VOLKWEIN contre l'ALLEMAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
VOLKWEIN contre l'ALLEMAGNE (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45181/99 prezentate de Stephan VOLKWEIN împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 22 mai 2001 într-o cameră compusă din dnii Pastor Ridruejo președintele Res Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonp Agha Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 4 iulie 1998 și înregistrată la data de 5 ianuarie 1999, după ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie DEFINITIVĂ: reclamantul, Stephan Volkwein, este un resortisant german, născut în 1962 și rezident în Dreieich (Germania). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 august 1992, tribunalul din cadrul instanței judecătorești (Amtsgericht) din Lampertheim va elibera un ordin de plată ( Mahnbescheid) împotriva reclamantului privind suma de 1 304,72 DEM plus dobânzi și cheltuieli ca daune-interese ale domnului F. ca urmare a unui accident de circulație. La 8 octombrie 1992, în urma opoziției reclamantului cu privire la ordinul de plată, domnul F. sesizează instanța judecătorească a Gross-Gerau în vederea inițierii procedurii contenciose. La 14 decembrie 1992, instanța judecătorească din statul membru în cauză desemnează un expert pentru a întocmi un raport cu privire la desfășurarea accidentului. La 16 iunie 1993, în cadrul instanței de judecată, expertul desemnat și-a prezentat raportul oral. La sfârșitul instanței, părțile au informat instanța în termen de o săptămână dacă raportul era dorit. În caz contrar, instanța de judecată trebuia să pronunțe o hotărâre. Tribunalul a stabilit data pronunțării la 10 august 1993. La 23 iunie 1993, reclamantul a solicitat redactarea raportului. La 10 august 1993, tribunalul judecătoresc a decis să solicite de la expertul desemnat redactarea raportului său. La 20 august 1993, tribunalul judecătoresc a prelungit termenul până la 1 octombrie 1993 pentru plata în avans a cheltuielilor legate de întocmirea raportului de către solicitant. La data de 6 decembrie 1993, instanța de judecată a trimis dosarul procedurii la instanța de judecată. La data de 14 aprilie 1994, instanța de judecată din statul membru în care se afla raportul. La 7 iulie, instanța de judecată a stabilit termenul limită pentru întocmirea raportului la 15 august 1994 sub pedeapsa cu o amendă de 1 000 DEM ( Androhung eines Zwangsgeldes) La 22 august 1994, instanța de judecată a stabilit un nou termen până la 30 septembrie 1994 sub pedeapsa cu o amendă de 2 000 DEM. Apoi, la 21 octombrie 1994, el i-a impus o nouă amendă și a acordat un nou termen până la 1 decembrie 1994 sub pedeapsa cu o amendă de 4 000 DEM. La data de 28 octombrie 1994, instanța de judecată din statul de drept a aplicat amenzile. La data de 5 ianuarie 1995, instanța de judecată din statul de drept a aplicat amenzile de către un executor. La 19 aprilie 1995, Tribunalul a încercat în zadar să execute amenzile în fața unui expert. În iunie 1995, ca urmare a unei cereri din partea instanței de judecată din 4 mai În data de 16 august 1995, tribunalul din statul de drept a solicitat ca dosarul să fie trimis înapoi. La 11 septembrie 1995, la 24 și 25 octombrie 1995, președintele tribunalului din statul de jurisdicție l-a chemat prin telefon pe expertul pe care trebuia să-l trimită. La 21 aprilie 1996, instanța judecătorească a acordat instanței judecătorești un termen pentru a pronunța cazul până la 15 mai 1996 și l-a revocat pe solicitant. La 11 iulie 1996, Tribunalul a însărcinat biroul de percepție judiciară (Gerichskasse ) cu executarea deciziei sale din 21 aprilie 1996. La 13 august 1996, expertul a răspuns la cererea personală a unui alt judecător din instanța de judecată, în afară de cel însărcinat cu cauza că dosarul se afla în instanță. La 30 septembrie 1996, instanța de judecată a făcut o notă conform căreia dosarul nu fusese prezentat. La 12 noiembrie 1996, el a informat avocatul domnului F. că era necesar să reconstituie dosarul. În plus, el a ordonat expertului să declare că nu mai avea dosarul. La 17 aprilie 1997, aprodul însărcinat cu recuperarea dosarului a informat instanța că expertul ar fi prezentat cazul instanței la începutul anului 1996. La 25 aprilie 1997, expertul a informat instanța cu privire la cererile repetate ale instanței din cauza comportamentului unuia dintre angajații săi și a crezut că și-a prezentat raportul cu cazul în instanță cu mult timp în urmă, fără să știe că s-a adresat unui alt raport. La 2 iunie 1997, instanța de judecată a ridicat amenzile împotriva expertului și a solicitat părților dacă era necesar să completeze raportul prezentat. La 18 iulie 1997, reclamantul a depus o cerere de recuzare împotriva judecătorului la instanța de judecată din statul membru care era responsabil de cazul său. Șase zile mai târziu, judecătorul în cauză s-a pronunțat cu privire la această cerere și a trimis dosarul instanței regionale ( Landgericht ) de Darmstadt. La 14 august 1997, acesta a transmis declarația judecătorului reclamantului. La 27 august 1997, reclamantul a formulat o cerere de recuzare împotriva expertului desemnat. La 5 septembrie 1997, acesta din urmă a solicitat instanței să fie exonerat de mandatul său de expert pe motiv că reclamantul l-a insultat. La 23 septembrie 1997, Tribunalul Regional din Darmstadt a respins cererea de recuzare împotriva judecătorului instanței judecătorești din Instanță. La 11 noiembrie 1997, reclamantul s-a opus acestei decizii. La 18 decembrie 1997, instanța judecătorească din Frankfurt pe Main (Oberlandesgericht) a respins acțiunea. La 29 decembrie 1997, instanța judecătorească a stabilit o audiere care a avut loc la 11 martie 1998. La 6 mai 1998, instanța judecătorească a pronunțat sentința sa conform căreia reclamantul a fost condamnat să plătească suma de 650 DEM și 4% de la data de 16 aprilie 1992. La 14 septembrie 1998, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht), hotărând în comitetul a trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea constituțională (Verfassungsbeschwerde) La 1 octombrie 1998, Curtea Constituțională Federală, hotărând în comitetul a trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea constituțională a reclamantului împotriva hotărârii instanței judecătorești din Gross-Gerau și a duratei procedurii în fața acestuia. Acuzarea reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 8 octombrie 1992, cu solicitarea dlui F. d a iniția procedura contencioasă și s-a încheiat la 1 octombrie 1998 prin decizia Curții Constituționale Federale de a nu reține acțiunea constituțională a reclamantului și, prin urmare, a durat aproximativ șase ani. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde la cerința termenului rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție. El subliniază în special că, în anii 1994 și 1995, l-a chemat pe judecătorul însărcinat cu cauza în instanța de judecată în mai multe rânduri pentru a afla unde se afla procesul său. Acesta susține că durata procedurii este, în esență, atribuită, pe de o parte, expertului care a avut dosarul timp de trei ani și jumătate și, pe de altă parte, reclamantului a cărui cerere de recuzare a întârziat procesul cu cinci luni. Guvernul menționează, printre altele, numeroasele eforturi ale tribunalului de judecată al Gross-Gerau de a rechema expertului redactarea raportului și de a recupera dosarul după revocarea mandatului acestuia (impunerea unor amenzi, executarea în fața expertului, intervenția președintelui instanței). În schimb, procesul de refacere a dosarului a fost soluția pe care instanța din statul membru este totuși abținută de la motiv, având în vedere dificultățile și întârzierile pe care le-ar fi cauzat. Guvernul subliniază, de asemenea, faptul că cauza avea o importanță minoră pentru solicitant, dat fiind că procesul se referea la plata unei sume de numai 1 300 DEM și că reclamantul nu a depus eforturi în vederea accelerării procedurii prin intermediul unor cereri de informare cu privire la starea faptelor și a cererilor care au dus la insubordonare a unei persoane juridice. Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Modulul Președinte