres și fără ezitare, voința de a folosi terenul litigios în scopul pentru care fusese expropriat. Având în vedere marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în această materie, nu aparține Curții să examineze temeinicia acestor considerații (a se vedea, mutatis mutandis, Ex-rege al Greciei și alții c. Grecia [MC], nr. 25701/1994, 23.11.2000, § 87).

În consecință, chiar dacă este adevărat că perioada trecută după expropriere este deosebit de importantă și că situația privind îndeplinirea scopului de interes public rămâne îndoielnică, Curtea nu poate ignora faptul că exproprierea litigioasă a fost realizată în conformitate cu cerințele art. 1 al Protocolului nr. 1 și că, în particular, reclamanții au fost legal compensați pentru pierderea proprietății lor. Aceștia nu au trebuit, deci, să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, care ar fi incompatibilă cu dreptul lor la se bucura pașnic de bunurile lor.

Urmează că această pretenție trebuie deci respinsă drept manifest neîntemeiată, în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

requeta inadmisibilă.

Erik

Fribergh

Françoise

Tulkens

Grefier

Președintă

ANEXĂ

Lista reclamanților

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53901/00

présentée par Lida PAPADOPOULOU et autres

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 14 mars 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

M.

C.L.

Rozakis,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 octobre 1999 et enregistrée le 13 janvier 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les quarante-quatre requérants, dont les noms figurent en annexe, sont des ressortissants grecs. Ils sont représentés devant la Cour par M

es

C.

Horomides et I. Horomides, avocats au barreau de Salonique.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par décision n° A.20403/6091 du 7 août 1971, l’Etat grec procéda à l’expropriation de biens fonciers d’une superficie totale de 1 706 337 m², au profit de l’Office National du Tourisme Hellénique (Ελληνικός Οργανισμός Τουρισμού - ci-après EOT), dans le but de l’exploitation touristique de la région. Les

requérants faisaient partie des propriétaires expropriés.

Le 15 novembre 1971, le tribunal de première instance de Chalkidiki fixa le prix unitaire provisoire d’indemnisation au mètre carré. Le 15 janvier 1972, l’indemnité provisoire fut versée à la Caisse des dépôts et consignations.

Les requérants affirment qu’aucun des travaux prévus n’a été exécuté.

Les 4 juillet 1977, 5 octobre 1984, 5 novembre 1987 et 20 mars 1992, les requérants demandèrent à l’administration de procéder à la révocation de l’expropriation, faute d’accomplissement du but d’utilité publique. Face au silence de l’administration, équivalent à un refus de faire droit à leurs demandes, les requérants saisirent le Conseil d’Etat. Celui-ci les débouta de leurs recours, au motif notamment que, vu la nature et l’amplitude des travaux à exécuter, le laps de temps écoulé ne justifiait pas la révocation de l’expropriation

; cela, d’autant plus que l’administration n’avait aucunement manifesté l’intention d’abandonner ses projets (arrêts n

os

1448/1979, 4168/1986, 3408/1989 et 1678/1995).

Par décision n° 532144 du 10 septembre 1992, EOT céda au monastère Iviron du Mont Athos une parcelle de 149 120 m² des biens fonciers expropriés, dont une partie appartenait à certains des requérants, dans le but d’y construire une entreprise touristique. Aux termes du contrat, le monastère avait l’obligation, sous peine de révocation de la cession, de déposer, avant le 14 octobre 1997, une étude complète sur l’exploitation touristique de la région. Malgré l’omission du monastère de se conformer à cette obligation, la cession ne fut pas révoquée.

Le 1

er

octobre 1995, les requérants saisirent l’administration d’une cinquième demande tendant à la révocation de l’expropriation. L’administration ne donna pas suite.

Le 12 janvier 1996, les requérants saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre le refus implicite de l’administration de procéder à la révocation de l’expropriation en question. Ils demandèrent en outre la révocation de la cession au profit du monastère Iviron. L’audience, initialement fixée au 4 juin 1996, eut lieu, après six reports, le 20 janvier 1998.

Entre-temps, par décision n° 32/227 du 27 janvier 1997, EOT proclama une adjudication internationale au plus offrant (διεθνής πλειοδοτικός διαγωνισμός) pour l’exploitation touristique de la région, y compris les terrains des requérants expropriés, à l’exception de la parcelle cédée au monastère Iviron. Cette décision fut approuvée par décision ministérielle en date du 11 février 1997. Le 23 juin 1997, les requérants saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre cette dernière décision.

Le 4 mai 1999, le Conseil d’Etat rejeta les deux recours introduits par les requérants

; en ce qui concerne ceux introduits par la requérante n° 7, ils furent déclarés irrecevables au motif que celle-ci n’était pas légalement représentée.

S’agissant du premier recours, le Conseil d’Etat nota tout d’abord que, dans le cadre d’une expropriation au profit de l’Etat ou d’une personne morale de droit public, la réalisation des travaux y relatifs n’est pas soumise à un certain délai, et que la révocation de l’expropriation incombe au pouvoir discrétionnaire des ministres compétents. Toutefois, il admit que la législation pertinente n’excluait pas l’obligation faite à l’administration de révoquer une expropriation dans les cas suivants

: d’une part, lorsque s’était manifestée, expressément et sans hésitation, la volonté de ne pas utiliser le terrain exproprié dans le but pour lequel il avait été exproprié ou dans un autre but d’utilité publique

; d’autre part, lorsqu’un très grand laps de temps s’était écoulé après l’expropriation et que le bénéficiaire de l’expropriation était resté inactif, sans justification, pour la réalisation du but initial de l’expropriation ou d’un autre but d’utilité publique. Concernant l’affaire dont il était saisi, le Conseil d’Etat considéra que le temps écoulé après l’expropriation n’avait pas dépassé les limites de temps tolérables, et que, par la proclamation d’une adjudication internationale au plus offrant pour l’exploitation touristique de la région, l’administration avait manifesté, expressément et sans hésitation, la volonté d’utiliser le terrain exproprié dans le but pour lequel ce dernier avait été exproprié. Il considéra enfin que la cession d’une partie du terrain au monastère tombait dans les buts d’expropriation.

Toutefois, un juge estima que l’inertie totale d’EOT, pendant plus de vingt-cinq ans, dépassait les extrêmes limites de temps tolérables et portait atteinte aux droits de propriété garantis par la Constitution et l’article 1 du Protocole n° 1, d’autant plus que le but de l’expropriation avait été complètement abandonné. A cet égard, le juge dissident considéra que le projet d’exploitation touristique de la région proclamé par EOT ne saurait être considéré comme réalisant le but de l’expropriation, puisqu’il ne portait que sur une petite partie du terrain exproprié, et que la cession d’une partie du terrain au monastère Iviron était de fait étrangère à la notion de l’exploitation touristique (arrêt n

o

1522/1999).

Concernant le second recours, le Conseil d’Etat le déclara irrecevable au motif que les requérants n’avaient pas d’intérêt légitime pour demander l’annulation de la proclamation d’une adjudication internationale au plus offrant, puisque le terrain concerné appartenait désormais à EOT (arrêt n°

1523/1999).

B.

Le droit interne pertinent

1.

L’article pertinent de la Constitution de 1975 se lit ainsi :

Article 17

« 1. La propriété est placée sous la protection de l’État. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.

(...)

»

2.

Le décret-loi n° 797/1971 des 30 décembre 1970/1

er

janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles.

Aux termes des articles 7 et 8 du décret-loi, l’acquisition de la propriété par la partie au bénéfice de laquelle l’expropriation a été décidée, commence au jour du paiement de l’indemnité ou à la date de publication au Journal officiel du dépôt de l’indemnité auprès de la Caisse des dépôts et consignations.

Aux termes de l’article 12 du décret-loi, tel que modifié par l’article 6

§

19 de la loi n° 2160/1993, une expropriation exécutée au profit de l’Etat ou d’une personne morale de droit public peut être révoquée entièrement ou en partie si le service compétent juge qu’elle n’est pas nécessaire pour l’accomplissement du but initial ou d’un autre but d’utilité public et que le propriétaire exproprié ne s’y oppose pas. La propriété expropriée peut être utilisée librement si le propriétaire exproprié déclare ne pas souhaiter la révocation de l’expropriation ou s’il ne répond pas. Lorsque la propriété a été utilisée dans le but pour lequel elle a été expropriée et a cessé par la suite d’être utilisée pour une raison quelconque, il est admis que le but de l’expropriation a été accompli et la révocation de l’expropriation n’est plus possible

; dès lors, la propriété peut être librement utilisée.

Aux termes du même article, une expropriation déclarée en faveur d’un individu ou d’une personne morale de droit privé est obligatoirement révoquée, sur demande du propriétaire exproprié, si cinq ans se sont écoulés après l’expropriation et que la propriété n’a pas été utilisée dans le but pour lequel elle avait été expropriée.

3.

