AFFAIRE ZACHARAKIS c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée
AFFAIRE ZACHARAKIS c. GRECE (CtEDO, 2006)
PRIMA SECȚIE
CAUZA
ZACHARAKIS c. GRECIA
(Cererea nr. 17305/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iulie 2006
DEFINITIV
11/12/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Zacharakis c. Grecia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședând într-o cameră compusă din:
Dii L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
Dne F. Tulkens,
N. Vajić,
A. Kovler,
Dna E. Steiner,
Dii K. Hajiyev,
judecători,
și de Dl S. Nielsen,
grefier de secție,
După deliberare în plenul de ședință pe 22 iunie 2006,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 17305/02) îndreptată împotriva Republicii Eladei și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui Stat, Dl Emmanuel Zacharakis («reclamantul»), pe 18 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).
Reclamantul este reprezentat de Dne G. Vitalis și C. Kapsalis, avocați la barourile din Atena. Guvernul grec («Guvernul») este reprezentat de delegații agentului, Dl S. Spyropoulos, evaluator la Consiliul Juridic al Statului și Dna S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
Reclamantul susținea în special o încălcare a dreptului de respect asupra bunurilor.
Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.
Printr-o decizie din 6 martie 2003, Curtea a decis să comunice Guvernului grievul tirat din art. 1 al Protocolului nr. 1 și de a declara petiția inadmisibilă pentru surplus.
Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită primei secții assim remodelate (art. 52 § 1).
Printr-o decizie din 9 decembrie 2004, Curtea a declarat admisibilă restul cererei.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 al regulamentului).
EXPUNEREA FAPTELOR
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
A. Geneza cauzei
Prin decizie din 4 mai 1970, publicată pe 19 mai 1970, miniștrii Economiei și Lucrărilor Publice expropriaseră pentru motive de interes public, și anume construcția unei biserici, o suprafață de 594.504 m² situată la Tourkovounia (Atena). În virtutea actului de expropriere, proprietatea terenului a fost transferată unei entități cu caracter public, Fondul Special al Bisericii Mântuitorului.
Pe 17 noiembrie 1970, tribunalul de primă instanță din Atena a stabilit suma provizorie de indemnizație pe metru pătrat. A estimat că pentru o parte a suprafeței, suma trebuia să se ridice la 500 drahme (GRD) (aproximativ 1,46 euro - EUR) pe metru pătrat și pentru altă parte la 300 GRD (aproximativ 0,88 EUR) pe metru pătrat (decizia nr. 1173/1970). Suma a fost consemnată în așteptarea recunoașterii calității de beneficiar al indemnizației.
În 1971, indemnizația corespunzând sumelor stabilite prin decizia nr. 1173/1970 a fost depusă de Stat la Fondul de Depozite și Încrustări.
B. Procedura de recunoaștere a dreptului de proprietate
În cursul procedurii de stabilire a indemnizației sus-menționate, tatăl reclamantului a intervenit invocând un drept de proprietate la 36% dintr-un teren de 119.000 m² din care era coproprietar în indivizie cu Fondul Marinei Militare și care făcea parte din suprafața litigioasă. Solicitase de asemenea recunoașterea acestui drept în aplicarea procedurii prevăzute de articolele 29-33 ale legii nr. 1731/1939. Tribunalul de primă instanță din Atena respingea această cerere pe motiv că tatăl reclamantului nu depusese un raport demonstrând că Statul nu avea drept de proprietate asupra suprafeței litigioase.
Pe 25 februarie 1971, tatăl reclamantului deschisese o acțiune în fața tribunalului de mare instanță din Atena prin care reitera cererea de recunoaștere în calitate de coproprietar. Solicitase de asemenea să fie recunoscut beneficiar al indemnizației definitive corespunzătoare acestei suprafețe.
Pe 26 iunie 1991, tribunalul recunoscuse tatăl reclamantului proprietar în indivizie la 36% a 97.610 m² din suprafața expropriată și beneficiar al indemnizației aferente (decizia nr. 6445/1991).
