CtEDO 22.11.2001 Auto

STEINER v. AUSTRIA

RESPONDENT
AUT
HOTĂRÂRE
22.11.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
STEINER v. AUSTRIA (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

Reclamantul, Ernst Steiner, este un național austriac, născut în 1941 și trăiește în Martrenk/Austria. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 decembrie 1973, Rectoria Romană Catolică a Sfântului Nicolau (Römisch-katholische Stadtpfarkirche St. Nikolaus, în continuare „Rectoria”), proprietarul unei proprietăți din Hall/Tyrol, a încheiat un contract cu dl M. S., proprietarul trei proprietăți adiacente, autorizând-l să-și folosească proprietatea pentru construcția unei sale de vânzări. Hotărârea a fost supus condiției ca M. să obțină autorizația prealabilă de către societatea M., locatarul proprietății Rectory. Mai târziu a transferat dreptul său în ceea ce privește sala de vânzări societății L.. La 2 octombrie 1985 un contract de donație din 23 decembrie 1982 între L. societatea ca donator și reclamantul ca beneficiar a fost depusă la Curtea de District Hall și a intrat ulterior în registrul terenurilor. Scopul acestui contract a fost de a transfera reclamantului proprietatea salăi de vânzări, inclusiv partea clădirii construite pe proprietatea Rectorului. La 16 decembrie 1987, Rectorul a interzis o acțiune împotriva reclamantului în fața Curții Regionale de Innsbruck, solicitând ca înregistrarea contractului de donație de mai sus să fie declarată nulă și nulă. Într-o cerere alternativă, Rector a solicitat o hotărâre declarativă că reclamantul nu are drepturi de proprietate în ceea ce privește partea din sală de vânzări construită pe proprietatea Rectorului. La 18 decembrie 1987, Curtea Regională Innsbruck a refuzat să se ocupe de acțiune pentru lipsa de competență și a transferat cazul la Curtea Regională Wels. Apelul Rectorului împotriva acestei decizii a rămas nefruntat. În martie 1988, dosarul tribunalului a sosit la Curtea Regională Wels. În audierea din 13 iunie 1988, Curtea Regională Wels a încheiat procedura și a anunțat că hotărârea va fi dată în scris. Prin hotărârea din 21 octombrie 1988, Curtea Regională Wels a respins principalul reclamant, precum și cererea sa alternativă. La 12 octombrie 1989, Curtea de Apel din Linz, cu privire la apelul Rectorului, a anulat parțial hotărârea pentru erori de drept și a remis cazul la Curtea Regională de la Wels. La 13 iunie 1990, Curtea Supremă, cu privire la apelurile ambelor părți, a anulat decizia Curții de Apel și a remis cazul la Curtea Regională. La 7 noiembrie 1990, societatea H., succesorul societății M. în calitate de locatar al proprietății Rectorului, a intervenit în cadrul procedurii în calitate de reclamant. Audierile au avut loc la 8 noiembrie 1990, 4 februarie, 23 aprilie și 11 iulie 1991. În ultima dată, reclamantul a solicitat Curtea să revoce admiterea coplicatorului la procedură. La 22 ianuarie 1992, Curtea Regională Wels a respins cererea reclamantului. La 14 februarie 1992, reclamantul a recursat împotriva acestei decizii. La 6 aprilie 1992, Curtea de Apel Linz a respins recursul reclamantului. La 24 iunie 1992, Curtea Regională Wels a anunțat o audiere care va avea loc la Curtea Regională Innsbruck la 17 și 18 septembrie 1992, la care vor fi auziți 22 de martori care locuiesc în Tirol. La 27 august 1992, reclamantul solicită Curtea să anuleze această audiere. El a menționat schimbarea iminentă a judecătorilor. La 29 ianuarie 1993, Curtea Regională Wels, în urma unei modificări ale judecătorului competent, a reluat procedura și a auzit o serie de martori. Părțile la procedura au solicitat instanței să audă alte martori. Cei care nu rezidă în Wels ar trebui să fie auziți prin intermediul asistenței judiciare. La 16 iulie, 17 august și 24 septembrie 1993, au fost desfășurate audieri de asistență judiciară la Curtea de District din Viena și au fost desfășurate noi audieri de asistență judiciară la Curtea de District din Baden la 16 noiembrie 1993, la Curtea de District din Innsbruck la 16 februarie 1994, și la Curtea de District din Hall la 24 martie 1994. La 18 noiembrie 1994, Curtea Regională Wels a organizat o audiere, la care a auzit martorii propuse de reclamant, și apoi a respins cererile de a auzi martorii ca fiind nerelevante. Acesta a anunțat că versiunea scrisă a hotărârii va fi servită imediat ce martorul Z. a fost auzit prin intermediul asistenței judiciare la Curtea de District din Viena. Martor Z. La 25 august 1995, Curtea regională Wels a acordat cererea Rectorului și a ordonat anularea inregistrării în registrul terenurilor contractului de donație între societatea L. și reclamantul cu privire la partea clădirii situate pe proprietatea locatarului Rectorului. Curtea, având în vedere dovezile documentare și declarațiile martorilor auzite, a constatat că, în absența unui acord de către chiriașul proprietății Rectorului (societatea M.), autorizația de la Rectoria din decembrie 1973 nu a fost valabilă. Prin urmare, M. la 6 decembrie 1995, Curtea de Apel din Linz a respins apelul reclamantului din 3 octombrie 1995. La 27 martie 1996, Curtea Supremă a refuzat să se ocupe de recursul reclamantului în privința punctelor de drept. Hotărârea a fost depusă la avocatul reclamantului la 7 mai 1996. Secțiunea 91 din Legea Curților (Gerichtsorganizationsgesetz), care este în vigoare începând cu 1 ianuarie 1990, prevede următoarele. "(1) În cazul în care o instanță este dilatorie în luarea oricărei etape procedurale, cum ar fi anunțarea sau efectuarea unei audieri, obținerea raportului unui expert sau pregătirea unei decizii, orice parte poate depune o cerere la această instanță pentru instanța superioară de a impune un termen adecvat pentru luarea unei etape procedurale specifice; cu excepția cazului în care subsecțiunea (2) din prezenta secțiune se aplică, instanța este obligată să prezinte solicitarea la instanța superioară, împreună cu observațiile sale, imediat. (2) În cazul în care instanța ia toate etapele procedurale specificate în cererea în termen de patru săptămâni de la primire, și astfel informează partea în cauză, cererea se consideră retrasă, cu excepția cazului în care partea declară în termen de două săptămâni de la notificarea că dorește să își mențină cererea. (3) Cererea menționată în subsecțiunea (1) se stabilește cu expediție specială de către o cameră a instanței superioare constituită din trei judecători profesioniști, unul dintre care prezidează; dacă instanța nu a fost dilatorie, cererea este respinsă. Această decizie nu este supusă recursului."

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă