Zacharakis împotriva Greciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 17305/02) îndreptată împotriva Republicii Eladei și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui Stat, Dl Emmanuel Zacharakis («reclamantul»), pe 18 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de Dne G. Vitalis și C. Kapsalis, avocați la barourile din Atena. Guvernul grec («Guvernul») este reprezentat de delegații agentului, Dl S. Spyropoulos, evaluator la Consiliul Juridic al Statului și Dna S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susținea în special o încălcare a dreptului de respect asupra bunurilor.

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 6 martie 2003, Curtea a decis să comunice Guvernului grievul tirat din art. 1 al Protocolului nr. 1 și de a declara petiția inadmisibilă pentru surplus.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită primei secții assim remodelate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 9 decembrie 2004, Curtea a declarat admisibilă restul cererei.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 al regulamentului).

Prin decizie din 4 mai 1970, publicată pe 19 mai 1970, miniștrii Economiei și Lucrărilor Publice expropriaseră pentru motive de interes public, și anume construcția unei biserici, o suprafață de 594.504 m² situată la Tourkovounia (Atena). În virtutea actului de expropriere, proprietatea terenului a fost transferată unei entități cu caracter public, Fondul Special al Bisericii Mântuitorului.

Pe 17 noiembrie 1970, tribunalul de primă instanță din Atena a stabilit suma provizorie de indemnizație pe metru pătrat. A estimat că pentru o parte a suprafeței, suma trebuia să se ridice la 500 drahme (GRD) (aproximativ 1,46 euro - EUR) pe metru pătrat și pentru altă parte la 300 GRD (aproximativ 0,88 EUR) pe metru pătrat (decizia nr. 1173/1970). Suma a fost consemnată în așteptarea recunoașterii calității de beneficiar al indemnizației.

În 1971, indemnizația corespunzând sumelor stabilite prin decizia nr. 1173/1970 a fost depusă de Stat la Fondul de Depozite și Încrustări. B. Procedura de recunoaștere a dreptului de proprietate

În cursul procedurii de stabilire a indemnizației sus-menționate, tatăl reclamantului a intervenit invocând un drept de proprietate la 36% dintr-un teren de 119.000 m² din care era coproprietar în indivizie cu Fondul Marinei Militare și care făcea parte din suprafața litigioasă. Solicitase de asemenea recunoașterea acestui drept în aplicarea procedurii prevăzute de articolele 29-33 ale legii nr. 1731/1939. Tribunalul de primă instanță din Atena respingea această cerere pe motiv că tatăl reclamantului nu depusese un raport demonstrând că Statul nu avea drept de proprietate asupra suprafeței litigioase.

Pe 25 februarie 1971, tatăl reclamantului deschisese o acțiune în fața tribunalului de mare instanță din Atena prin care reitera cererea de recunoaștere în calitate de coproprietar. Solicitase de asemenea să fie recunoscut beneficiar al indemnizației definitive corespunzătoare acestei suprafețe.

Pe 26 iunie 1991, tribunalul recunoscuse tatăl reclamantului proprietar în indivizie la 36% a 97.610 m² din suprafața expropriată și beneficiar al indemnizației aferente (decizia nr. 6445/1991).

Pe 20 noiembrie 1991, Statul apelase această decizie. Reprșa tribunalului că apreciase incorect elementele de dovadă. Pe 27 iulie 1992, procedura fusese întreruptă din cauza decesului tatălui reclamantului, dar reluată după ce reclamantul se substituise drepturile tatălui.

Pe 18 februarie 1994, curtea de apel confirmase hotărârea de primă instanță (decizia nr. 1136/1994). Statul se pourvăzuse în casație.