Pe 20 noiembrie 1991, Statul apelase această decizie. Reprșa tribunalului că apreciase incorect elementele de dovadă. Pe 27 iulie 1992, procedura fusese întreruptă din cauza decesului tatălui reclamantului, dar reluată după ce reclamantul se substituise drepturile tatălui.
Pe 18 februarie 1994, curtea de apel confirmase hotărârea de primă instanță (decizia nr. 1136/1994). Statul se pourvăzuse în casație.
Pe 7 iunie 1996, Curtea de Casație respinsese pourvoul Statului (arrêt nr. 832/1996).
C. Încercarea de a concheia cauza pe cale amiabilă
Pe 19 septembrie și 30 octombrie 1996, reclamantul încercrase să încheie o reglementare amiabilă cu Statul. Propusese acestuia ca să-i fie versată o indemnizație corespunzând valorii actuale a suprafeței de 97.610 m². Reclamantul propusese de asemenea Consilului Juridic al Statului ca acesta să se desisteze din coproprietate la 36% în schimbul unui teren situat într-un alt loc la Tourkovounia. Consiliul Juridic al Statului acceptase propunerea acestuia dar aceasta nu fusese concretizată deoarece al doilea coproprietar (Fondul Marinei Militare) exigea același tratament. Totuși, pe 14 martie 1997, Ministerul Economiei declarase pregătit să verse reclamantului suma stabilită ca indemnizație provizorie, cu condiția ca reclamantul accepte să se desisteze din orice altă pretenție pe care ar fi putut-o had împotriva Statului.
D. Procedura tendând la stabilirea indemnizației definitive
Pe 2 august 1999, reclamantul invitase tribunalul de mare instanță să stabilească suma definitivă a indemnizației. În memoriul, preciza că suma, stabilită în mod provizoriu în 1970, trebuia revizuită pentru a reflecta valoarea actuală a proprietății expropriate. Reclamantul propusese ca să fie stabilită la 128.093 GRD (aproximativ 376 EUR) pe metru pătrat.
Pe 13 iunie 2000, tribunalul de mare instanță respinsese acțiunea reclamantului. Considerase că data de reținut pentru determinarea valorii suprafeței expropriate era cea a stabilerii indemnizației provizorii, și anume 17 noiembrie 1970, și nu cea a stabilerii indemnizației definitive (decizia nr. 5860/2000).
Pe 5 decembrie 2001, Curtea de Casație confirmase această decizie. În particular, concluzionase că tribunalul de mare instanță nu încălcasese dispozițiile Constituției din 1968 sau ale codului exproprierii. Reamintise că o reevaluare a valorii bunului expropriat, după publicarea actului de expropriere, era luată în considerare până la prima deliberare asupra stabilerii indemnizației. Totuși, judecase că atunci când stabilirea provizorie a indemnizației era deja intervenită, interesatul putea cere mai târziu fixarea definitivă a acestei indemnizații la o sumă mai mare. Totuși, această sumă ar fi trebuit să reflecte valoarea bunului la momentul stabilării provizorii a indemnizației (hotărâre nr. 1715/2001).
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
art. 21 § 2 al Constituției din 1968 dispunea:
«Nimeni nu poate fi privat de proprietate, dacă nu este din motiv de utilitate publică (...) și ca urmare a unei indemnizații integrale. Aceasta trebuie să corespundă valorii bunului expropriat la momentul publicării actului de expropriere (...). Modificarea eventualului valorii bunului expropriat după publicarea acestui act nu este luată în considerare.
»
Conform articolului 9 al legii nr. 1731/1939, ca modificat de art. 6 al decretului nr. 3979/1959, data de reținut pentru determinarea valorii bunului este cea a primei deliberări referitoare la determinarea indemnizației, independent de tribunalul sau judecătorul în fața căruia are loc această deliberare. Conform interpretării făcute de tribunale a acestor dispozițiuni, determinarea valorii bunului expropriat se face la momentul stabilării sumei provizorii a indemnizației.
art. 17 § 2 al Constituției din 1975 dispune:
«Nimeni nu poate fi privat de proprietate, dacă nu este din motiv de utilitate publică, dovedit în mod corespunzător, în cazuri și după procedura determinată de lege și totdeauna cu indemnizație anterioară completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o posedă proprietatea expropriată în ziua audierii asupra cauzei privind stabilirea provizorie a indemnizației de tribunal (...).
