AFFAIRE MOUZOUKIS c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 (accès à un tribunal);Aucune question distincte au regard de l'art. 6-3-b;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée
AFFAIRE MOUZOUKIS c. GRECE (CtEDO, 2006)
SECȚIA ÎNTÂI
CAUZA MOUZOUKIS c. GRECIEI
(Cererea nr. 39295/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 aprilie 2006
DEFINITIVĂ
13/07/2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Mouzoukis c. Greciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția întâi), reunită într-o cameră compusă din:
Dnii L. Loucaides, președinte,
C.L. Rozakis,
Dnele F. Tulkens,
E. Steiner,
Dnii K. Hajiyev,
D. Spielmann,
S.E. Jebens, judecători,
și dl S. Nielsen, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 23 martie 2006,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 39295/02) îndreptată împotriva Republicii Elene și prin care un resortisant al acestui Stat, dl Taxiarchis Mouzoukis („reclamantul”), a sesizat Curtea la 1 noiembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamantul este reprezentat de av. I. Anagnostopoulos, avocat în baroul din Atena. Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, dna G. Skiani, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului, și dl D. Kalogiros, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Statului.
Reclamantul se plângea, sub aspectul articolului 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție, că Curtea de Casație îl privase de dreptul său de acces la un tribunal și că nu putuse dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale.
Cererea a fost atribuită secției întâi a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.
La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției întâi astfel reorganizate (articolul 52 § 1).
Printr-o decizie din 5 aprilie 2005, Curtea a declarat cererea admisibilă.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1967 și locuiește în Atena.
La 23 iulie 2001, curtea cu jurați din Atena l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu suspendare pentru jurământ mincinos (hotărârea nr. 1857/2001). Conform articolelor 489 § 1 și 490 § 2 din codul de procedură penală, pedeapsa aplicată fiind inferioară celor doi ani de închisoare, această hotărâre nu putea face obiectul unui apel din partea inculpatului, ci doar din partea procurorului de pe lângă curtea de apel. Totuși, acesta nu a formulat apel. La 12 octombrie 2001, hotărârea menționată a fost înregistrată în registrul tribunalului rezervat deciziilor definitive („τελεσίδικες” – conform dreptului grec, acest termen desemnează deciziile pronunțate în apel). Reclamantul a putut atunci să ia cunoștință pentru prima dată de textul hotărârii.
La 31 octombrie 2001, reclamantul, considerând că termenul pentru a formula recurs începuse să curgă de la înregistrarea hotărârii în registrul tribunalului (a se vedea articolul 473 din codul de procedură penală mai jos), a sesizat Curtea de Casație.
La 22 martie 2002, înalta jurisdicție a respins recursul ca tardiv, pe motiv că termenul pentru a formula recurs începuse să curgă în ziua pronunțării hotărârii atacate. În special, Curtea de Casație s-a exprimat după cum urmează:
„(...) Rezultă din articolul 473 § 3 din codul de procedură penală, care prevede că termenul pentru a formula recurs începe să curgă de la data înregistrării deciziei definitive în registrul tribunalului, că o eventuală înregistrare a unei decizii care nu este definitivă, dar care poate fi încă atacată cu apel, nu antrenează nicio consecință legală. Rezultă că termenul de zece zile pentru a formula recurs împotriva unei [astfel de] decizii curge de la pronunțarea acesteia și nu de la înregistrarea sa în registrul rezervat deciziilor definitive.
În cazul de față, (...) inculpatul formulează recurs împotriva hotărârii nr. 1857/2001 a curții cu jurați din Atena, care l-a declarat vinovat de jurământ mincinos și l-a condamnat la o pedeapsă de opt luni de închisoare cu suspendare. Conform articolelor 489 § 1 și 490 § 2 din codul de procedură penală, această hotărâre putea face obiectul unui apel din partea procurorului de pe lângă curtea de apel. În consecință, înregistrarea acestei hotărâri în registrul rezervat deciziilor definitive nu era prevăzută de lege. În consecință, termenul de zece zile a început să curgă de la pronunțarea hotărârii, care a avut loc la 23 iulie 2001. Rezultă că recursul, introdus la 31 octombrie 2001, este tardiv.”
