LENZ v. GERMANY

Reclamantul, dl Helmut Lenz, este un național german, născut în 1928 și locuiește în Berlin. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl K.H. Christoph, din Barul de Berlin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Între 1 septembrie 1967 și 31 august 1990, reclamantul a lucrat ca jurnalist radio în Republica Democrată Germană (RDM). El a condus biroul internațional de revizuire a presei până la scurt timp înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de unificare germană la 3 octombrie 1990 . La 31 iulie 1990, reclamantul a încheiat un acord propus de angajatorul său în temeiul căruia contractul său de angajare trebuia să se încheie și va primi o pensie de pensie anticipată de pensie (Vereinbarung zur Beendigung des Arbeitsrechtsverhältnises und zur Gewährung von Vorruhestandsgeld) de 1.074 marcate germane-est pe lună, în conformitate cu art. 3a din Ordinul de pensii de pensionare anticipată din 8 februarie 1990 (Verordnung zur Gewährung von Vorruhestandsgeld). Ordinea impune angajatorilor să plătească angajaților calificați o pensie de pensie anticipată egală cu 70% din salariul lor mediu net în ultimele douăsprezece luni. art. 9 § 2 din a doua dispoziție de punere în aplicare (Zweite Durchführungsbestimmmung) a Ordinului prevedea ca pensiile să fie indexate la modificările nivelurilor de plată în cadrul firmei care ar fi afectat angajatul dacă el sau ea a continuat să lucreze. Într-o hotărâre din 3 martie 1994 Curtea Regională de Berlin (Landes-arbeitsgericht) a respins un recurs de către reclamant din aceleași motive. Într-o hotărâre din 27 iunie 1995, Curtea Federală a Muncii (Bundes-arbeitsgericht) a respins un nou recurs de către reclamant, declarând că drepturile sale au fost stingute de intrarea în vigoare a Tratatului de unificare la 3 octombrie 1990. Curtea Federală a subliniat, în primul rând, că obligațiile societății de radio și televiziune RDA, dizolvată în legătură cu reunificarea, au fost asumate de cele cinci Länder situate pe teritoriul RDA în momentul respectiv și de Landul Berlinului. Acesta a adăugat că, în temeiul articolului 9 § 2 din a doua dispoziție de punere în aplicare a Ordinului privind pensiile de pensionare anticipată, adoptată împreună cu apendicele IIa din Tratatul de unificare germană, Ministerul Federal al Muncii a fost, în drept, succesorul (Rechtsnachfolger) la fostul angajator al reclamantului. Curtea Federală a constatat, de asemenea, că reclamantul nu mai are dreptul la plata diferenței, deoarece baza juridică pentru indexarea progresivă a pensiei de pensionare anticipată a dispărut la 3 octombrie 1990, Tratatul german de unificare a schimbat metoda prin care nivelul pensiei de pensionare anticipată a fost ajustat. Această modificare a fost făcută cu aprobarea parlamentului RDA. Fostul articol 9 § 2 din a doua dispoziție de punere în aplicare a fost abrogat și înlocuit cu dispozițiile „factor de ajustare” prevăzute la art. 112a. Curtea Federală a constatat, în sfârșit, că acordul făcut la 31 iulie 1990 nu a conținut nicio dispoziție care acordă reclamantului niciun drept suplimentar celor prevăzute în Ordinul de pensii de pensionare inițială din 8 februarie 1990. În special, nu prevedea o reevaluare progresivă și pe termen lung a pensiei de pensie anticipată a reclamantului, în conformitate cu modificările nivelurilor salariale plătite de angajator, ci prevedea în mod expres că pensia a fost acordată pe baza Ordinei din 8 februarie 1990. La 14 iulie 1997, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungs-gericht), care stă în calitate de bancă de trei judecători, a refuzat să accepte un nou recurs al reclamantului de pronunțare. Apendicele II, capitolul VIII, secțiunea E, punctul III, nr. 5 din Tratatul german de unificare din 31 august 1990 prevede că Ordinea pentru pensii de pensionare anticipată rămâne valabilă, dar prevede, printre altele, că, după această dată, plățile vor fi efectuate, la cererea angajatului, de către Ministerul Federal al Muncii și că pensia de pensionare anticipată va fi egală cu 65% din salariul mediu net în cele trei luni anterioare.

The applicant, Mr Helmut Lenz, is a German national, born in 1928 and living in Berlin. He was represented before the Court by Mr K.H. Christoph, of the Berlin Bar. The facts of the case, as presented by the parties, can be summarised as follows. Between 1 September 1967 and 31 August 1990 the applicant worked as a radio journalist in the German Democratic Republic (GDR). He ran the international press-review office until shortly before the entry into force of the German Unification Treaty on 3 October 1990 . On 31 July 1990 the applicant entered into an agreement proposed by his employer under which his contract of employment was to terminate and he would receive an early-retirement pension (Vereinbarung zur Beendigung des Arbeitsrechtsverhältnisses und zur Gewährung von Vorruhestandsgeld) of 1,074 East-German marks a month, in accordance with Article 3a of the Early-Retirement Pensions Order of 8 February 1990 (Verordnung zur Gewährung von Vorruhestandsgeld). The Order required employers to pay qualifying employees an early-retirement pension equal to 70% of their average net wage over the preceding twelve months. Article 9 § 2 of the second implementing provision (Zweite Durchführungsbestimmung) of the Order provided for the pensions to be indexed to changes in pay levels within the firm that would have affected the employee had he or she continued to work. In a judgment of 3 March 1994 the Berlin Regional Court (Landes-arbeitsgericht) dismissed an appeal by the applicant for the same reasons. In a judgment of 27 June 1995, the Federal Labour Court (Bundes-arbeitsgericht) dismissed a further appeal by the applicant, holding that his rights had been extinguished by the entry into force of the Unification Treaty on 3 October 1990. The Federal Court pointed out, firstly, that the obligations of the GDR radio and television company, which was dissolved on reunification, had been assumed by the five Länder situated within the territory of the GDR at the time and the Land of Berlin. It added that by virtue of Article 9 § 2 of the second implementing provision of the Early-Retirement Pensions Order, taken together with Appendix IIa of the German Unification Treaty, the Federal Labour Ministry was in law the successor (Rechtsnachfolger) to the applicant’s former employer. The Federal Court found, further, that the applicant no longer had any right to payment of the difference, as the legal basis for the progressive indexation of the early-retirement pension had disappeared on 3 October 1990, the German Unification Treaty having changed the method by which the level of the early-retirement pension was adjusted. That change had been made with the consent of the parliament of the GDR. Former Article 9 § 2 of the second implementing provision had been repealed and replaced by the “adjustment factor” provisions set out in Article 112a. The Federal Court found, lastly, that the agreement made on 31 July 1990 did not contain any provision giving the applicant any additional rights to those set out in the Early-Retirement Pensions Order of 8 February 1990. In particular, it did not provide for a progressive, long-term revaluation of the applicant’s early-retirement pension in line with changes in wage levels paid by the employer, but expressly stipulated that the pension was granted on the basis of the Order of 8 February 1990. On 14 July 1997 the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungs-gericht), sitting as a bench of three judges, declined to accept a further appeal by the applicant for adjudication. Appendix II, Chapter VIII, section E, paragraph III no. 5 of the German Unification Treaty of 31 August 1990 provides that the Early-Retirement Pensions Order remains valid, but lays down, inter alia, that after that date payments will, at the employee’s request, be made by the Federal Labour Ministry and that the early-retirement pension shall be equal to 65% of the average net wage over the three preceding months.