»
După reforma constituțională din 2001, un nou paragraf a fost adăugat dispozițiunii sus-menționate, care se citește după cum urmează:
«Dacă deliberarea pentru stabilirea definitivă a indemnizației are loc după mai mult de un an de la deliberarea pentru stabilirea provizorie a acesteia, doar valoarea bunului la momentul deliberării pentru stabilirea definitivă este luată în considerare pentru determinarea indemnizației».
Articolele relevante ale decretului legislativ 797 din 1 ianuarie 1971, privind exproprierea, dispun:
art. 17
«1. Determinarea indemnizației se face prin decizie judiciară, care stabilește doar suma unitară a acesteia pe metru pătrat, fără determinarea beneficiarului acestei indemnizații (...).
»
art. 18
«1. Tribunalul competent pentru stabilirea indemnizației provizorii este tribunalul de primă instanță al locului unde se găsește bunul expropriat (...).
Nu există recurs împotriva deciziei tribunalului de primă instanță care stabilește indemnizația provizorie.
»
art. 19
«1. Tribunalul competent pentru stabilirea indemnizației definitive este curtea de apel a locului unde se găsește bunul expropriat (...).
Unicul recurs posibil împotriva deciziei curții de apel fixând indemnizația definitivă este pourvoul în casație.
»
PE FOND
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
Reclamantul se plânge că refuzul instanțelor interne de a reevalua indemnizația de expropriere stabilită în 1970 pentru a corespunde valorii actuale a proprietății, expropriate în 1970, a încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
«Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect asupra bunurilor. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care Statele îl posedă de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.
»
A. Argumentele părților
Guvernul afirmă că exproprierea terenului litigios era legală și că contestarea drepturilor Statului asupra terenului litigios necesita angajarea unei proceduri judiciare ordinare care, oricum, s-ar trage în lungime din cauza întrebărilor tehnice complexe pe care le-ar ridica. Guvernul admit lungimea duratei procedurii judiciare pentru recunoașterea proprietarului suprafeței litigioase. Referindu-se la hotărârea Varipati c. Grecia (nr. 38459/97, 26 octombrie 1999), susține că repercusiunile patrimoniale suferite de durată excesivă a unei proceduri se analizează doar ca consecință a unei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției și nu ar trebui luate în considerare decât sub titlul satisfacției echitabile pe care reclamantul ar fi putut-o obține ca urmare a constatării încălcării aceluiași dispozițiuni convenționale.
Reclamantul afirmă că suma indemnizației de perceput ca urmare a exproprierii unui teren trebuie să corespundă valorii de vânzare pe care o avea la o dată apropiată de data plății indemnizației. Estimează că refuzul cererilor de către instanțele interne se analizează ca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
B. Aprecierea Curții
Curtea observă de la început că, în prezenta cauză, grievul reclamantului privește refuzul instanțelor interne de a reevalua indemnizația alocată în 1970, din motiv exproprierii terenului, pentru a corespunde valorii actuale a proprietății. Este adevărat că întârzierea de aproximativ treizeci și unu de ani pentru stabilirea sumei definitive a indemnizației de expropriere rezulta, în principal, din durata procedurii de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantului. Pentru Guvern, situația incriminată ar trebui mai degrabă examinată sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției. Curtea nu poate subscrie la această teză. De fapt, în cauza Varipati invocată de Guvern, prejudiciul presupu de interesator nu era decât efectul secundar al duratei anormale a procedurii în cauză. Or, în prezenta cauză, grievul presupu nu rezulta din durata procedurii litigioase ci din refuzul instanțelor competente de a accepta cererea de reevaluare a indemnizației acordate pentru expropriere. Prin urmare, situația incriminată trebuie examinată sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
În caz, Curtea observă că situația litigioasă se raportează la prima propoziție a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1, care enunță, în mod general, principiul respectului asupra bunurilor (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao și alții c. Portugalia, nr. 29813/96 și 30229/96, §§ 43 și 48, CEDO 2000-I). Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă un echilibru drept a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre alții, Nastou c. Grecia (nr. 2), nr. 16163/02, § 31, 15 iulie 2005).