Această hotărâre (nr. 757/2002) a fost redactată și certificată conformă la 10 mai 2002.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
Articolul 473 din codul de procedură penală este redactat astfel:
„1. Atunci când o lege nu prevede un termen specific, termenul de exercitare a căilor de recurs interne este de zece zile de la pronunțarea hotărârii. Dacă persoana în cauză nu este prezentă la pronunțarea hotărârii, termenul sus-menționat este de asemenea de zece zile, cu excepția cazului în care locuiește în străinătate sau dacă domiciliul său nu este cunoscut; în acest caz, termenul este de treizeci de zile și curge de la notificarea hotărârii (...).
Recursul împotriva unei decizii care conține o condamnare poate fi formulat de persoana condamnată (...) într-un termen de douăzeci de zile care începe conform paragrafului 1 (...).
Termenul de recurs curge de la transcrierea deciziei definitive, redactate, în registrul special ținut la grefa jurisdicției penale. Decizia trebuie să fie redactată în termen de cincisprezece zile, în caz contrar președintele jurisdicției penale riscă sancțiuni disciplinare.”
Într-o primă etapă, Curtea de Casație interpreta această dispoziție literal (a se vedea de exemplu hotărârea nr. 3/2000, în care formația plenară a Curții de Casație a considerat că înregistrarea în registrul special al grefei a unei decizii care nu era definitivă și putea fi încă atacată cu apel nu antrena nicio consecință legală).
Ulterior, jurisprudența înaltei jurisdicții în materie a început să se înmoaie: în hotărârea sa nr. 6/2002, formația plenară a Curții de Casație a considerat că termenul „decizie definitivă” (τελεσίδικη απόφαση) folosit în articolul 473 § 3 din codul de procedură penală cuprindea nu numai deciziile pronunțate în apel, ci și deciziile care nu puteau fi atacate cu apel (ανέκκλητες) și că termenul pentru a formula recurs împotriva unei astfel de decizii curgea de asemenea de la înregistrarea sa în registrul rezervat deciziilor definitive și nu de la pronunțarea acesteia.
La scurt timp după aceea, camera a 6-a a Curții de Casație a considerat că prin termenul „decizie care nu poate fi atacată cu apel”, menționat în hotărârea nr. 6/2002, trebuia înțeles nu numai o decizie care nu putea fi atacată cu apel nici de procuror, nici de părți, ci și decizia pe care numai procurorul o putea ataca cu apel. Înalta jurisdicție a considerat că opinia contrară, conform căreia termenul pentru a formula recurs curgea de la pronunțarea deciziei și nu de la transcrierea sa în registrul special, fragiliza dreptul de acces la Curtea de Casație și aducea astfel atingere articolului 6 § 1 din Convenție. În această privință, Curtea de Casație s-a referit la hotărârea AEPI S.A. c. Greciei din 11 aprilie 2002 (hotărârea nr. 2229/2002). Această poziție a fost ulterior confirmată în alte hotărâri ale înaltei jurisdicții (a se vedea, de exemplu, hotărârile nr. 1163/2003, 2008/2003, 2313/2003).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 b) DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge că, respingând recursul său ca tardiv, pe motiv că fusese introdus într-un termen care curgea de la pronunțarea hotărârii și nu de la înregistrarea acesteia în registrul tribunalului, Curtea de Casație l-a privat de dreptul său de acces la un tribunal și nu i-a permis să-și pregătească bine apărarea. El vede în aceasta o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție care, în părțile sale pertinente, este redactat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată echitabil, public (...) de un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...)
Orice acuzat are dreptul în special la: (...)
b) să dispună de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale; (...)"
A. Cu privire la dreptul de acces al reclamantului la un tribunal
Reclamantul se referă la hotărârea AEPI S.A. c. Greciei din 11 aprilie 2002, precum și la poziția pe care Curtea de Casație o adoptă acum în această materie, pentru a afirma că a suferit o piedică intolerabilă la dreptul său de a avea acces la Curtea de Casație.
Guvernul susține că reclamantul nu a fost privat de dreptul său de acces la un tribunal. În opinia Guvernului, singura ipoteză în care reclamantul s-ar fi putut plânge de o asemenea încălcare ar fi fost dacă ar fi formulat un recurs în termenul curgând de la pronunțare, deci fără să cunoască motivarea deciziei pe care dorea să o atace, și dacă recursul său ar fi fost respins ca vag. În speță, reclamantul nu a respectat termenul prevăzut de lege; or, reiese clar din litera legii menționate și din jurisprudența Curții de Casație (de exemplu hotărârea nr. 3/2000) că înregistrarea unei decizii care nu este definitivă nu produce nicio consecință juridică și că termenul de care dispune persoana interesată pentru a formula recurs curge de la pronunțarea deciziei atacate.
Curtea reamintește de la bun început că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. Revine în primul rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre multe altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p. 2955, § 31; Edificaciones March Gallego S.A. c. Spaniei, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei astfel de interpretări. Acest lucru este adevărat în special când este vorba de interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală, cum ar fi termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căilor de recurs (Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3255, § 43). Aceste reguli vizează asigurarea unei bune administrări a justiției și a respectării, în special, a principiului securității juridice. Persoanele interesate trebuie deci să se aștepte ca acestea să fie aplicate (Leoni c. Italiei, nr. 43269/98, § 23, 4 aprilie 2001). Totuși, reglementarea în cauză, sau aplicarea care îi este dată, nu ar trebui să împiedice justițiabilul să se prevaleze de o cale de recurs disponibilă.
În ceea ce privește cazul concret cu care a fost sesizată, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să sancționeze practica urmată o anumită perioadă de Curtea de Casație, constând în a considera că termenul pentru a formula recurs curgea de la pronunțarea deciziei și nu de la transcrierea sa în registrul special și în a respinge astfel pentru tardivitate recursurile introduse în aceste circumstanțe (Agatianos c. Greciei, nr. 16945/02, 4 august 2005).
În lumina acestei jurisprudențe, precum și a poziției pe care pare să o adopte acum Curtea de Casație în această materie (a se vedea hotărârea nr. 2229/2002 a înaltei jurisdicții menționate mai sus la paragraful 16 in fine), Curtea consideră că reclamantul a suferit în speță o piedică disproporționată la dreptul său de acces la un tribunal.
În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
B. Cu privire la dreptul reclamantului de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale
Având în vedere constatarea încălcării dreptului de acces la un tribunal la care a ajuns, Curtea consideră în consecință că nu este cazul să examineze separat plângerea reclamantului privind absența timpului și a facilităților necesare pregătirii apărării sale (articolul 6 § 3 b).
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite ștergerea decât imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamantul solicită 15.000 euro (EUR) pentru repararea prejudiciului pe care i l-ar fi cauzat decizia arbitrară a Curții de Casație. El afirmă că, dacă înalta jurisdicție nu i-ar fi declarat recursul inadmisibil pentru tardivitate, ar fi casat decizia care îl condamnase pentru jurământ mincinos și ar fi restabilit astfel reputația și demnitatea sa.
Guvernul afirmă că reclamantul se livrează unor speculații, că cererea sa este excesivă și că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Cu titlu alternativ, el afirmă că suma acordată cu titlu de prejudiciu pretins suferit nu ar putea depăși 1.000 EUR.
Statuând în echitate, așa cum cere articolul 41, Curtea acordă reclamantului suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe suma menționată.
B. Cheltuieli și onorarii
Reclamantul solicită 13.000 EUR pentru cheltuielile și onorariile efectuate în fața Curții de Casație și în fața Curții. El nu produce nicio factură sau notă de onorarii.
Guvernul afirmă că cererea reclamantului este excesivă și nejustificată. Potrivit acestuia, suma acordată cu titlu de cheltuieli și onorarii nu ar putea depăși 500 EUR.
Conform jurisprudenței constante a Curții, acordarea cheltuielilor și onorariilor cu titlu de articolul 41 presupune că sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și, de asemenea, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).
Curtea observă că pretențiile reclamantului cu titlu de cheltuieli și onorarii nu sunt însoțite de justificările necesare. Trebuie deci să fie respinsă cererea sa.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din punct de vedere al dreptului de acces la un tribunal;
Hotărăște că nu este cazul să examineze separat plângerea întemeiată pe articolul 6 § 3 b) din Convenție în ceea ce privește drepturile apărării;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 13 aprilie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren Nielsen
Loukis Loucaides
Grefier
Președinte