HESSE-ANGER et ANGER contre l'ALLEMAGNE

Înainte de 1 ianuarie 1986, condițiile pentru a obține o pensie de supraviețuire ( Hinterbliebenenrente ) erau diferite pentru bărbați și femei. În vreme ce o văduvă avea dreptul la o pensie deplină, un văduv nu putea primi această pensie decât dacă soția lui subvenise principal nevoilor gospodăriei. Pe 12 martie 1975, Curtea Constituțională Federală, ținând cont de schimbări survenite cât privește rolul femeii în familie și în viața de lucru, a decis că legea în vigoare privitoare la dreptul la o pensie de supraviețuire trebuia modificată pentru a evita o discriminare între cele două sexe. Pe 1 ianuarie 1986 intră în vigoare legea din 11 iulie 1985 privind pensiile de supraviețuire și perioadele de educare a copiilor ( Hinterbliebenenrenten- und Erziehungszeiten-Gesetz ). Ea nu mai face nicio deosebire între un văduv și o văduvă cât privește dreptul la pensia de supraviețuire. În art. 58 § 1, ea dispune în plus că veniturile provenind dintr-o activitate salariată sau o profesie liberală ( Erwerbsein-kommen ) și veniturile de substituție ( Erwerbsersatzeinkommen ) trebuie să fie luate în considerare la calculul acestei pensii. Nu este cazul totuși pentru cuplurile unde unu din soți lucrează la casă fără a fi plătit. 2. art. 93 (d), § 1, al legii privind Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgerichtsgesetz ) dispune în special că deciziile luate în conformitate cu articolele 93 (b) și 93 (c) sunt date fără ședință publică. art. 93 (b) al acestei legi prevede, în particular, că o secție a Curții Constituționale Federale poate refuza să rețină un recurs constituțional. RECLAMAȚII 1. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamanții susțin că luarea în considerare a veniturilor și a veniturilor de substituție la calculul pensiei de supraviețuire echivala cu o expropiere a contribuțiilor unuia din cei doi soți. Această luare în considerare ar însemna pentru reclamant o scădere de 17,5 % din pensia lui totală de supraviețuire. Cât privește reclamanta, după calculele ei detaliate și complicate, rata pierderii ar fi situată între 48,74 % și 100%. Reclamanții fac de asemenea cunoscut faptul că reclamantul cotizase voluntar la asigurarea-vârstă.

Reclamanții estimează discriminator faptul că un cuplu unde cei doi soți au lucrat și cotizat fie supus, la calculul pensiei de supraviețuire, luării în considerare a veniturilor și a veniturilor de substituție, în vreme ce nu este cazul într-un cuplu unde unu din doi lucrase doar la casă fără a fi plătit. Faptul că, cât privește luarea în considerare a veniturilor, nicio deosebire nu este făcută între o cotizație obligatorie și o cotizație voluntară pare de asemenea discriminator reclamanților, în măsura în care o cotizație voluntară nu are repercusiune asupra calculul pensiei unui funcționar. Ei invocă articolele 1 al Protocolului nr. 1 și 14 al Convenției combinate.

Reclamanții estimează în plus că Curtea Constituțională Federală a nerespectate dreptul lor la un proces echitabil, garantat la art. 6 § 1 al Convenției, sub mai mulți aspecte: D-una parte, procedura în fața Curții Constituționale Federale nu a fost publică. D-alta parte, aceasta nu ar fi suficient motivat decizia sa și nu ar fi ținut cont de observațiile lor actualizate trimise în 1995. În final, ei se plâng de faptul că Curtea Constituțională Federală nu a combinat recursul lor constituțional cu alte recursuri introduse în 1986, că folosirea asistenților științifici la Curtea Constituțională Federală nu este prevăzută prin lege și ar afecta de aceea dreptul lor la un judecător și că recursul constituțional ar fi fost reținut dacă prima cameră a Curții Constituționale Federale ar fi cunoscut și nu comitetul doi de trei judecători al acestei camere.

Reclamanții se plâng în final de durata procedurii în fața Curții Constituționale Federale, care nu ar corespunde cerințele termenului rezonabil, de asemenea prevăzute la art. 6 § 1 al Convenției. ÎN DREPT 1. Reclamanții estimează că noua lege, prin faptul că dispunea că veniturile și veniturile de substituție trebuiau să fie luate în considerare pentru calculul pensiei de supraviețuire, a nerespectate dreptul lor la respectul proprietății, prevăzut la art. 1 al Protocolului nr. 1, asa scris : « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute prin lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu sunt prejudicii dreptului pe care-l posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau al amenzilor. » D-după reclamantul, luarea în considerare a veniturilor și a veniturilor de substituție la calculul pensiei de supraviețuire echivala cu o expropiere a contribuțiilor unuia din cei doi soți. Ea ar însemna pentru reclamant o scădere de 17,5 % din pensia lui de supraviețuire totală. Cât privește reclamanta, pierderea ar fi situată între 48,74 % și 100%. Ei subliniază în plus faptul că reclamantul cotizase voluntar la asigurarea-vârstă. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia dreptul la versarea prestărilor sociale persoanelor care au plătit contribuții la o casă de asigurare poate, în anumite cazuri, să fie asimilat unui drept de proprietate în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, dar că, chiar și presupunând că acest articol garantează un asemenea drept, el nu ar putea fi interpretat ca dând dreptul la o pensie dintr-un anumit cuantum (vezi Truhli c. Croația (decizie), nr. 45424/99, 12.12.2000; Schwengel c. Germania (decizie), nr. 52442/99, 3.3.2000; Skorkiewicz c. Polonia (decizie), nr. 39860/98, 1.6.1999 și decizii ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului, nr. 21519/93 din 30 iunie 1993, nepublicată, și nr. 10094/82 din 14 mai 1984, DR 38, 84). În cazul de faț, asa cum Curtea Constituțională Federală a remarcat, pensia de supraviețuire nu corespunde nici contribuțiilor soțului decedat, ținând cont că suma contribuțiilor la asigurarea-vârstă este independentă de starea civilă a asiguratului, nici celor ale soțului supraviețuitor, acesta din urmă beneficiind de pensia doar datorită faptului că este soț al asiguratului, fără a fi cotizat anterior. Curtea conchide de aceea că nu este vorba de un drept care cade sub domeniul de aplicare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Chiar în ipoteza că nu ar urma acest raționament, nu s-ar putea contesta Statului contractant dreptul de a face să depindă suma unei pensii de supraviețuire de anumite condiții sau de a lua în considerare alte surse de venit, ținând cont de considerații politice și financiare și caracterul esențial social al pensiei de supraviețuire. Aceasta este, într-adevăr, versată cu scopul de a subveni nevoilor soțului supraviețuitor. Curtea amintește în plus existența abatementului la bază ( Freibetrag ) care nu este luat în considerare pentru calculul pensiei. Același raționament este valabil pentru contribuțiile voluntare ale reclamantului la asigurarea-vârstă. Acestea sunt făcute cu scopul de a asigura retragerea interesatului. Soțul acestuia beneficiază de o pensie de supraviețuire, nu datorită contribuțiilor volontare ale soțului decedat, ci datorită solidarității membrilor sistemului asigurării-vârstă. Rezultă că acest grief este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. 2. Reclamanții se plâng în plus de o discriminare, contrară articolului 14 al Convenției combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1. art. 14 este asa scris : « Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată, fără nicio deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. » D-după reclamantul este discriminator faptul că un cuplu unde cei doi soți au lucrat și cotizat fie supus, la calculul pensiei de supraviețuire, luării în considerare a veniturilor și a veniturilor de substituție, în vreme că nu este cazul pentru un cuplu unde unu din doi lucrase doar la casă fără a fi plătit. Absența deosebiri între cotizații obligatorii și volontare, sub unghiul luării în considerare a veniturilor, le pare de asemenea discriminatoare în măsura în care o cotizație voluntară nu are repercusiuni asupra calculul pensiei unui funcționar. Curtea observă mai întâi că art. 14 al Convenției se aplică în cazul de faț deoarece faptele litigiului cad sub dominiul de aplicare al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cf. hotărârea Gaygusuz c. Austria din 16 septembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1141, § 36). Curtea amintește că o deosebire este discriminatoare, în sensul articolului 14 al Convenției, dacă lipsește de justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Trebuie de asemenea să se amintească marja de apreciere de care se bucură Statele contractante pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații sub alte aspecte analoge justifică deosebiri de tratament (vezi deciziile Schwengel și Domalewski sus-menționate; hotărârea Gaygusuz sus-menționată, p. 1141, § 36). În ceea ce privește pretinsa discriminare a reclamanților în raport cu cuplurile unde unu din soți lucrase doar la casă fără a fi plătit, acesta din urmă beneficiind de o pensie de supraviețuire deplină, Curtea, ținând cont de criterii desprinse de ea, nu vede nicio discriminare. Este într-adevăr o tratament diferit, dar alocarea unei pensii de supraviețuire conform legii contestate se orientează doar către nevoa soțului supraviețuitor, și nu către activitatea lui salariată anterioară. Cât privește absența deosebiri între cotizații obligatorii și cotizații volontare în calculul pensiei de supraviețuire, în timp ce în regimul de pensie al funcționarilor o asemenea deosebire este făcută, trebuie de aceea să se amintească, asa cum a făcut Curtea Constituțională Federală, natura diferită a regimurilor de pensie ale funcționarilor și ale altor salariaților, diferență pe care Comisia o recunoscut de altfel de mai multe ori (vezi deciziile nr. 10094/82 din 14 mai 1994, DR 38, 84 [88]; nr. 11203/84 din 5 mai 1986, nepublicată; nr. 7624/76 din 6 iulie 1977, DR 19, 100 [111]). Rezultă că acest grief este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. 