Selon la doctrine et la jurisprudence antérieure, la validité d’un acte administratif doit être appréciée sur la base des faits et de la législation en vigueur au moment de l’émission de l’acte (voir E. Spiliotopoulos,

Droit administratif

, 7e édition, 1996, n° 506, ainsi que les arrêts du Conseil d’Etat n

os

4271/1977, 8/1984, 2348/1987). Toutefois, à la suite d’un revirement de la jurisprudence qui débuta environ en 1992, le Conseil d’Etat accepte désormais de prendre en considération des faits et développements postérieurs à l’émission de l’acte, afin de vérifier la progression de l’accomplissement du but d’expropriation (voir les arrêts du Conseil d’Etat n

os

1548/1992 et 1678/1995).

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent que la procédure devant le Conseil d’Etat n’a pas été équitable.

2.

Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants se plaignent en outre d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent que le Conseil d’Etat a porté atteinte à leur droit à un procès équitable. En particulier, ils reprochent au Conseil d’Etat, pour juger que le but d’expropriation n’avait pas été abandonné, de s’être fondé sur la proclamation d’une adjudication internationale au plus offrant faite par EOT pour l’exploitation touristique de la région, bien que cette proclamation eût lieu vingt-cinq ans après l’expropriation litigieuse et surtout après la saisine du Conseil d’Etat, notamment après le quatrième report de l’audience de leur affaire. Ils affirment que, selon la doctrine et la jurisprudence constante, la validité d’un acte administratif doit être appréciée sur la base des faits et de la législation en vigueur au moment de l’émission de l’acte. Prendre en considération des faits postérieurs à l’acte contesté crée une insécurité juridique et anéantit la protection de l’individu face aux actes et omissions de l’administration. Les requérants invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement affirme tout d’abord que les requérants n

os

1, 20, 21 et 22 n’étaient pas parties aux procédures devant le Conseil d’Etat ayant abouti aux arrêts n

os

1522/1999 et 1523/1999 et qu’ils n’invoquent par ailleurs aucune raison particulière qui les aurait autorisés à se plaindre des arrêts susmentionnés. Ces requérants ne sont donc pas «

victimes

» d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention au sens de son article 34. En outre, le Gouvernement relève que le recours de la requérante n° 7 fut déclaré irrecevable au motif que celle-ci n’était pas légalement représentée. Celle-ci ne saurait donc non plus se prétendre «

victime

» d’une violation de la Convention.

Le Gouvernement affirme par ailleurs que la procédure s’est déroulée devant la haute juridiction administrative, composée de magistrats dont l’indépendance et l’impartialité ne saurait être mise en doute. En outre, la procédure a respecté le principe du contradictoire et les requérants ont pu développer tous leurs arguments. Le fait que le Conseil d’Etat ait pris en considération des faits postérieurs à l’acte contesté était conforme à sa nouvelle pratique, selon laquelle des faits postérieurs sont examinés afin de contrôler si le but d’expropriation est poursuivi. Le Gouvernement souligne qu’il n’appartient pas à la Cour d’examiner l’interprétation et l’application du droit interne faites par les juridictions nationales.

Les requérants n

os

1, 20, 21 et 22 répondent qu’ils agissent en tant qu’héritiers des personnes qui avaient participé aux procédures litigieuses et qui sont décédées après les arrêts rendus par le Conseil d’Etat. Quant à la requérante n° 7, elle affirme avoir participé à toutes les instances antérieures devant le Conseil d’Etat et avoir légalement donné pouvoir à ses avocats pour la représenter. Ce pouvoir, d’une validité de cinq ans, avait expiré lors de la dernière procédure. A cette époque, elle se trouvait mutée au Zaïre et le contact avec ses conseils grecs était difficile. Quant au fond, les requérants insistent sur le caractère inéquitable de la procédure.

La Cour note tout d’abord que, vu l’objet du litige, les requérants n

os

1, 20, 21 et 22, héritiers des parties à la procédure litigieuse, peuvent valablement la saisir de leurs griefs découlant des arrêts rendus par le Conseil d’Etat. Quant à la requérante n° 7, la Cour estime qu’elle n’a pas valablement épuisé les voies de recours internes, puisque son recours a été déclaré irrecevable par suite d’une informalité commise par l’intéressée. Les raisons invoquées par la requérante ne suffisent pas à la dispenser de l’obligation de respecter toutes les règles prévues par le droit interne pour la validité de son recours. En conséquence, en ce qu’elle a été introduite par la requérante n° 7, la requête doit être rejetée en application de l’article 35

§§

1 et 4 de la Convention.

Pour autant que les requérants contestent l’équité de la procédure devant le Conseil d’Etat, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (

Garcia Ruiz c. Espagne

[GC], no.

30544/96, § 28, ECHR 1999-I).

