Volkwein împotriva Germaniei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45181/99 prezentate de Stephan VOLKWEIN împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 22 mai 2001 într-o cameră compusă din dnii Pastor Ridruejo președintele Res Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonp Agha Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 4 iulie 1998 și înregistrată la data de 5 ianuarie 1999, după ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie DEFINITIVĂ: reclamantul, Stephan Volkwein, este un resortisant german, născut în 1962 și rezident în Dreieich (Germania).

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 august 1992, tribunalul din cadrul instanței judecătorești (Amtsgericht) din Lampertheim va elibera un ordin de plată ( Mahnbescheid) împotriva reclamantului privind suma de 1 304,72 DEM plus dobânzi și cheltuieli ca daune-interese ale domnului F. ca urmare a unui accident de circulație. La 8 octombrie 1992, în urma opoziției reclamantului cu privire la ordinul de plată, domnul F. sesizează instanța judecătorească a Gross-Gerau în vederea inițierii procedurii contenciose. La 14 decembrie 1992, instanța judecătorească din statul membru în cauză desemnează un expert pentru a întocmi un raport cu privire la desfășurarea accidentului.

La 16 iunie 1993, în cadrul instanței de judecată, expertul desemnat și-a prezentat raportul oral. La sfârșitul instanței, părțile au informat instanța în termen de o săptămână dacă raportul era dorit. În caz contrar, instanța de judecată trebuia să pronunțe o hotărâre. Tribunalul a stabilit data pronunțării la 10 august 1993. La 23 iunie 1993, reclamantul a solicitat redactarea raportului. La 10 august 1993, tribunalul judecătoresc a decis să solicite de la expertul desemnat redactarea raportului său. La 20 august 1993, tribunalul judecătoresc a prelungit termenul până la 1 octombrie 1993 pentru plata în avans a cheltuielilor legate de întocmirea raportului de către solicitant. La data de 6 decembrie 1993, instanța de judecată a trimis dosarul procedurii la instanța de judecată.

La data de 14 aprilie 1994, instanța de judecată din statul membru în care se afla raportul. La 7 iulie, instanța de judecată a stabilit termenul limită pentru întocmirea raportului la 15 august 1994 sub pedeapsa cu o amendă de 1 000 DEM ( Androhung eines Zwangsgeldes) La 22 august 1994, instanța de judecată a stabilit un nou termen până la 30 septembrie 1994 sub pedeapsa cu o amendă de 2 000 DEM. Apoi, la 21 octombrie 1994, el i-a impus o nouă amendă și a acordat un nou termen până la 1 decembrie 1994 sub pedeapsa cu o amendă de 4 000 DEM. La data de 28 octombrie 1994, instanța de judecată din statul de drept a aplicat amenzile. La data de 5 ianuarie 1995, instanța de judecată din statul de drept a aplicat amenzile de către un executor.

La 19 aprilie 1995, Tribunalul a încercat în zadar să execute amenzile în fața unui expert. În iunie 1995, ca urmare a unei cereri din partea instanței de judecată din 4 mai În data de 16 august 1995, tribunalul din statul de drept a solicitat ca dosarul să fie trimis înapoi. La 11 septembrie 1995, la 24 și 25 octombrie 1995, președintele tribunalului din statul de jurisdicție l-a chemat prin telefon pe expertul pe care trebuia să-l trimită. La 21 aprilie 1996, instanța judecătorească a acordat instanței judecătorești un termen pentru a pronunța cazul până la 15 mai 1996 și l-a revocat pe solicitant. La 11 iulie 1996, Tribunalul a însărcinat biroul de percepție judiciară (Gerichskasse ) cu executarea deciziei sale din 21 aprilie 1996. La 13 august 1996, expertul a răspuns la cererea personală a unui alt judecător din instanța de judecată, în afară de cel însărcinat cu cauza că dosarul se afla în instanță.