Pe 7 iunie 1996, Curtea de Casație respinsese pourvoul Statului (arrêt nr. 832/1996). C. Încercarea de a concheia cauza pe cale amiabilă

Pe 19 septembrie și 30 octombrie 1996, reclamantul încercrase să încheie o reglementare amiabilă cu Statul. Propusese acestuia ca să-i fie versată o indemnizație corespunzând valorii actuale a suprafeței de 97.610 m². Reclamantul propusese de asemenea Consilului Juridic al Statului ca acesta să se desisteze din coproprietate la 36% în schimbul unui teren situat într-un alt loc la Tourkovounia. Consiliul Juridic al Statului acceptase propunerea acestuia dar aceasta nu fusese concretizată deoarece al doilea coproprietar (Fondul Marinei Militare) exigea același tratament. Totuși, pe 14 martie 1997, Ministerul Economiei declarase pregătit să verse reclamantului suma stabilită ca indemnizație provizorie, cu condiția ca reclamantul accepte să se desisteze din orice altă pretenție pe care ar fi putut-o had împotriva Statului. D. Procedura tendând la stabilirea indemnizației definitive

Pe 2 august 1999, reclamantul invitase tribunalul de mare instanță să stabilească suma definitivă a indemnizației. În memoriul, preciza că suma, stabilită în mod provizoriu în 1970, trebuia revizuită pentru a reflecta valoarea actuală a proprietății expropriate. Reclamantul propusese ca să fie stabilită la 128.093 GRD (aproximativ 376 EUR) pe metru pătrat.

Pe 13 iunie 2000, tribunalul de mare instanță respinsese acțiunea reclamantului. Considerase că data de reținut pentru determinarea valorii suprafeței expropriate era cea a stabilerii indemnizației provizorii, și anume 17 noiembrie 1970, și nu cea a stabilerii indemnizației definitive (decizia nr. 5860/2000).

Pe 5 decembrie 2001, Curtea de Casație confirmase această decizie. În particular, concluzionase că tribunalul de mare instanță nu încălcasese dispozițiile Constituției din 1968 sau ale codului exproprierii. Reamintise că o reevaluare a valorii bunului expropriat, după publicarea actului de expropriere, era luată în considerare până la prima deliberare asupra stabilerii indemnizației. Totuși, judecase că atunci când stabilirea provizorie a indemnizației era deja intervenită, interesatul putea cere mai târziu fixarea definitivă a acestei indemnizații la o sumă mai mare. Totuși, această sumă ar fi trebuit să reflecte valoarea bunului la momentul stabilării provizorii a indemnizației (hotărâre nr. 1715/2001).

Articolele relevante ale decretului legislativ 797 din 1 ianuarie 1971, privind exproprierea, dispun: art. 17 «1. Determinarea indemnizației se face prin decizie judiciară, care stabilește doar suma unitară a acesteia pe metru pătrat, fără determinarea beneficiarului acestei indemnizații (...). » art. 18 «1. Tribunalul competent pentru stabilirea indemnizației provizorii este tribunalul de primă instanță al locului unde se găsește bunul expropriat (...). 10. Nu există recurs împotriva deciziei tribunalului de primă instanță care stabilește indemnizația provizorie. » art. 19 «1. Tribunalul competent pentru stabilirea indemnizației definitive este curtea de apel a locului unde se găsește bunul expropriat (...). 16. Unicul recurs posibil împotriva deciziei curții de apel fixând indemnizația definitivă este pourvoul în casație. » PE FOND

Guvernul afirmă că exproprierea terenului litigios era legală și că contestarea drepturilor Statului asupra terenului litigios necesita angajarea unei proceduri judiciare ordinare care, oricum, s-ar trage în lungime din cauza întrebărilor tehnice complexe pe care le-ar ridica. Guvernul admit lungimea duratei procedurii judiciare pentru recunoașterea proprietarului suprafeței litigioase. Referindu-se la hotărârea Varipati c. Grecia (nr. 38459/97, 26 octombrie 1999), susține că repercusiunile patrimoniale suferite de durată excesivă a unei proceduri se analizează doar ca consecință a unei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției și nu ar trebui luate în considerare decât sub titlul satisfacției echitabile pe care reclamantul ar fi putut-o obține ca urmare a constatării încălcării aceluiași dispozițiuni convenționale.

Reclamantul afirmă că suma indemnizației de perceput ca urmare a exproprierii unui teren trebuie să corespundă valorii de vânzare pe care o avea la o dată apropiată de data plății indemnizației. Estimează că refuzul cererilor de către instanțele interne se analizează ca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. B. Aprecierea Curții

Curtea observă de la început că, în prezenta cauză, grievul reclamantului privește refuzul instanțelor interne de a reevalua indemnizația alocată în 1970, din motiv exproprierii terenului, pentru a corespunde valorii actuale a proprietății. Este adevărat că întârzierea de aproximativ treizeci și unu de ani pentru stabilirea sumei definitive a indemnizației de expropriere rezulta, în principal, din durata procedurii de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantului. Pentru Guvern, situația incriminată ar trebui mai degrabă examinată sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției. Curtea nu poate subscrie la această teză. De fapt, în cauza Varipati invocată de Guvern, prejudiciul presupu de interesator nu era decât efectul secundar al duratei anormale a procedurii în cauză. Or, în prezenta cauză, grievul presupu nu rezulta din durata procedurii litigioase ci din refuzul instanțelor competente de a accepta cererea de reevaluare a indemnizației acordate pentru expropriere. Prin urmare, situația incriminată trebuie examinată sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

În caz, Curtea observă că situația litigioasă se raportează la prima propoziție a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1, care enunță, în mod general, principiul respectului asupra bunurilor (Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao și alții c. Portugalia, nr. 29813/96 și 30229/96, §§ 43 și 48, CEDO 2000-I). Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă un echilibru drept a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre alții, Nastou c. Grecia (nr. 2), nr. 16163/02, § 31, 15 iulie 2005).

Scopul de a asigura un asemenea echilibru se reflectă în structura articolului 1 al Protocolului nr. 1 în întregime. În particular, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură privând pe o persoană de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, § 38).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă echilibrul drept dorit și, în particular, dacă nu face să cadă pe reclamant o sarcină dispropor­ționată, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizație prevăzute de legislația internă. În acest sens, Curtea a spus deja că, fără plata unei sume rezonabil în legătură cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă a dreptului la respect asupra bunurilor (a se vedea Malama c. Grecia, nr. 43622/98, § 48, CEDO 2001-II). În particular, caracterul adecvat al unei despăgubiri s-ar diminua dacă plata ei ar fi făcut abstracție de elemente susceptibile de-o reduce valoarea, cum ar fi scurgerea unei lapse de timp care nu ar putea fi calificat rezonabil (Angelov c. Bulgaria, nr. 44076/98, § 39, 22 aprilie 2004; Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia, mai sus citat, § 54). În aceste cazuri, Curtea caută în principal dacă administrația procedase la reevaluarea sumei datorate pentru a compensa deprecierea din cauza scurgerii timpului (a se vedea printre alții, Akkuș c. Turcia, hotărâre din 9 iulie 1997, Culegere de Hotărâri și Decizii 1997-IV, pp. 1309-1310, §§ 29-31).

Cât privește prezenta cauză, Curtea nu poate urma teza reclamantului conform căreia indemnizația de expropriere trebuie recalculată pentru a ține seama de valoarea actuală a bunului expropriat. În caz, Curtea de Casație judecase, în hotărârea nr. 1715/2001, că suma indemnizației datorate pentru expropriere trebuia să reflecte valoarea bunului la momentul stabilării provizorii, în 1970. Curtea nu sauteaza se substitui tribunalelor grecești pentru a determina anul care trebuie luat în considerare pentru a estima valoarea terenului expropriat și pentru a fixa deci suma datorată (Malama c. Grecia, mai sus citat, § 51 și Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turcia, nr. 30502/96, § 38, 24 aprilie 2003). Prin urmare, suma indemnizației ce trebuie reținută este cea stabilită în 1970 de tribunalul de primă instanță din Atena.

Unica întrebare pe care Curtea este adusă să o examineze privește refuzul autorităților competente de a reevalua indemnizația alocată în 1970 pentru a ține seama de scurgerea timpului până la stabilirea definitivă de către Curtea de Casație, perioadă care în acest caz era mai mare de treizeci de ani. În caz, este incontestabil că se găsim în fața unei întârzieri anormal de lungi în plata indemnizației de expropriere care are consecința agravării pierderii financiare a persoanei expropriate și a o plasa într-o situație de incertitudine mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară rezultând dintr-o perioadă atât de lungă de timp. În final, o asemenea decalaj între valoarea creanței interesatului la momentul determinării provizorii și valoarea la stabilirea definitivă de către Curtea de Casație, a făcut să sufere reclamantul un prejudiciu distinct adăugandu-se exproprierii terenului. Curtea estimă în consecință că absența compensării reclamantului pentru deprecierea indemnizației de expropriere datorate din cauza unui decalaj atât de important între determinarea provizorie a acesteia și stabilirea definitivă, a alterat caracterul adecvat și, prin urmare, a rupt echilibrul drept care trebuie să existe între interesul general și interesul individului (a se vedea în acest sens, Malama c. Grecia, mai sus citat, § 52). Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamantul depune la Curte un raport de expertă redactat la cererea sa de Dl D. Stasinos, inginer și topograf. Conform acestui raport, prejudiciul material al reclamantului este evaluat la 62.442.554 euro (EUR), sumă corespunzând valorii actuale a terenului expropriat.