Scopul de a asigura un asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 al Protocolului nr. 1 în întregime. În particular, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură privând pe o persoană de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă echilibrul drept dorit și, în particular, dacă nu face să cadă pe reclamant o sarcină disproporționată, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizație prevăzute de legislația internă. În acest sens, Curtea a spus deja că, fără plata unei sume rezonabil în legătură cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă a dreptului la respect asupra bunurilor (a se vedea Malama c. Grecia, nr. 43622/98, § 48, CEDO 2001-II). În particular, caracterul adecvat al unei despăgubiri s-ar diminua dacă plata ei ar fi făcut abstracție de elemente susceptibile de-o reduce valoarea, cum ar fi scurgerea unei lapse de timp care nu ar putea fi calificat rezonabil (Angelov c. Bulgaria, nr. 44076/98, § 39, 22 aprilie 2004; Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia, mai sus citat, § 54). În aceste cazuri, Curtea caută în principal dacă administrația procedase la reevaluarea sumei datorate pentru a compensa deprecierea din cauza scurgerii timpului (a se vedea printre alții, Akkuș c. Turcia, hotărâre din 9 iulie 1997, Culegere de Hotărâri și Decizii 1997-IV, pp. 1309-1310, §§ 29-31).
Cât privește prezenta cauză, Curtea nu poate urma teza reclamantului conform căreia indemnizația de expropriere trebuie recalculată pentru a ține seama de valoarea actuală a bunului expropriat. În caz, Curtea de Casație judecase, în hotărârea nr. 1715/2001, că suma indemnizației datorate pentru expropriere trebuia să reflecte valoarea bunului la momentul stabilării provizorii, în 1970. Curtea nu sauteaza se substitui tribunalelor grecești pentru a determina anul care trebuie luat în considerare pentru a estima valoarea terenului expropriat și pentru a fixa deci suma datorată (Malama c. Grecia, mai sus citat, § 51 și Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turcia, nr. 30502/96, § 38, 24 aprilie 2003). Prin urmare, suma indemnizației ce trebuie reținută este cea stabilită în 1970 de tribunalul de primă instanță din Atena.
Unica întrebare pe care Curtea este adusă să o examineze privește refuzul autorităților competente de a reevalua indemnizația alocată în 1970 pentru a ține seama de scurgerea timpului până la stabilirea definitivă de către Curtea de Casație, perioadă care în acest caz era mai mare de treizeci de ani. În caz, este incontestabil că se găsim în fața unei întârzieri anormal de lungi în plata indemnizației de expropriere care are consecința agravării pierderii financiare a persoanei expropriate și a o plasa într-o situație de incertitudine mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară rezultând dintr-o perioadă atât de lungă de timp. În final, o asemenea decalaj între valoarea creanței interesatului la momentul determinării provizorii și valoarea la stabilirea definitivă de către Curtea de Casație, a făcut să sufere reclamantul un prejudiciu distinct adăugandu-se exproprierii terenului. Curtea estimă în consecință că absența compensării reclamantului pentru deprecierea indemnizației de expropriere datorate din cauza unui decalaj atât de important între determinarea provizorie a acesteia și stabilirea definitivă, a alterat caracterul adecvat și, prin urmare, a rupt echilibrul drept care trebuie să existe între interesul general și interesul individului (a se vedea în acest sens, Malama c. Grecia, mai sus citat, § 52).
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției,
«Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o reparare parțială a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, satisfacție echitabilă.
»
A. Prejudiciul material și moral
Reclamantul depune la Curte un raport de expertă redactat la cererea sa de Dl D. Stasinos, inginer și topograf. Conform acestui raport, prejudiciul material al reclamantului este evaluat la 62.442.554 euro (EUR), sumă corespunzând valorii actuale a terenului expropriat.
Cât privește prejudiciul moral, reclamantul solicită 60.000 EUR.
Guvernul observă că suma de a fi alocată sub titlul prejudiciului material nu trebuie să reflecte valoarea actuală a bunului expropriat. Guvernul calculează suma de a fi alocată sub titlul prejudiciului material la 19.490,712 EUR. Pe de altă parte, Guvernul afirmă că nicio indemnizație nu este datorată reclamantului pentru faptele anterioare pe 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului de recurs individual de către Grecia.
Cât privește prejudiciul moral, Guvernul estimează că o sumă de 3.000 EUR constitui o sumă rezonabilă la acest titlu.
Cât privește prejudiciul material, Curtea reamintește că concluzionase la încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 din cauza refuzului instanțelor interne de a ține seama de scurgerea importantă a timpului între stabilirea indemnizației provizorii și cea a indemnizației definitive. Rezultă de aici că actul Statului pe care Curtea l-a estimat contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1, nu era nici exproprierea în sine a terenului în cauză nici determinarea indemnizației la prețul epocii ci refuzul instanțelor interne de a ține seama de timp scurs din 1970 până astăzi al sumei provizorii a indemnizației. În acest sens, Curtea reamintește că o mare parte a perioadei între 1970 până astăzi, scapă competenței ratione temporis a Curții (a se vedea, mutatis mutandis, Malama c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 43622/98, § 11, 18 aprilie 2002).
Având în vedere incertitudinile inerente oricărei încercări de estimare a pierderilor reale suferite de reclamant, și pronunțând în echitate după cum cere art. 41 al Convenției, Curtea decide de a aloca acestuia, forfetariu pentru perioada mergând de la 20 noiembrie 1985, data recunoașterii de către Grecia a dreptului de recurs individual, până la 5 decembrie 2001, data publicării hotărârii nr. 1715/2001 a Curții de Casație, 40.000 EUR, plus orice sumă putând fi datorată sub titlul impozitului asupra acestei sume.
Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamantul suferit prejudiciu moral din motiv în special a frustrării provocate de refuzul instanțelor interne de a ține seama de scurgerea timpului de la 1970 pentru fixarea indemnizației de expropriere. Pronunțând în echitate, după cum cere art. 41, Curtea aloca reclamantului 3.000 EUR la acest titlu, plus orice sumă putând fi datorată sub titlul impozitului asupra acestei sume.
B. Frais și dépens
Pentru frais și dépens asumați în fața instanțelor naționale și Curții, reclamantul revendică, fără totuși a produce vreo factură sau notă de onorarii, 779.930 EUR. Împarte această sumă după cum urmează:
i. 723.074 EUR pentru onorarii și frais relative la realizarea diverselor expertize de la 1974, inclusiv acelea redactate în 2003 de Dl D. Stasinos, expertiză depusă în fața Curții;
ii. 56.856 EUR pentru procedurile urmate în fața instanțelor naționale.
Guvernul contrareplică că établishmentul unei expertize pentru calculul valorii de vânzare a terenului litigios nu era necesar, ținând seama de obiectul cauzei în fața Curții. În plus, Guvernul estimează că suma cerută sub titlul frais și dépens este exorbitantă.
Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea frais și dépens sub titlul articolului 41 presupune ca să fie stabilite realitatea, necesitatea și, de plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În cazul de față, Curtea observă că problema aplicării articolului 41 nu era atât de complexă cu cât să necesite realizarea unei expertize de un cabinet specializat (a se vedea, a contrario, Malama c. Grecia (satisfacție echitabilă), mai sus citat, § 17). Aceasta este cu atât mai mult adevărat că expertizia depusă în fața Curții calculează valoarea actuală a proprietății în cauză, întrebare care nu făcuse obiectul examinării Curții. De altfel, Curtea observă că reclamantul nu produce vreo factură sau notă de onorarii permiți calculul frais de manieră precisă. Trebuie deci respinse pretențiile reclamantului la acest titlu.
C. Dobânzi moratoare
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
Constată
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 40.000 EUR (patruzeci de mii de euro) pentru prejudiciul material și 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată sub titlul impozitului;
b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 iulie 2006 în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Søren Nielsen
Loukis Loucaides
Grefier
Președinte