STRASSER v. AUSTRIA

Reclamantul, Elfriede Strasser, este un național austriac, născut în 1947 și locuiește în Salzburg. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl F. Hitzenbichler, un avocat practicant în Salzburg. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 1989, reclamantul a depus o acțiune la Curtea de District de Salisburg (Bezirksgericht) ce a solicitat rambursarea chiriei și a cheltuielilor de capital (Investitionskostenaufwand) de la locatorul ei. În această și în procedura ulterioară, reclamantul a fost reprezentat de avocat. La 18 decembrie 1991, Curtea de District a respins acțiunea. La 6 februarie 1992, Curtea de Apel din Salisburg (Oberlandesgericht) a remis cazul la Curtea de District din Salisburg care solicită adoptarea unor dovezi suplimentare. În ceea ce privește cheltuielile de capital, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii la 4 iunie 1992. La 31 august 1992, Curtea Supremă a respins recursul și a confirmat decizia Curții de Apel de a trimite cazul la Curtea de District de Salzburg pentru preluarea probelor suplimentare. Curtea de District a avut audieri la 16 martie și 7 iunie 1993. Un expert a fost numit la 17 august 1993, care și-a prezentat avizul la 28 septembrie 1994. După schimbarea judecătorului competent, s-a desfășurat la 2 mai 1995 o ședință suplimentară, în care expertul a fost prezent și a explicat oral avizul său. La 7 iulie 1995, Curtea de District, având în vedere depunerea părților, a martorilor și a experților, a pronunțat o hotărâre parțială acordând reclamantului cererii de rambursare a anumitor sume pe care le-a plătit în chirie. Cererea de rambursare a cheltuielilor de capital a fost admisă în fond, suma exactă care rămâne de fixat după preluarea probelor suplimentare. La 27 noiembrie 1995, Curtea de Apel de Salzburg a respins recursul reclamantului în ceea ce privește cererea de cheltuieli de capital. Acuzatul a depus un recurs suplimentar asupra punctelor de drept la 6 februarie 1996. În acest context, la 25 octombrie 1996, Curtea Supremă a confirmat decizia Curții de Apel cu privire la cererea de rambursare a chiriei, dar, de acord cu acuzatul, a respins cererea reclamantului de compensare pentru cheltuielile de capital, declarând că Curtea de Apel a aplicat în mod eronat legea în acest sens.Decizia a fost interpretată la 2 decembrie 1996. Secțiunea 91 din Legea Curților (Gerichtsorganizationsgesetz), care este în vigoare începând cu 1 ianuarie 1990, prevede următoarele. "(1) În cazul în care o instanță este dilatorie în luarea oricărei etape procedurale, cum ar fi anunțarea sau efectuarea unei audieri, obținerea raportului unui expert sau pregătirea unei decizii, orice parte poate depune o cerere la această instanță pentru instanța superioară de a impune un termen adecvat pentru luarea unei etape procedurale specifice; cu excepția cazului în care subsecțiunea (2) din prezenta secțiune se aplică, instanța este obligată să prezinte solicitarea la instanța superioară, împreună cu observațiile sale, imediat. (2) În cazul în care instanța ia toate etapele procedurale specificate în cererea în termen de patru săptămâni de la primire, și astfel informează partea în cauză, cererea se consideră retrasă, cu excepția cazului în care partea declară în termen de două săptămâni de la notificarea că dorește să își mențină cererea. (3) Cererea menționată în subsecțiunea (1) se stabilește cu expediție specială de către o cameră a instanței superioare constituită din trei judecători profesioniști, unul dintre care prezidează; dacă instanța nu a fost dilatorie, cererea este respinsă. Această decizie nu este supusă recursului."

The applicant, Elfriede Strasser, is an Austrian national, born in 1947 and living in Salzburg. She is represented before the Court by Mr F. Hitzenbichler, a lawyer practising in Salzburg. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 5 June 1989, the applicant filed an action with the Salzburg District Court (Bezirksgericht) requesting the repayment of rent and of capital expenditure (Investitionskostenaufwand) from her lessor. In these and the subsequent proceedings the applicant was represented by counsel. On 18 December 1991, the District Court dismissed the action. The applicant appealed against this decision on 6 February 1992. On 4 May 1992, the Salzburg Court of Appeal (Oberlandesgericht) referred the case back to the Salzburg District Court requesting that additional evidence be taken. As regards the capital expenditure the applicant appealed against this decision on 4 June 1992. On 31 August 1992, the Supreme Court dismissed the appeal and confirmed the Court of Appeal’s decision to refer the case back to the Salzburg District Court for the taking of additional evidence. The District Court held hearings on 16 March and 7 June 1993. An expert was appointed on 17 August 1993, who submitted his opinion on 28 September 1994. Following a change of the competent judge a further hearing was held on 2 May 1995 where the expert was present and orally explained his opinion. On 7 July 1995, the District Court, having regard to the submissions of the parties, the witnesses, and the experts, rendered a partial judgment granting the applicant’s claim for repayment of certain sums which she had paid in rent. Her claim for repayment of capital expenditure was admitted in substance, the precise amount remaining to be fixed after the taking of further evidence. On 27 November 1995, the Salzburg Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal as far as the claim for capital expenditure was concerned. The defendant filed a further appeal on points of law on 6 February 1996. Thereupon, on 25 October 1996, the Supreme Court confirmed the Court of Appeal’s decision as to the claim for repayment of rent, but agreeing with the defendant dismissed the applicant’s claim for compensation for capital expenditure finding that the Court of Appeal had wrongly applied the law in this respect. The decision was served on 2 December 1996. Section 91 of the Courts Act (Gerichtsorganisationsgesetz), which has been in force since 1 January 1990, provides as follows. "(1) If a court is dilatory in taking any procedural step, such as announcing or holding a hearing, obtaining an expert’s report, or preparing a decision, any party may submit a request to this court for the superior court to impose an appropriate time-limit for the taking of the particular procedural step; unless sub-section (2) of this section applies, the court is required to submit the request to the superior court, together with its comments, forthwith. (2) If the court takes all the procedural steps specified in the request within four weeks after receipt, and so informs the party concerned, the request is deemed withdrawn unless the party declares within two weeks after service of the notification that it wishes to maintain its request. (3) The request referred to in sub-section (1) shall be determined with special expedition by a chamber of the superior court consisting of three professional judges, one of whom shall preside; if the court has not been dilatory, the request shall be dismissed. This decision is not subject to appeal."