3. Reclamanții se plâng apoi de a nu fi beneficiat dintr-un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, în special în măsura în care procedura în fața Curții Constituționale Federale nu a fost publică. art. 6 § 1 al Convenției este asa scris : « Orice persoană are dreptul la faptul că cauza sa să fie audiată echitabil, public (...), de către o instanță (...) care va decide, fie a contestațiilor privitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...).» D-după reclamantul, Curtea Constituțională Federală ar fi trebuit să țină o ședință publică pentru a-și auzi observațiile. Curtea observă mai întâi că reclamantul nu a fost parte în fața Curții Constituționale Federale și că nu ar putea de aceea pretinde a fi victimă al încălcărilor prețintinde ale articolului 6 § 1 al Convenției. În ceea ce privește reclamanta, Curtea observă că legea privind Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgerichtsgesetz ), în art. 13 (d) (vezi drept intern relevant mai sus), nu prevede o ședință publică dacă un comitet de trei judecători decide să nu rețină recursul, asa cum fu cazul în cazul de faț. Curtea amintește că garantiile care decurg din principiul procesului echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției se aplică și procedurilor în fața curților constituționale (vezi hotărârea Ruiz-Mateos c. Spania din 23 iunie 1993, seria A nr. 262, pp. 23-24, §§ 55-60, și hotărârea Süßmann c. Germania din 16 septembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p.1171, § 39, și hotărârea Klein c. Germania , nr. 33379/96, 27.7.2000, § 29). Este adevărat de asemenea că rezultatul procedurii în fața Curții Constituționale Federale era să aibă repercusiuni asupra dreptului reclamanților la pensiile de supraviețuire și privea indubitabil un drept de caracter civil în sensul articolului 6 al Convenției (vezi hotărârea Pellegrin c. Franța , nr. 28541/95, § 59, CEDO 1999-VIII). Curtea recunoaște nu doar particularitatea instanțelor constituționale (vezi hotărârea Süssmann sus-menționată, § 37), ci și particularitatea recursului constituțional, care, în Germania, permite fiecăruia să atace direct o lege în termenul unui an de la promulgare, fără a aștepta un act individual de execuție. Ea amintește totuși că dacă publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental (hotărârea Schuler-Zgraggen c. Elveția din 24 iunie 1993, seria A nr. 263, p. 19, § 58), art. 6 § 1 al Convenției nu stipulează un drept absolu la o ședință publică, independent de natura chestiunilor de tranșat. În cazul de faț, Curtea Constituțională Federală era unica instanță judiciară pe care reclamanta o putea sesiza cu cererea sa. Într-adevăr, procedura în fața acestei curți nu era "prelungire" a procedurilor duse în fața instanțelor ordinare, ci un recurs tendând să anuleze direct o lege în absența unui act individual de execuție. Este adevărat în plus că, atunci când e vorba de o procedură desfășurând se în fața unui tribunal unic, dreptul fiecăruia la faptul că cauza sa fie "audiată public" în sensul articolului 6 § 1 al Convenției poate implica cel la o "ședință publică" (vezi hotărârea Fredin c. Suedia (nr. 2) din 23 februarie 1994, seria A nr. 283-A, p. 10, § 21). Curtea observă totuși că era vorba de un control purtând exclusiv asupra punctelor de drept și nu asupra chestiunilor de fapt, contrari cauzei Fredin c. Suedia (nr. 2) (hotărârea sus-menționată, § 22), unde ea concluzionase la o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției pentru că competența Curții Supreme Administrative suedeze cuprindea și chestiuni de fapt. Curtea subliniază că în cazul de faț, decizia Curții Constituționale Federale de a nu reține recursul constituțional al reclamantei era trimis în esență la decizia anterioară din 18 februarie 1998, care confirmă constituționalitatea legii litigioase într-o decizie de principiu de 40 pagini. Dat fiind acestea, ținerea unei ședințe publice nu mai părea să se impună pentru recursul constituțional al reclamantei. La această privire, trebuie de amintit că autoritățile naționale trebuie și ele să țină seama de imperativi de eficacitate și economie la care s-ar lovi organizarea sistematică a dezbaterilor în acest tip special de procedură (cf. hotărârea Schuler-Zgraggen sus-menționată, § 58 in fine ). Curtea observă de altfel că reclamanta, asa cum rezultă din corespondență cu Curtea Constituțională Federală figurând în dosar, nu a cerut la niciun moment ținerea unei ședințe publice. În final, Curtea observă că reclamanta a cunoscut avizul ministerului Muncii și Afacerilor Sociale și a avut ocazia să-i răspundă prin observațiile proprii. Din care motiv ținerea unei ședințe publice nu se impunea în cazul de faț. De aceea nu a fost încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Rezultă că acest grief este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. 4. Cât privește alte griefuri trase din art. 6 § 1 al Convenției sub unghiul garantiei procesului echitabil, Curtea nu observă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. În special, cât privește obligația instanțelor naționale de a motiva deciziile lor, art. 6 § 1 al Convenției nu ar putea să se înțeleagă ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (vezi hotărârile Garcia Ruiz c. Spania , nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I, și Van de Hurk c. Țări de Jos din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61).