La 30 septembrie 1996, instanța de judecată a făcut o notă conform căreia dosarul nu fusese prezentat. La 12 noiembrie 1996, el a informat avocatul domnului F. că era necesar să reconstituie dosarul. În plus, el a ordonat expertului să declare că nu mai avea dosarul. La 17 aprilie 1997, aprodul însărcinat cu recuperarea dosarului a informat instanța că expertul ar fi prezentat cazul instanței la începutul anului 1996. La 25 aprilie 1997, expertul a informat instanța cu privire la cererile repetate ale instanței din cauza comportamentului unuia dintre angajații săi și a crezut că și-a prezentat raportul cu cazul în instanță cu mult timp în urmă, fără să știe că s-a adresat unui alt raport. La 2 iunie 1997, instanța de judecată a ridicat amenzile împotriva expertului și a solicitat părților dacă era necesar să completeze raportul prezentat.

La 18 iulie 1997, reclamantul a depus o cerere de recuzare împotriva judecătorului la instanța de judecată din statul membru care era responsabil de cazul său. Șase zile mai târziu, judecătorul în cauză s-a pronunțat cu privire la această cerere și a trimis dosarul instanței regionale ( Landgericht ) de Darmstadt. La 14 august 1997, acesta a transmis declarația judecătorului reclamantului. La 27 august 1997, reclamantul a formulat o cerere de recuzare împotriva expertului desemnat. La 5 septembrie 1997, acesta din urmă a solicitat instanței să fie exonerat de mandatul său de expert pe motiv că reclamantul l-a insultat. La 23 septembrie 1997, Tribunalul Regional din Darmstadt a respins cererea de recuzare împotriva judecătorului instanței judecătorești din Instanță.

La 11 noiembrie 1997, reclamantul s-a opus acestei decizii. La 18 decembrie 1997, instanța judecătorească din Frankfurt pe Main (Oberlandesgericht) a respins acțiunea. La 29 decembrie 1997, instanța judecătorească a stabilit o audiere care a avut loc la 11 martie 1998. La 6 mai 1998, instanța judecătorească a pronunțat sentința sa conform căreia reclamantul a fost condamnat să plătească suma de 650 DEM și 4% de la data de 16 aprilie 1992. La 14 septembrie 1998, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht), hotărând în comitetul a trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea constituțională (Verfassungsbeschwerde) La 1 octombrie 1998, Curtea Constituțională Federală, hotărând în comitetul a trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea constituțională a reclamantului împotriva hotărârii instanței judecătorești din Gross-Gerau și a duratei procedurii în fața acestuia.

Acuzarea reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 8 octombrie 1992, cu solicitarea dlui F. d a iniția procedura contencioasă și s-a încheiat la 1 octombrie 1998 prin decizia Curții Constituționale Federale de a nu reține acțiunea constituțională a reclamantului și, prin urmare, a durat aproximativ șase ani. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde la cerința termenului rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție. El subliniază în special că, în anii 1994 și 1995, l-a chemat pe judecătorul însărcinat cu cauza în instanța de judecată în mai multe rânduri pentru a afla unde se afla procesul său. Acesta susține că durata procedurii este, în esență, atribuită, pe de o parte, expertului care a avut dosarul timp de trei ani și jumătate și, pe de altă parte, reclamantului a cărui cerere de recuzare a întârziat procesul cu cinci luni.

Guvernul menționează, printre altele, numeroasele eforturi ale tribunalului de judecată al Gross-Gerau de a rechema expertului redactarea raportului și de a recupera dosarul după revocarea mandatului acestuia (impunerea unor amenzi, executarea în fața expertului, intervenția președintelui instanței). În schimb, procesul de refacere a dosarului a fost soluția pe care instanța din statul membru este totuși abținută de la motiv, având în vedere dificultățile și întârzierile pe care le-ar fi cauzat. Guvernul subliniază, de asemenea, faptul că cauza avea o importanță minoră pentru solicitant, dat fiind că procesul se referea la plata unei sume de numai 1 300 DEM și că reclamantul nu a depus eforturi în vederea accelerării procedurii prin intermediul unor cereri de informare cu privire la starea faptelor și a cererilor care au dus la insubordonare a unei persoane juridice.

Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Modulul Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 45181/99 présentée par Stephan VOLKWEIN contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 22 mai 2001 en une chambre composée de MM. A. Pastor Ridruejo , président , G. Ress , L. Caflisch , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juillet 1998 et enregistrée le 5 janvier 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Stephan Volkwein, est un ressortissant allemand, né en 1962 et résidant à Dreieich (Allemagne). Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 5 août 1992, le tribunal d’instance ( Amtsgericht ) de Lampertheim délivra une injonction de payer ( Mahnbescheid ) contre le requérant portant sur la somme de 1 304,72 DEM plus intérêts et frais à titre de dommages-intérêts de M. F. à la suite d’un accident de circulation. Le 8 octobre 1992, sur opposition du requérant à l’ordre de paiement, M. F. saisit le tribunal d’instance de Gross-Gerau en vue d’engager la procédure contentieuse. Le 14 décembre 1992, le tribunal d’instance désigna un expert afin d’établir un rapport sur le déroulement de l’accident. Le 16 juin 1993, lors de l’audience publique devant le tribunal d’instance, l’expert désigné rendit oralement son rapport. A l’issue de l’audience, les parties déclarèrent qu’elles informeraient le tribunal d’instance dans un délai d’une semaine si la rédaction du rapport était souhaitée.

A défaut, le tribunal d’instance devait rendre un jugement. Le tribunal d’instance fixa la date du prononcé au 10 août 1993. Le 23 juin 1993, le requérant demanda la rédaction du rapport. Le 10 août 1993, le tribunal d’instance décida de demander à l’expert désigné la rédaction de son rapport. Le 20 août 1993, le tribunal d’instance prolongea le délai jusqu’au 1er octobre 1993 pour l’avance des frais de l’établissement du rapport par le requérant. Le 6 décembre 1993, le tribunal d’instance envoya le dossier de la procédure à l’expert. Le 14 avril 1994, le tribunal d’instance demanda l’expert où il en était de la rédaction du rapport. Le 7 juillet, le tribunal d’instance fixa le délai pour l’établissement du rapport au 15 août 1994 sous peine d’une amende de 1 000 DEM ( Androhung eines Zwangsgeldes ). Le 22 août 1994, le tribunal d’instance infligea à l’expert l’amende fixée et impartit un nouveau délai jusqu’au 30 septembre 1994 sous peine d’une amende de 2 000 DEM.

Puis, le 21 octobre 1994, il lui imposa la nouvelle amende et impartit un nouveau délai jusqu’au 1er décembre 1994 sous peine d’une amende de 4 000 DEM. Le 28 octobre 1994, le tribunal d’instance demanda à l’expert de payer les amendes infligées. Le 5 janvier 1995, le tribunal d’instance ordonna l’exécution des amendes par un huissier. Le 19 avril 1995, celui-ci essaya en vain de procéder à l’exécution auprès de l’expert. En juin 1995, à la suite d’une demande du tribunal d’instance du 4 mai 1995, les parties demandèrent qu’il fût mis un terme au mandat de l’expert. Le 16 août 1995, le tribunal d’instance demanda à l’expert de lui renvoyer le dossier. Il fit une nouvelle demande le 11 septembre 1995. Les 24 et 25 octobre 1995, le président du tribunal d’instance rappela par téléphone l’expert qu’il devait envoyer le dossier.

Il réitéra sa demande le 30 novembre et le 7 décembre 1995. Le 21 avril 1996, le tribunal d’instance impartit à l’expert un délai pour rendre le dossier jusqu’au 15 mai 1996 et révoqua le mandant. Le 11 juillet 1996, il chargea le bureau de perception judiciaire ( Gerichtskasse ) de l’exécution de sa décision du 21 avril 1996. Le 13 août 1996, l’expert répondit à la demande personnelle d’un autre juge au tribunal d’instance que celui en charge de l’affaire que le dossier se trouvait au tribunal. Le 30 septembre 1996, le tribunal d’instance fit une note selon laquelle le dossier n’avait pas été rendu. Le 12 novembre 1996, il informa l’avocat de M. F. qu’il fallait vraisemblablement reconstituer le dossier.