Cât privește prejudiciul moral, reclamantul solicită 60.000 EUR.

Guvernul observă că suma de a fi alocată sub titlul prejudiciului material nu trebuie să reflecte valoarea actuală a bunului expropriat. Guvernul calculează suma de a fi alocată sub titlul prejudiciului material la 19.490,712 EUR. Pe de altă parte, Guvernul afirmă că nicio indemnizație nu este datorată reclamantului pentru faptele anterioare pe 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului de recurs individual de către Grecia.

Cât privește prejudiciul moral, Guvernul estimează că o sumă de 3.000 EUR constitui o sumă rezonabilă la acest titlu.

Cât privește prejudiciul material, Curtea reamintește că concluzionase la încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 din cauza refuzului instanțelor interne de a ține seama de scurgerea importantă a timpului între stabilirea indemnizației provizorii și cea a indemnizației definitive. Rezultă de aici că actul Statului pe care Curtea l-a estimat contrar articolului 1 al Protocolului nr. 1, nu era nici exproprierea în sine a terenului în cauză nici determinarea indemnizației la prețul epocii ci refuzul instanțelor interne de a ține seama de timp scurs din 1970 până astăzi al sumei provizorii a indemnizației. În acest sens, Curtea reamintește că o mare parte a perioadei între 1970 până astăzi, scapă competenței ratione temporis a Curții (a se vedea, mutatis mutandis, Malama c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 43622/98, § 11, 18 aprilie 2002).

Având în vedere incertitudinile inerente oricărei încercări de estimare a pierderilor reale suferite de reclamant, și pronunțând în echitate după cum cere art. 41 al Convenției, Curtea decide de a aloca acestuia, forfetariu pentru perioada mergând de la 20 noiembrie 1985, data recunoașterii de către Grecia a dreptului de recurs individual, până la 5 decembrie 2001, data publicării hotărârii nr. 1715/2001 a Curții de Casație, 40.000 EUR, plus orice sumă putând fi datorată sub titlul impozitului asupra acestei sume.

Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamantul suferit prejudiciu moral din motiv în special a frustrării provocate de refuzul instanțelor interne de a ține seama de scurgerea timpului de la 1970 pentru fixarea indemnizației de expropriere. Pronunțând în echitate, după cum cere art. 41, Curtea aloca reclamantului 3.000 EUR la acest titlu, plus orice sumă putând fi datorată sub titlul impozitului asupra acestei sume. B. Frais și dépens

Pentru frais și dépens asumați în fața instanțelor naționale și Curții, reclamantul revendică, fără totuși a produce vreo factură sau notă de onorarii, 779.930 EUR. Împarte această sumă după cum urmează: i. 723.074 EUR pentru onorarii și frais relative la realizarea diverselor expertize de la 1974, inclusiv acelea redactate în 2003 de Dl D. Stasinos, expertiză depusă în fața Curții; ii. 56.856 EUR pentru procedurile urmate în fața instanțelor naționale.

