ZACHARAKIS contre la GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
ZACHARAKIS contre la GRECE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 17305/02 prezentate de Emmanuel ZACHARAKIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 6 martie 2003 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii C.L Rozakis Bonello, Lorenzen Botousarova Kovler Steiner, judecători S. Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 18 aprilie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Emmanuel Zacharakis, este un resortisant grec, născut în 1936 și rezident la Atena. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Vitalis și C. Kapsalis, avocați în Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o decizie din 4 mai 1970, publicată la 19 mai 1970, miniștrii de la l'economie și de lucrări publice au expropriat din motive de interes public, și anume construirea unei biserici de o suprafață de 594 504 m2 în Tourkovounia. Potrivit deciziei, această suprafață aparține statului. Printr-un document din 16 iunie 1970, Ministerul Economiei, acționând în calitate de reprezentant al statului, l-a informat pe tatăl reclamantului că statul revendica drepturile de proprietate pe suprafața expropriată. La 17 noiembrie 1970, Tribunalul de Primă Instanță a stabilit suma provizorie de la mai mult de un metru pătrat. Se estimează că pentru o parte din suprafață această sumă trebuia să se ridice la 500 drahmes (GRD) la metru pătrat și pentru o altă parte la 300 GRD. Suma a fost depusă în așteptarea recunoașterii calității de cine-au-muchme (GRD) la metru pătrat și pentru o altă parte la 300 GRD. În cadrul procedurii de stabilire a dreptului de proprietate asupra unei părți din suprafața expropriată și prin solicitarea recunoașterii rapide a acestui drept în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 29-33 din Legea 1731/1939. Instanța a respins această cerere pe motiv că tatăl reclamantului nu prezentase un raport care să demonstreze că statul nu avea dreptul de proprietate pe suprafața în litigiu. La rândul său, statul a introdus, la 25 februarie 1971, o acțiune în fața instanței de mare instanță din statul de origine, prin care intenționa să fie recunoscută ca coproprietar (cu Fondul Marinei Naționale) de către individ și cu o proporție de 119 000 m2 din suprafața expropriată, precum și ca beneficiar al taxei definitive. Prin hotărârea din 28 martie 1972, Tribunalul a dispus o completare și o expertiză. În special, el a solicitat statului să demonstreze că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Printr-o hotărâre din 26 iunie 1991, Tribunalul l-a recunoscut pe tatăl reclamantului care deținea indivis și în proporție de 36% din o parte din 97 610 m2 și beneficiar al liturghiei. La 20 noiembrie 1991, statul l-a invocat împotriva acestei hotărâri. El reproșa instanței că nu a apreciat corect dovezile. În iulie 1992, procedura a fost întreruptă din cauza decesului tatălui reclamantului, dar reținută, așa cum reclamantul s-a substituit drepturilor tatălui său. După ce a ordonat o expertiză, instanța de apel a confirmat hotărârea de primă instanță, la 18 februarie 1994. La 7 iunie 1996, Curtea de Casație a respins recursul la instanță. La 2 august 1999, reclamantul a invitat instanța de mare instanță să stabilească suma definitivă a plății, dar a precizat că suma, stabilită provizoriu în 1970, trebuie revizuită pentru a reflecta valorile de astăzi și stabilită la 128 093 drahme pe metru pătrat. Prin hotărârea din 13 iunie 2000, Tribunalul de Mare Instanță a respins acțiunea reclamantului și a considerat că timpul esențial pentru determinarea valorii suprafeței expropriate este acela al stabilirii unei activități provizorii, nu a unei activități definitive. Prin hotărârea din 5 decembrie 2001, Curtea de Casație concluzionează că instanța de Mare Instanță nu încălcase dispozițiile Constituției din 1968 sau ale Codului Exproprierilor. Curtea de Casație concluzionează că o creștere a valorii bunului expropriat, după publicarea actului de expropriere, este luată în considerare până la prima deliberare cu privire la stabilirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, Comisia a considerat că, în cazul în care stabilirea provizorie a dreptului de proprietate ar fi avut deja loc, persoana respectivă ar fi putut solicita stabilirea definitivă a acestei indemnizații la o sumă mai mare, dar care ar reflecta totuși valoarea bunului în momentul stabilirii provizorii a acestuia. La 19 septembrie și 30 octombrie 1996, reclamantul a încercat să încheie o înțelegere amiabilă cu statul. El i-a propus acestuia să plătească o indemnizație corespunzătoare valorii actuale a suprafeței de 97 610 m2. Reclamantul a propus, de asemenea, Consiliului juridic al statului să renunțe la coproprietate în proporție de 36% și să primească în schimb un teren într-un alt loc din Tourkovounia. Consiliul juridic al statului a acceptat propunerea, dar aceasta nu s-a realizat deoarece coproprietarul (Fondul Marinei Naționale) a solicitat să fie tratat în același mod. Cu toate acestea, la 14 martie 1997, Ministerul Economiei s-a declarat dispus să plătească numai suma stabilită ca indemnizație provizorie și cu condiția ca reclamantul să accepte să renunțe la orice altă pretenție pe care ar fi putut să o aibă împotriva statului. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa dacă acest lucru este doar din motive de interes public (...) și ca urmare a unei despăgubiri integrale. Aceasta trebuie să corespundă valorii bunului expropriat în momentul publicării actului de expropriere (...). Orice modificare a valorii bunului expropriat după publicarea acestui act nu este luată în considerare. În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 1731/1939, astfel cum a fost modificată prin art. 6 din Decretul nr. 3979/1959, timpul crucial pentru determinarea valorii bunului este cel al primei deliberări privind stabilirea dreptului de proprietate, indiferent de instanța sau instanța în fața căreia are loc această hotărâre. Instanțele au interpretat aceste articole astfel încât să se înțeleagă că determinarea valorii bunului expropriat se face în momentul stabilirii sumei provizorii a dreptului de proprietate. La art. 17 alineatul (2) din Constituția din 1975 dispune Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este din motive de interes public, dovedit în mod corespunzător, în cazurile și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna prin intermediul unei indemnizații prealabile complete. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o deține proprietatea expropriată în ziua în care se află în culpă cu privire la stabilirea provizorie a dreptului de proprietate de către instanță (...). În urma reformei constituționale din 2001, s-a adăugat un nou paragraf la dispoziția menționată anterior, care se citește astfel: În cazul în care deliberarea pentru fixarea definitivă a lacunei are loc după data de un an de la data deliberării pentru stabilirea provizorie a acesteia, se ia în considerare numai valoarea bunului în momentul deliberării pentru stabilirea definitivă a dreptului la plată Articolele relevante din Decretul legislativ 797 din 1 În ianuarie 1971, în ceea ce privește exproprierile, art. 17 Stabilirea landului se face prin hotărâre, care stabilește numai suma unitară a acestuia la metru pătrat, fără a recunoaște beneficiarul acestei indemnizații (..). art. 18 Instanța competentă pentru stabilirea dreptului provizoriu este instanța de primă instanță a locului pe care se află proprietatea expropriată (...). 10. Nu există recurs împotriva deciziei instanței de primă instanță care stabilește dreptul provizoriu la despăgubire. art. 19 Tribunalul competent pentru a stabili judecata definitivă este instanța judecătorească a locului pe care se află proprietatea expropriată (...). 16. Singura cale de atac împotriva deciziei instanței judecătorești care stabilește judecata definitivă este recursul în casare. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. În cele din urmă, recurentul invocă o încălcare a art. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, în special a dreptului la egalitate de arme, deoarece legislația relevantă permite în mod legal, care revendică drepturi de proprietate pe o suprafață care urmează să fie expropriată, să fie recunoscute printr-o procedură rapidă, în timp ce persoana trebuie să sesizeze instanțele civile și să inițieze o procedură care riscă să dureze ani de zile. Curtea ia notă de faptul că, în cadrul procedurii de stabilire a dreptului provizoriu la despăgubiri în fața Tribunalului de Primă Instanță, tatăl reclamantului a solicitat să fie recunoscut ca fiind proprietarul unei părți a suprafeței expropriate. Pentru recunoașterea acestei calități de proprietar, reclamantul a avut posibilitatea de a alege între o procedură rapidă și administrativă care ar consta în prezentarea în fața instanței a unui certificat al ministrului de finanțe care să afirme că statul nu revendică proprietatea asupra acestei suprafețe. Ca și în cazul de față, statul a preluat proprietatea suprafeței expropriate, tatăl reclamantului era obligat să sesizeze instanțele civile pentru a obține această recunoaștere, ceea ce a făcut și restul. Curtea nu a constatat, acolo, nicio încălcare a principiului egalității de arme sau a unui alt aspect al dreptului la un proces echitabil. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul susține, de asemenea, o depășire a termenului rezonabil al procedurii, care, în opinia sa, a durat 30 de ani. Curtea constată că Tribunalul de Primă Instanță a stabilit o cale de atac provizorie la 17 noiembrie 1970. La 25 februarie 1971, tatăl reclamantului a sesizat instanța în instanță cu privire la o acțiune de recunoaștere a calității sale de proprietar. Această procedură s-a încheiat la 7 iunie 1996, prin hotărârea Curții de Casație, care a recunoscut această calitate. Prin urmare, această procedură nu poate fi examinată de Curte, deoarece s-a încheiat cu mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii. În consecință, această parte a ui este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În ceea ce privește procedura de stabilire a dreptului definitiv la plată, aceasta a început la 2 august 1999, cu sesizarea reclamantului Tribunalului de Mare Instanță și s-a încheiat la 5 decembrie 2001, cu hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ doi ani și patru luni. Or, o astfel de durată nu poate fi considerată excesivă. În plus, Curtea subliniază că procedura de stabilire a termenului final este o procedură separată, și nu o procedură de recurs împotriva celei de stabilire a termenului provizoriu (art. 17 alineatul (10) din Decretul 797/1971). Prin urmare, această parte a spătarului este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. reclamantul invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Reclamantul se plânge de ceea ce a făcut, în ciuda faptului că procedura de despăgubire a durat 30 de ani, în timp ce valoarea sa actuală este cu mult mai mare decât valoarea sa. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Søren Nielsen Francoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte