Mouzoukis împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39295/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și prin care un resortisant al acestui Stat, dl Taxiarchis Mouzoukis („reclamantul”), a sesizat Curtea la 1 noiembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul este reprezentat de av. I. Anagnostopoulos, avocat în baroul din Atena. Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, dna G. Skiani, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului, și dl D. Kalogiros, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul se plângea, sub aspectul articolului 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție, că Curtea de Casație îl privase de dreptul său de acces la un tribunal și că nu putuse dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale.

Cererea a fost atribuită secției întâi a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției întâi astfel reorganizate (articolul 52 § 1).

Printr-o decizie din 5 aprilie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT

La 23 iulie 2001, curtea cu jurați din Atena l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu suspendare pentru jurământ mincinos (hotărârea nr. 1857/2001). Conform articolelor 489 § 1 și 490 § 2 din codul de procedură penală, pedeapsa aplicată fiind inferioară celor doi ani de închisoare, această hotărâre nu putea face obiectul unui apel din partea inculpatului, ci doar din partea procurorului de pe lângă curtea de apel. Totuși, acesta nu a formulat apel. La 12 octombrie 2001, hotărârea menționată a fost înregistrată în registrul tribunalului rezervat deciziilor definitive („τελεσίδικες” – conform dreptului grec, acest termen desemnează deciziile pronunțate în apel). Reclamantul a putut atunci să ia cunoștință pentru prima dată de textul hotărârii.

La 31 octombrie 2001, reclamantul, considerând că termenul pentru a formula recurs începuse să curgă de la înregistrarea hotărârii în registrul tribunalului (a se vedea articolul 473 din codul de procedură penală mai jos), a sesizat Curtea de Casație.

La 22 martie 2002, înalta jurisdicție a respins recursul ca tardiv, pe motiv că termenul pentru a formula recurs începuse să curgă în ziua pronunțării hotărârii atacate. În special, Curtea de Casație s-a exprimat după cum urmează: „(...) Rezultă din articolul 473 § 3 din codul de procedură penală, care prevede că termenul pentru a formula recurs începe să curgă de la data înregistrării deciziei definitive în registrul tribunalului, că o eventuală înregistrare a unei decizii care nu este definitivă, dar care poate fi încă atacată cu apel, nu antrenează nicio consecință legală. Rezultă că termenul de zece zile pentru a formula recurs împotriva unei [astfel de] decizii curge de la pronunțarea acesteia și nu de la înregistrarea sa în registrul rezervat deciziilor definitive. În cazul de față, (...) inculpatul formulează recurs împotriva hotărârii nr. 1857/2001 a curții cu jurați din Atena, care l-a declarat vinovat de jurământ mincinos și l-a condamnat la o pedeapsă de opt luni de închisoare cu suspendare. Conform articolelor 489 § 1 și 490 § 2 din codul de procedură penală, această hotărâre putea face obiectul unui apel din partea procurorului de pe lângă curtea de apel. În consecință, înregistrarea acestei hotărâri în registrul rezervat deciziilor definitive nu era prevăzută de lege. În consecință, termenul de zece zile a început să curgă de la pronunțarea hotărârii, care a avut loc la 23 iulie 2001. Rezultă că recursul, introdus la 31 octombrie 2001, este tardiv.”

Această hotărâre (nr. 757/2002) a fost redactată și certificată conformă la 10 mai 2002.

Într-o primă etapă, Curtea de Casație interpreta această dispoziție literal (a se vedea de exemplu hotărârea nr. 3/2000, în care formația plenară a Curții de Casație a considerat că înregistrarea în registrul special al grefei a unei decizii care nu era definitivă și putea fi încă atacată cu apel nu antrena nicio consecință legală).