En outre, il ordonna à l’expert de déclarer qu’il n’avait plus le dossier. Le 17 avril 1997, le huissier chargé de récupérer le dossier informa le tribunal d’instance que l’expert aurait rendu le dossier au tribunal au début de l’année 1996. Le 25 avril 1997, l’expert rendit le dossier au tribunal. Il expliqua qu’il n’avait pas connaissance des demandes répétées du tribunal en raison du comportement d’un de ses employés et qu’il croyait avoir rendu son rapport avec le dossier au tribunal il y a longtemps sans savoir qu’il s’agissait alors d’un autre rapport. Le 2 juin 1997, le tribunal d’instance leva les amendes contre l’expert et demanda aux parties s’il y avait besoin de compléter le rapport rendu.

Le 18 juillet 1997, le requérant fit une demande de récusation contre le juge au tribunal d’instance qui était chargé de son affaire. Six jours plus tard, le juge concerné se prononça au sujet de cette demande et envoya le dossier au tribunal régional ( Landgericht ) de Darmstadt. Le 14 août 1997, celui-ci transmit la déclaration du juge au requérant. Le 27 août 1997, le requérant formula une demande de récusation contre l’expert désigné. Celui-ci, le 5 septembre 1997, demanda au tribunal d’instance d’être déchargé de son mandat d’expert au motif que le requérant l’avait insulté. Le 23 septembre 1997, le tribunal régional de Darmstadt rejeta la demande de récusation contre le juge du tribunal d’instance.

Le 11 novembre 1997, le requérant fit opposition contre cette décision. Le 18 décembre 1997, la cour d’appel ( Oberlandesgericht ) de Francfort-sur-le-Main rejeta le recours. Le 29 décembre 1997, le tribunal d’instance fixa une audience qui eut lieu le 11 mars 1998. Le 6 mai 1998, le tribunal d’instance rendit son jugement aux termes duquel le requérant fut condamné à payer la somme de 650 DEM et 4% d’intérêts à partir du 16 avril 1992. Le 14 septembre 1998, la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgericht ), statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel ( Verfassungsbeschwerde ) du requérant contre les décisions judiciaires rejetant la demande de récusation.

Le 1er octobre 1998, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant contre le jugement du tribunal d’instance de Gross-Gerau et la durée de la procédure devant celui-ci. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 8 octobre 1992 avec la demande de M. F. d’engager la procédure contentieuse, et s’est terminée le 1er octobre 1998 par la décision de la Cour constitutionnelle fédérale de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant. Elle a donc duré environ six ans. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

Il souligne notamment qu’au cours des années 1994 et 1995 il a appelé le juge chargé de l’affaire au tribunal d’instance à plusieurs reprises pour savoir où en était son procès. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soutient que la durée de la procédure est essentiellement imputable, d’une part à l’expert qui avait le dossier pendant 3 ans et demi, et d’autre part au requérant dont la demande de récusation a retardé le procès de cinq mois. Le Gouvernement fait notamment état des multiples efforts du tribunal d’instance de Gross-Gerau tendant à rappeler à l’expert la rédaction du rapport et à récupérer le dossier après que le mandat de l’expert eut été révoqué (imposition d’amendes, mesures exécutoires auprès de l’expert, intervention du président du tribunal).

L’alternative eût été la reconstitution du dossier, solution que le tribunal d’instance s’est cependant abstenu à raison d’envisager, compte tenu des difficultés et des retards qu’elle aurait provoqués. Le Gouvernement souligne aussi le fait que l’affaire revêtait une importance mineure pour le requérant, étant donné que le procès portait sur le paiement d’une somme de 1 300 DEM seulement et que le requérant n’avait pas fait d’efforts en vue d’accélérer la procédure à l’aide de demandes d’information quant à l’état des faits et de demandes tendant à l’infliction d’une amende à l’expert. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Greffier Président