Dès lors, il n’appartient pas à la Cour de se prononcer sur la question de savoir si le Conseil d’Etat, en prenant en considération un fait postérieur à l’acte contesté – à savoir la proclamation d’une adjudication internationale au plus offrant –, pour juger que le but d’expropriation n’avait pas été abandonné, commit une erreur de droit, d’autant plus que ce faisant, ce dernier n’a pas dévié de la pratique suivie à l’époque.

Par ailleurs, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle les requérants ont pu présenter tous les arguments pour la défense de leur cause. En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de

la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

2.

Les requérants se plaignent en outre d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Ils affirment qu’ils ont été privés de leurs biens sans que le but d’expropriation ait été accompli. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n° 1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement affirme que les requérants ne sont plus les propriétaires des biens expropriés, puisque l’expropriation a été consommée par le versement de l’indemnité fixée par les tribunaux. A compter de ce jour, les requérants ne peuvent plus prétendre être titulaires d’un droit actuel de propriété. La simple espérance d’obtenir la révocation de l’expropriation ne saurait elle non plus être considérée comme un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n° 1. Cela, d’autant plus que les juridictions nationales ont jugé que les requérants n’avaient pas droit de demander la révocation de l’expropriation. Le Gouvernement ajoute qu’en tout état de cause, il n’y a eu en l’espèce aucune atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens.

Les requérants répondent qu’ayant été propriétaires des biens expropriés, ils peuvent toujours solliciter la protection de l’article 1 du Protocole n° 1. Dans la négative, même un propriétaire exproprié illégalement ne saurait se prévaloir de la protection de cette disposition. Cela ressort par ailleurs des arrêts rendus par le Conseil d’Etat, qui n’a à aucun moment mis en doute leur intérêt légitime pour recourir devant lui. Quant au fond, les requérants prétendent que l’inertie totale de l’administration, pendant tant d’années, porte atteinte à leur droit de propriété, en ce que le but d’utilité publique, pour lequel ils se sont privés de leurs propriétés, est manifestement abandonné.

La Cour note que l’article 1 du Protocole n° 1 contient trois normes distinctes

: la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété

; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions

; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. Il ne s’agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles. La deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteinte aux propriétés

; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première.

Dans le cas d’espèce, l’expropriation de 1971 constituait une ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens qui s’analyse en une «

privation

» de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n° 1. La Cour constate que l’ingérence dénoncée était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et eut lieu, de par le versement d’une indemnité dont le montant n’est pas contesté par les requérants, dans le respect du principe de proportionnalité (voir, parmi d’autres, l’arrêt Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique du 20

novembre 1995, série A n° 332, pp. 21–23, §§ 33–38). Il s’ensuit que la privation de propriété des requérants se justifiait sous l’angle de l’article 1 du Protocole n° 1. Toutefois, les requérants prétendent que le but d’intérêt public que poursuivait l’expropriation est actuellement abandonné et se plaignent de l’impossibilité d’obtenir la révocation de celle-ci. Dès lors, la Cour doit rechercher si la situation dénoncée équivaut à une atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens.

La Cour note tout d’abord que le droit interne ne reconnaît pas aux intéressés un droit absolu d’obtenir la révocation de l’expropriation litigieuse. Celle-ci est soumise à un certain nombre de conditions, que le Conseil d’Etat n’estima pas réunies en l’espèce. En particulier, la haute juridiction considéra que le temps écoulé après l’expropriation n’avait pas dépassé les limites de temps tolérables, et que, par la proclamation d’une adjudication internationale au plus offrant pour l’exploitation touristique de la région, l’administration avait manifesté, expressément et sans hésitation, la volonté d’utiliser le terrain litigieux dans le but pour lequel ce dernier avait été exproprié. Eu égard à la marge d’appréciation dont jouissent les autorités nationales en la matière, il n’appartient pas à la Cour d’examiner le bien-fondé de ces considérations (voir,

mutatis mutandis

,

Ex-roi de Grèce et autres c. Grèce

[GC], n° 25701/1994, 23.11.2000, § 87).

Par conséquent, s’il est vrai que le laps de temps écoulé après l’expropriation est particulièrement important et que la situation quant à l’exécution du but d’intérêt public demeure douteuse, la Cour ne saurait ignorer le fait que l’expropriation litigieuse fut accomplie conformément aux exigences de l’article 1 du Protocole n° 1 et qu’en particulier les requérants ont été légalement indemnisés pour la perte de leur propriété. Ceux-ci n’ont donc pas eu à supporter une charge disproportionnée et excessive, laquelle serait incompatible avec leur droit à la jouissance pacifique de leurs biens.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Françoise

Tulkens

Greffier

Présidente

ANNEXE

Liste des requerants