Guvernul contrareplică că établishmentul unei expertize pentru calculul valorii de vânzare a terenului litigios nu era necesar, ținând seama de obiectul cauzei în fața Curții. În plus, Guvernul estimează că suma cerută sub titlul frais și dépens este exorbitantă.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea frais și dépens sub titlul articolului 41 presupune ca să fie stabilite realitatea, necesitatea și, de plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În cazul de față, Curtea observă că problema aplicării articolului 41 nu era atât de complexă cu cât să necesite realizarea unei expertize de un cabinet specializat (a se vedea, a contrario, Malama c. Grecia (satisfacție echitabilă), mai sus citat, § 17). Aceasta este cu atât mai mult adevărat că expertizia depusă în fața Curții calculează valoarea actuală a proprietății în cauză, întrebare care nu făcuse obiectul examinării Curții. De altfel, Curtea observă că reclamantul nu produce vreo factură sau notă de onorarii permiți calculul frais de manieră precisă. Trebuie deci respinse pretențiile reclamantului la acest titlu. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 2. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 40.000 EUR (patruzeci de mii de euro) pentru prejudiciul material și 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată sub titlul impozitului; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 iulie 2006 în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17305/02) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Emmanuel Zacharakis (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es G. Vitalis et C. Kapsalis, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit au respect de ses biens.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 6 mars 2003, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 9 décembre 2004, la Cour a déclaré recevable le restant de la requête.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Par une décision du 4 mai 1970, publiée le 19 mai 1970, les ministres de l’Economie et des Travaux Publics exproprièrent pour des motifs d’intérêt public, à savoir la construction d’une église, une superficie de 594 504 m² sise à Tourkovounia (Athènes). En vertu de l’acte d’expropriation, la propriété du terrain fut transférée à une entité de caractère public, le Fonds Spécial de l’Eglise du Sauveur.

Le 17 novembre 1970, le tribunal de première instance d’Athènes fixa le montant provisoire de l’indemnité au mètre carré. Il estima que pour une partie de la superficie, ce montant devait s’élever à 500 drachmes (GRD) (environ 1,46 euros - EUR) au mètre carré et pour une autre partie à 300 GRD (environ 0,88 EUR) le mètre carré (décision n o 1173/1970). La somme fut consignée dans l’attente de la reconnaissance de la qualité d’ayant droit de l’indemnité.

En 1971, l’indemnité correspondant aux sommes fixées par la décision n o 1173/1970 fut déposée par l’Etat à la Caisse des dépôts et consignations ( Ταμείο Παρακαταθηκών και Δανείων ). B. Procédure en reconnaissance du droit de propriété

Lors de la procédure de fixation de l’indemnité susmentionnée, le père du requérant intervint en invoquant un droit de propriété à hauteur de 36 % d’un terrain de 119 000 m² dont il était co-propriétaire en indivis avec le Fonds de la Marine nationale et faisant partie de la superficie litigieuse. Il sollicitait également la reconnaissance de ce droit en application de la procédure prévue aux articles 29-33 de la loi n o 1731/1939. Le tribunal de première instance d’Athènes rejeta cette demande au motif que le père du requérant n’avait pas soumis un rapport démontrant que l’Etat n’avait pas de droit de propriété sur la superficie litigieuse.

Le 25 février 1971, le père du requérant introduisit une action devant le tribunal de grande instance d’Athènes par laquelle il réitérait sa demande de reconnaissance au titre de co-propriétaire. Il demandait également à être reconnu bénéficiaire de l’indemnité définitive correspondant à cette superficie.

Le 26 juin 1991, le tribunal reconnut le père du requérant propriétaire en indivis à hauteur de 36 % de 97 610 m² de la superficie expropriée et bénéficiaire de l’indemnité y afférente (décision n o 6445/1991).

Le 20 novembre 1991, l’Etat interjeta appel de cette décision. Il reprochait au tribunal d’avoir mal apprécié les éléments de preuve. Le 27 juillet 1992, la procédure fut interrompue en raison du décès du père du requérant, mais reprise, après que le requérant se fut substitué aux droits de son père.

Le 18 février 1994, la cour d’appel confirma le jugement de première instance (décision n o 1136/1994). L’Etat se pourvut en cassation.

Le 7 juin 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de l’Etat (arrêt n o 832/1996). C. Tentative de conclusion de l’affaire à l’amiable

Les 19 septembre et 30 octobre 1996, le requérant tenta de conclure un règlement amiable avec l’Etat. Il proposa à ce dernier que lui soit versée une indemnité correspondant à la valeur actuelle de la superficie de 97 610 m². Le requérant proposa aussi au Conseil juridique de l’Etat de se désister de la co-propriété à hauteur de 36 % en échange d’un terrain situé dans un autre endroit à Tourkovounia. Le Conseil juridique de l’Etat accepta sa proposition mais celle-ci ne fut pas concrétisée car le second co ‑ propriétaire (le Fonds de la Marine nationale) exigea le même traitement. Toutefois, le 14 mars 1997, le ministère de l’Economie se déclara prêt à verser au requérant la somme fixée comme indemnité provisoire, à condition que le requérant accepte de se désister de toute autre prétention qu’il aurait pu avoir contre l’Etat. D. Procédure tendant à la fixation de l’indemnité définitive