Ulterior, jurisprudența înaltei jurisdicții în materie a început să se înmoaie: în hotărârea sa nr. 6/2002, formația plenară a Curții de Casație a considerat că termenul „decizie definitivă” (τελεσίδικη απόφαση) folosit în articolul 473 § 3 din codul de procedură penală cuprindea nu numai deciziile pronunțate în apel, ci și deciziile care nu puteau fi atacate cu apel (ανέκκλητες) și că termenul pentru a formula recurs împotriva unei astfel de decizii curgea de asemenea de la înregistrarea sa în registrul rezervat deciziilor definitive și nu de la pronunțarea acesteia.

La scurt timp după aceea, camera a 6-a a Curții de Casație a considerat că prin termenul „decizie care nu poate fi atacată cu apel”, menționat în hotărârea nr. 6/2002, trebuia înțeles nu numai o decizie care nu putea fi atacată cu apel nici de procuror, nici de părți, ci și decizia pe care numai procurorul o putea ataca cu apel. Înalta jurisdicție a considerat că opinia contrară, conform căreia termenul pentru a formula recurs curgea de la pronunțarea deciziei și nu de la transcrierea sa în registrul special, fragiliza dreptul de acces la Curtea de Casație și aducea astfel atingere articolului 6 § 1 din Convenție. În această privință, Curtea de Casație s-a referit la hotărârea AEPI S.A. c. Greciei din 11 aprilie 2002 (hotărârea nr. 2229/2002). Această poziție a fost ulterior confirmată în alte hotărâri ale înaltei jurisdicții (a se vedea, de exemplu, hotărârile nr. 1163/2003, 2008/2003, 2313/2003). ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 b) DIN CONVENȚIE

Reclamantul se plânge că, respingând recursul său ca tardiv, pe motiv că fusese introdus într-un termen care curgea de la pronunțarea hotărârii și nu de la înregistrarea acesteia în registrul tribunalului, Curtea de Casație l-a privat de dreptul său de acces la un tribunal și nu i-a permis să-și pregătească bine apărarea. El vede în aceasta o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție care, în părțile sale pertinente, este redactat astfel: „1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată echitabil, public (...) de un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la: (...) b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale; (...)" A. Cu privire la dreptul de acces al reclamantului la un tribunal

Reclamantul se referă la hotărârea AEPI S.A. c. Greciei din 11 aprilie 2002, precum și la poziția pe care Curtea de Casație o adoptă acum în această materie, pentru a afirma că a suferit o piedică intolerabilă la dreptul său de a avea acces la Curtea de Casație.

Guvernul susține că reclamantul nu a fost privat de dreptul său de acces la un tribunal. În opinia Guvernului, singura ipoteză în care reclamantul s-ar fi putut plânge de o asemenea încălcare ar fi fost dacă ar fi formulat un recurs în termenul curgând de la pronunțare, deci fără să cunoască motivarea deciziei pe care dorea să o atace, și dacă recursul său ar fi fost respins ca vag. În speță, reclamantul nu a respectat termenul prevăzut de lege; or, reiese clar din litera legii menționate și din jurisprudența Curții de Casație (de exemplu hotărârea nr. 3/2000) că înregistrarea unei decizii care nu este definitivă nu produce nicio consecință juridică și că termenul de care dispune persoana interesată pentru a formula recurs curge de la pronunțarea deciziei atacate.

Curtea reamintește de la bun început că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. Revine în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre multe altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2955, § 31; Edificaciones March Gallego S.A. c. Spaniei, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei astfel de interpretări. Acest lucru este adevărat în special când este vorba de interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căilor de recurs (Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3255, § 43). Aceste reguli vizează asigurarea unei bune administrări a justiției și a respectării, în special, a principiului securității juridice. Persoanele interesate trebuie deci să se aștepte ca acestea să fie aplicate (Leoni c. Italiei, nr. 43269/98, § 23, 4 aprilie 2001). Totuși, reglementarea în cauză, sau aplicarea care îi este dată, nu ar trebui să împiedice justițiabilul să se prevaleze de o cale de recurs disponibilă.

În ceea ce privește cazul concret cu care a fost sesizată, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să sancționeze practica urmată o anumită perioadă de Curtea de Casație, constând în a considera că termenul pentru a formula recurs curgea de la pronunțarea deciziei și nu de la transcrierea sa în registrul special și în a respinge astfel pentru tardivitate recursurile introduse în aceste circumstanțe (Agatianos c. Greciei, nr. 16945/02, 4 august 2005).

În lumina acestei jurisprudențe, precum și a poziției pe care pare să o adopte acum Curtea de Casație în această materie (a se vedea hotărârea nr. 2229/2002 a înaltei jurisdicții menționate mai sus la paragraful 16 in fine), Curtea consideră că reclamantul a suferit în speță o piedică disproporționată la dreptul său de acces la un tribunal. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. B. Cu privire la dreptul reclamantului de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale

Având în vedere constatarea încălcării dreptului de acces la un tribunal la care a ajuns, Curtea consideră în consecință că nu este cazul să examineze separat plângerea reclamantului privind absența timpului și a facilităților necesare pregătirii apărării sale (articolul 6 § 3 b).

Reclamantul solicită 15.000 euro (EUR) pentru repararea prejudiciului pe care i l-ar fi cauzat decizia arbitrară a Curții de Casație. El afirmă că, dacă înalta jurisdicție nu i-ar fi declarat recursul inadmisibil pentru tardivitate, ar fi casat decizia care îl condamnase pentru jurământ mincinos și ar fi restabilit astfel reputația și demnitatea sa.

Guvernul afirmă că reclamantul se livrează unor speculații, că cererea sa este excesivă și că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Cu titlu alternativ, el afirmă că suma acordată cu titlu de prejudiciu pretins suferit nu ar putea depăși 1.000 EUR.

Statuând în echitate, așa cum cere articolul 41, Curtea acordă reclamantului suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe suma menționată. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamantul solicită 13.000 EUR pentru cheltuielile și onorariile efectuate în fața Curții de Casație și în fața Curții. El nu produce nicio factură sau notă de onorarii.

Guvernul afirmă că cererea reclamantului este excesivă și nejustificată. Potrivit acestuia, suma acordată cu titlu de cheltuieli și onorarii nu ar putea depăși 500 EUR.

Conform jurisprudenței constante a Curții, acordarea cheltuielilor și onorariilor cu titlu de articolul 41 presupune că sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și, de asemenea, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

Curtea observă că pretențiile reclamantului cu titlu de cheltuieli și onorarii nu sunt însoțite de justificările necesare. Trebuie deci să fie respinsă cererea sa. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din punct de vedere al dreptului de acces la un tribunal; 2. Hotărăște că nu este cazul să examineze separat plângerea întemeiată pe articolul 6 § 3 b) din Convenție în ceea ce privește drepturile apărării; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 13 aprilie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39295/02) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Taxiarchis Mouzoukis (« le requérant »), a saisi la Cour le 1 er novembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e I. Anagnostopoulos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M me G. Skiani, assesseur auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.

Le requérant se plaignait, sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention que la Cour de cassation l’avait privé de son droit d’accès à un tribunal et qu’il n’avait pas pu disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 5 avril 2005, la Cour a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 23 juillet 2001, la cour d’assises d’Athènes condamna le requérant à huit mois d’emprisonnement avec sursis pour parjure (jugement n o 1857/2001). Aux termes des articles 489 § 1 et 490 § 2 du code de procédure pénale, la peine infligée étant inférieure à deux ans d’emprisonnement, ce jugement ne pouvait pas faire l’objet d’un appel par l’accusé, mais uniquement de la part du procureur près la cour d’appel. Toutefois, celui-ci n’interjeta pas appel. Le 12 octobre 2001, ledit jugement fut enregistré au registre du tribunal réservé aux décisions définitives (« τελεσίδικες » – selon le droit grec, ce terme désigne les décisions rendues en appel). Le requérant a pu alors prendre connaissance pour la première fois du texte du jugement.

Le 31 octobre 2001, le requérant, considérant que le délai pour se pourvoir en cassation avait commencé à courir à partir de l’enregistrement du jugement au registre du tribunal (voir l’article 473 du code de procédure pénale ci-dessous), saisit la Cour de cassation.

Le 22 mars 2002, la haute juridiction rejeta le pourvoi comme tardif, au motif que le délai pour se pourvoir en cassation avait commencé à courir le jour du prononcé du jugement attaqué. En particulier, la Cour de cassation s’exprima comme suit : « (...) Il résulte de l’article 473 § 3 du code de procédure pénale, qui dispose que le délai pour se pourvoir en cassation commence à courir à partir de la date de l’enregistrement de la décision définitive au registre du tribunal, qu’un enregistrement éventuel d’une décision qui n’est pas définitive, mais qui peut encore être frappée d’appel, n’entraîne aucune conséquence légale. Il s’ensuit que le délai de dix jours pour se pourvoir en cassation contre une [telle] décision court à compter du prononcé de celle-ci et non de son enregistrement au registre réservé aux décisions définitives. Dans le cas d’espèce, (...) l’accusé se pourvoit en cassation contre le jugement n o 1857/2001 de la cour d’assises d’Athènes qui le déclara coupable de parjure et le condamna à une peine de huit mois d’emprisonnement avec sursis. Aux termes des articles 489 § 1 et 490 § 2 du code de procédure pénale, ce jugement pouvait faire l’objet d’un appel par le procureur près la cour d’appel. Par conséquent, l’enregistrement de ce jugement dans le registre réservé aux décisions définitives n’était pas prévu par la loi. Dès lors, le délai de dix jours a commencé à courir à compter du prononcé du jugement, qui a eu lieu le 23 juillet 2001. Il s’ensuit que le pourvoi en cassation, introduit le 31 octobre 2001, est tardif. »

Cet arrêt (n o 757/2002) fut mis au net et certifié conforme le 10 mai 2002. II.

Dans un premier temps, la Cour de cassation interprétait cette disposition à la lettre (voir par exemple l’arrêt n o 3/2000, dans lequel la formation plénière de la Cour de cassation jugea que l’enregistrement au registre spécial du greffe d’une décision qui n’était pas définitive et pouvait encore être frappée d’appel, n’entraînait aucune conséquence légale).

Par la suite, la jurisprudence de la haute juridiction en la matière commença à s’assouplir : dans son arrêt n o 6/2002, la formation plénière de la Cour de cassation jugea que le terme « décision définitive » (τελεσίδικη απόφαση) employé dans l’article 473 § 3 du code de procédure pénale comprenait non seulement les décisions rendues en appel, mais aussi les décisions qui ne pouvaient être frappées d’un appel (ανέκκλητες) et que le délai pour se pourvoir en cassation contre une telle décision courait également à compter de son enregistrement au registre réservé aux décisions définitives et non du prononcé de celle-ci.

Peu après, la 6 e chambre de la Cour de cassation considéra que par le terme « décision qui ne peut être frappée d’appel », mentionné dans l’arrêt n o 6/2002, il fallait comprendre non seulement une décision qui ne pouvait être frappée d’appel ni par le procureur ni par les parties, mais aussi la décision que seul le procureur pouvait frapper d’appel. La haute juridiction considéra que l’opinion contraire, selon laquelle le délai pour se pourvoir en cassation courait à partir du prononcé de la décision et non de sa transcription au registre spécial, fragilisait le droit d’accès à la Cour de cassation et portait ainsi atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention. A cet égard, la Cour de cassation se référa à l’arrêt AEPI S.A. c. Grèce du 11 avril 2002 (arrêt n o 2229/2002). Cette position fut par la suite confirmée dans d’autres arrêts de la haute juridiction (voir, par exemple, les arrêts n os 1163/2003, 2008/2003, 2313/2003). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 b) DE LA CONVENTION

Le requérant se plaint qu’en rejetant son pourvoi comme tardif, au motif qu’il était introduit dans un délai qui courait à partir du prononcé du jugement, et non de l’enregistrement de celui-ci au registre du tribunal, la Cour de cassation l’a privé de son droit d’accès à un tribunal et ne lui a pas permis de bien préparer sa défense. Il y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) » A. Sur le droit d’accès du requérant à un tribunal

Le requérant se réfère à l’arrêt AEPI S.A. c. Grèce du 11 avril 2002, ainsi qu’à la position qu’adopte désormais la Cour de cassation en la matière, pour affirmer qu’il a subi une entrave intolérable à son droit d’avoir accès à la Cour de cassation.

Le Gouvernement soutient que le requérant ne fut pas privé de son droit d’accès à un tribunal. De l’avis du Gouvernement, la seule hypothèse où le requérant aurait pu se plaindre d’une telle violation aurait été s’il avait formé un pourvoi en cassation dans le délai courant à partir du prononcé, donc sans connaître la motivation de la décision qu’il souhaitait attaquer, et que son pourvoi aurait été rejeté comme vague. En l’occurrence, le requérant n’a pas respecté le délai prévu par la loi ; or, il ressort clairement de la lettre de ladite loi et de la jurisprudence de la Cour de cassation (par exemple l’arrêt n o 3/2000), que l’enregistrement d’une décision qui n’est pas définitive ne produit aucune conséquence juridique et que le délai dont dispose l’intéressé pour se pourvoir en cassation court à partir du prononcé de la décision attaquée.

La Cour rappelle d’emblée qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31 ; Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours ( Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998-VIII, p. 3255, § 43). Ces règles visent à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent donc s’attendre à ce que celles-ci soient appliquées ( Leoni c. Italie , n o 43269/98, § 23, 4 avril 2001). Toutefois, la réglementation en question, ou l’application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible.

Concernant le cas concret dont elle a été saisie, la Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion de sanctionner la pratique suivie pendant une certaine période par la Cour de cassation, consistant à considérer que le délai pour se pourvoir en cassation courait à partir du prononcé de la décision et non de sa transcription au registre spécial et de rejeter ainsi pour tardiveté des pourvois introduits dans ces circonstances ( Agatianos c. Grèce , n o 16945/02, 4 août 2005).

A la lumière de cette jurisprudence, ainsi que de la position que semble désormais adopter la Cour de cassation en la matière (voir l’arrêt n o 2229/2002 de la haute juridiction mentionné ci-dessus au paragraphe 16 in fine ), la Cour estime que le requérant a subi en l’espèce une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Sur le droit du requérant de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

Eu égard au constat de violation du droit d’accès à un tribunal auquel elle est parvenue, la Cour estime dès lors qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief du requérant concernant l’absence de temps et de facilités nécessaires pour préparer sa défense (article 6 § 3 b). II.

Le requérant réclame 15 000 euros (EUR) pour la réparation du préjudice que lui aurait causé la décision arbitraire de la Cour de cassation. Il affirme que si la haute juridiction n’avait pas déclaré son pourvoi irrecevable pour tardiveté, elle aurait cassé la décision l’ayant condamné pour parjure et aurait ainsi rétabli sa réputation et sa dignité.

Le Gouvernement affirme que le requérant se livre à des spéculations, que sa demande est excessive et qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée au titre du dommage prétendument subi ne saurait dépasser 1 000 EUR.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue au requérant la somme de 5 000 EUR au titre du dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 13 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour de cassation et devant la Cour. Il ne produit aucune facture ou note d’honoraires.

Le Gouvernement affirme que la demande du requérant est excessive et non justifiée. Selon lui, la somme allouée au titre des frais et dépens ne saurait dépasser 500 EUR.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

La Cour observe que les prétentions du requérant au titre des frais et dépens ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d’écarter sa demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard du droit d’accès à un tribunal ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 6 § 3 b) de la Convention au regard des droits de la défense ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président