Le 2 août 1999, le requérant invita le tribunal de grande instance à fixer le montant définitif de l’indemnité. Dans son mémoire, il précisait que le montant, fixé de manière provisoire en 1970, devait être révisé afin de refléter la valeur actuelle de la propriété expropriée. Le requérant proposa qu’il soit fixé à 128 093 GRD (environ 376 EUR) au mètre carré.

Le 13 juin 2000, le tribunal de grande instance rejeta l’action du requérant. Il considéra que la date à retenir pour la détermination de la valeur de la superficie expropriée était celle de la fixation de l’indemnité provisoire, à savoir le 17 novembre 1970, et non pas celle de la fixation de l’indemnité définitive (décision n o 5860/2000).

Le 5 décembre 2001, la Cour de cassation confirma cette décision. En particulier, elle conclut que le tribunal de grande instance n’avait pas violé les dispositions de la Constitution de 1968 ou du code des expropriations. Elle rappela qu’un réajustement de la valeur du bien exproprié, après la publication de l’acte d’expropriation, était pris en compte jusqu’à la première délibération sur la fixation de l’indemnité. Toutefois, elle jugea que lorsque la fixation provisoire de l’indemnité était déjà intervenue, l’intéressé pouvait demander ultérieurement la fixation définitive de cette indemnité à un montant supérieur. Cependant, ce montant devrait refléter la valeur du bien au moment de la fixation provisoire de l’indemnité (arrêt n o 1715/2001). II.

L’article 17 § 2 de la Constitution de 1975 dispose : « Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal (...). » Suite à la réforme constitutionnelle de 2001, un nouveau paragraphe fut ajouté à la disposition susmentionnée, qui se lit ainsi : « Si la délibération pour la fixation définitive de l’indemnité a lieu après un an à compter de la délibération pour la fixation provisoire de celle-ci, seule la valeur du bien au moment de la délibération pour la fixation définitive est prise en compte pour la détermination de l’indemnité ».

Les articles pertinents du décret législatif 797 du 1 er janvier 1971, relatif aux expropriations, disposent : Article 17 « 1. La détermination de l’indemnité se fait par décision judiciaire, qui fixe seulement le montant unitaire de celle-ci au mètre carré, sans déterminer le bénéficiaire de cette indemnité (..). » Article 18 « 1. Le tribunal compétent pour fixer l’indemnité provisoire est le tribunal de première instance du lieu où se trouve le bien exproprié (...). 10. Il n’existe pas de recours contre la décision du tribunal de première instance qui fixe l’indemnité provisoire. » Article 19 « 1. Le tribunal compétent pour fixer l’indemnité définitive est la cour d’appel du lieu où se trouve le bien exproprié (...). 16. Le seul recours possible contre la décision de la cour d’appel fixant l’indemnité définitive est le pourvoi en cassation. » EN DROIT I.

Le requérant se plaint que le refus des juridictions internes de réactualiser l’indemnité d’expropriation fixée en 1970 pour correspondre à la valeur actuelle de sa propriété, expropriée en 1970, a méconnu l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Arguments des parties

Le Gouvernement affirme que l’expropriation du terrain litigieux était légale et que la contestation des droits de l’Etat sur le terrain litigieux demandait l’engagement d’une procédure judiciaire ordinaire qui, en tout état de cause, traînerait en longueur du fait des questions techniques complexes qu’elle soulèverait. Le Gouvernement admet la longueur de la durée de la procédure judiciaire pour la reconnaissance du propriétaire de la superficie litigieuse. Se référant à l’arrêt Varipati c. Grèce (n o 38459/97, 26 octobre 1999), il soutient que les répercussions patrimoniales encourues par la durée excessive d’une procédure s’analysent uniquement comme la conséquence d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et ne sauraient être prises en considération qu’au titre de la satisfaction équitable que le requérant serait susceptible d’obtenir à la suite du constat de la violation de ladite disposition conventionnelle.

Le requérant affirme que le montant de l’indemnité à percevoir suite à l’expropriation d’un terrain doit correspondre à la valeur vénale que celui avait à une date proche de la date de versement de l’indemnité. Il estime que le rejet de ses demandes par les juridictions internes s’analyse en une violation de l’article 1 du Protocole n o 1. B. Appréciation de la Cour

La Cour observe d’emblée que, dans la présente affaire, le grief du requérant a trait au refus des juridictions internes de réactualiser l’indemnité allouée en 1970, en raison de l’expropriation de son terrain, pour correspondre à la valeur actuelle de sa propriété. Il est vrai que le retard de trente et un ans environ pour fixer le montant définitif de l’indemnité d’expropriation résulte, principalement, de la durée de la procédure en reconnaissance du droit de propriété du requérant. Pour le Gouvernement, la situation incriminée doit plutôt être examinée sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour ne peut souscrire à cette thèse. En effet, dans l’affaire Varipati invoquée par le Gouvernement, le préjudice allégué par l’intéressée n’était que l’effet secondaire de la durée anormale de la procédure en cause. Or, dans la présente affaire, le grief allégué ne résulte pas de la durée de la procédure litigieuse mais du rejet par les juridictions compétentes de la demande de réajustement de l’indemnité accordée pour l’expropriation. Partant, la situation incriminée doit être examinée sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1.

En l’espèce, la Cour note que la situation litigieuse relève de la première phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1, qui énonce, de manière générale, le principe du respect des biens ( Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao et autres c. Portugal , n os 29813/96 et 30229/96, §§ 43 et 48, CEDH 2000-I). Dès lors, la Cour doit rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, parmi d’autres, Nastou c. Grèce (n o 2) , n o 16163/02, § 31, 15 juillet 2005).

Le souci d’assurer un tel équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 du Protocole n o 1 tout entier. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété ( Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , arrêt du 20 novembre 1995, série A n o 332, p. 23, § 38).

Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur le requérant une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d’indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour a déjà dit que, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive au droit au respect des biens (voir Malama c. Grèce , n o 43622/98, § 48, CEDH 2001 ‑ II). En particulier, le caractère adéquat d’un dédommagement se trouverait diminué si son paiement faisait abstraction d’éléments susceptibles d’en réduire la valeur, tel l’écoulement d’un laps de temps que l’on ne saurait qualifier de raisonnable ( Angelov c. Bulgarie , n o 44076/98, § 39, 22 avril 2004 ; Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal , précité, § 54). Dans ces cas, la Cour recherche principalement si l’administration a procédé à la réactualisation de la somme due pour compenser sa dépréciation en raison du laps du temps écoulé (voir parmi d’autres, Akkuș c. Turquie, arrêt du 9 juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, pp. 1309-1310, §§ 29-31).

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour ne peut pas suivre la thèse du requérant selon laquelle l’indemnité d’expropriation doit être recalculée pour tenir compte de la valeur actuelle de son bien exproprié. En l’espèce, la Cour de cassation a jugé, dans son arrêt n o 1715/2001, que le montant de l’indemnité due pour l’expropriation devait refléter la valeur du bien au moment de sa fixation provisoire, en 1970. La Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour déterminer l’année à prendre en considération afin d’estimer la valeur du terrain exproprié et fixer ainsi la somme due ( Malama c. Grèce , précité, § 51 et Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turquie , n o 30502/96, § 38, 24 avril 2003). Partant, le montant d’indemnité à retenir est celui fixé en 1970 par le tribunal de première instance d’Athènes.

La seule question que la Cour est amenée à examiner concerne le refus des autorités compétentes de réactualiser l’indemnité allouée en 1970 pour tenir compte du laps du temps écoulé jusqu’à sa fixation définitive par la Cour de cassation, période qui en l’occurrence était supérieure à trente ans. En l’espèce, il est indéniable que l’on se trouve devant un retard anormalement long dans le paiement de l’indemnité d’expropriation qui a pour conséquence d’aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d’incertitude surtout si l’on tient compte de la dépréciation monétaire résultant d’une si longue période de temps. En définitive, un tel décalage entre la valeur de la créance de l’intéressé lors de la détermination provisoire et la valeur lors de la fixation définitive par la Cour de cassation, a fait subir au requérant un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de son terrain. La Cour estime en conséquence que l’absence de compensation du requérant pour la dépréciation de l’indemnité d’expropriation due en raison d’un décalage si important entre la détermination provisoire de celle-ci et sa fixation définitive, a altéré son caractère adéquat et, par conséquent, a rompu le juste équilibre qui doit exister entre l’intérêt général et l’intérêt de l’individu (voir en ce sens, Malama c. Grèce, précité, § 52). Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Le requérant soumet à la Cour un rapport d’expertise rédigé à sa demande par M. D. Stasinos, ingénieur et topographe. Aux termes de ce rapport, le préjudice matériel du requérant est évalué à 62 442 554 euros (EUR), somme correspondant à la valeur actuelle de son terrain exproprié.

S’agissant du préjudice moral, le requérant sollicite 60 000 EUR.

Le Gouvernement note que la somme à allouer au titre du préjudice matériel ne doit pas refléter la valeur actuelle du bien exproprié. Le Gouvernement calcule la somme à allouer au titre du préjudice matériel à 19 490,712 EUR. En outre, le Gouvernement affirme qu’aucune indemnité n’est due au requérant pour les faits antérieurs au 20 novembre 1985, date de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Grèce.

S’agissant du préjudice moral, le Gouvernement estime qu’une somme de 3 000 EUR constituerait une somme raisonnable à ce titre.

S’agissant du dommage matériel, la Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison du refus des juridictions internes de tenir compte du laps du temps important écoulé entre la fixation de l’indemnité provisoire et celle de l’indemnité définitive. Il ressort de ce constat que l’acte de l’Etat que la Cour a estimé contraire à l’article 1 du Protocole n o 1, n’était ni l’expropriation en elle-même du terrain en cause ni la détermination de l’indemnité au prix de l’époque mais le refus des juridictions internes de tenir compte du temps écoulé depuis la fixation en 1970 jusqu’à ce jour du montant provisoire de l’indemnité. A cet égard, la Cour rappelle qu’une grande partie de la période entre 1970 jusqu’à ce jour, échappe à la compétence ratione temporis de la Cour (voir, mutatis mutandis, Malama c. Grèce (satisfaction équitable), n o 43622/98, § 11, 18 avril 2002).

Eu égard aux incertitudes inhérentes à toute tentative d’estimation des pertes réelles subies par le requérant, et statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour décide d’allouer à celui-ci, forfaitairement pour la période allant du 20 novembre 1985, date de reconnaissance par la Grèce du droit de recours individuel, jusqu’au 5 décembre 2001, date de publication de l’arrêt n o 1715/2001 de la Cour de cassation, 40 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.

Quant au dommage moral, la Cour estime que le requérant a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par le refus des juridictions internes de tenir compte du laps du temps écoulé depuis 1970 pour fixer l’indemnité d’expropriation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue au requérant 3 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens assumés devant les juridictions nationales et la Cour, le requérant réclame, sans pour autant produire aucune facture ou note d’honoraires, 779 930 EUR. Il ventile cette somme de la façon suivante : i. 723 074 EUR pour les honoraires et frais relatifs à la réalisation de diverses expertises depuis 1974, y compris celle rédigée en 2003 par M. D. Stasinos, expertise déposée devant la Cour ; ii. 56 856 EUR pour les procédures suivies devant les instances nationales.

Le Gouvernement rétorque que l’établissement d’une expertise pour le calcul de la valeur vénale du terrain litigieux n’était pas nécessaire, vu l’objet de l’affaire devant la Cour. En outre, le Gouvernement estime que la somme requise au titre des frais et dépens est exorbitante.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Dans le cas d’espèce, la Cour note que la question de l’application de l’article 41 n’était pas complexe au point d’exiger la réalisation d’une expertise par un cabinet spécialisé (voir, a contrario, Malama c. Grèce (satisfaction équitable), précité, § 17). Cela est d’autant plus vrai que l’expertise soumise devant la Cour calcule la valeur actuelle de la propriété en cause, question qui n’a pas fait l’objet de l’examen de la Cour. Au demeurant, la Cour note que le requérant ne produit aucune facture ou note d’honoraires permettant de calculer les frais de façon précise. Il y a donc lieu de rejeter les prétentions du requérant à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 40 000 EUR (quarante mille euros) pour dommage matériel et 3 000 (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président