Reclamanții susțin în final că cauza lor nu a fost audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, dispoziție a cărei parte relevantă este asa redactată : « Orice persoană are dreptul la faptul că cauza sa fie audiată (...) într-un termen rezonabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) » D-după reclamantul, durata procedurii litigioase a fost excesivă, deoarece a început pe 23 decembrie 1986, data introducerii recursului constituțional de către reclamantă, și s-a terminat doar pe 10 iunie 1998, data la care Curtea Constituțională Federală a rendat decizia. În starea curentă a dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și estimează necesare de a aduce această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât, în aplicare a articolului 53 § 3 b) al Regulamentului Curții. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, AMÂNĂ examinarea grijei reclamantei trase din art. 6 § 1 al Convenției cât privește durata procedurii litigioase;

Avant le 1er janvier 1986, les conditions pour obtenir une pension de réversion ( Hinterbliebenenrente ) étaient différentes pour les hommes et les femmes. Alors qu’une veuve avait droit à une pension entière, un veuf ne pouvait recevoir cette pension que si sa femme avait principalement subvenu aux besoins du foyer. Le 12 mars 1975, la Cour constitutionnelle fédérale, compte tenu de changements survenus quant au rôle de la femme dans la famille et dans la vie de travail, décida que la loi en vigueur relative au droit à une pension de réversion devait être modifiée afin d’éviter une discrimination entre les deux sexes. Le 1er janvier 1986 entra en vigueur la loi du 11 juillet 1985 relative aux pensions de réversion et aux périodes d’éducation d’enfants ( Hinterbliebenenrenten- und Erziehungszeiten-Gesetz ). Elle ne fait plus aucune distinction entre un veuf et une veuve quant au droit à la pension de réversion. Dans son article 58 § 1, elle dispose en outre que les revenus provenant d’une activité salariée ou d’une profession libérale ( Erwerbsein-kommen ) et les revenus de substitution ( Erwerbsersatzeinkommen ) doivent être pris en considération lors du calcul de cette pension. Tel n’est cependant pas le cas pour les couples où l’un des époux travaille à la maison sans être payé.

L’article 93 (d), § 1, de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgerichtsgesetz ) dispose notamment que les décisions prises conformément aux articles 93 (b) et 93 (c) sont rendues sans audience publique. L’article 93 (b) de cette loi prévoit, en particulier, qu’une section de la Cour constitutionnelle fédérale peut refuser de retenir un recours constitutionnel. GRIEFS 1. Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, les requérants allèguent que la prise en compte des revenus et des revenus de substitution lors du calcul de la pension de réversion équivaut à une expropriation des cotisation de l’un des deux époux. Cette prise en compte signifierait pour le requérant une baisse de 17,5 % de sa pension de réversion totale. Quant à la requérante, suivant ses calculs détaillés et compliqués, le taux de perte se situerait entre 48,74 % et 100%. Les requérants font également état du fait que le requérant avait cotisé volontairement à l’assurance-vieillesse. 2. Les requérants estiment discriminatoire le fait qu’un couple où les deux époux ont travaillé et cotisé soit soumis, lors du calcul de la pension de réversion, à la prise en compte des revenus et des revenus de substitution, alors que ce n’est pas le cas dans un couple où l’un des deux n’a travaillé qu’à la maison sans être payé. Le fait que, quant à la prise en compte de revenus, aucune distinction ne soit faite entre une cotisation obligatoire et une cotisation volontaire semble également discriminatoire aux requérants,dans la mesure où une cotisation volontaire n’a pas de répercussion sur le calcul de la pension d’un fonctionnaire. Ils invoquent les articles 1 du Protocole n° 1 et 14 de la Convention combinés.

Les requérants estiment en outre que la Cour constitutionnelle fédérale a méconnu leur droit à un procès équitable, garanti à l’article 6 § 1 de la Convention, sous plusieurs aspects: D’une part, la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale n’a pas été publique. D’autre part, cette dernière n’aurait pas suffisamment motivé sa décision et n’aurait pas tenu compte de leurs observations actualisées envoyées en 1995. Finalement, ils se plaignent de ce que la Cour constitutionnelle fédérale n’ait pas combiné leur recours constitutionnel avec les autres recours introduits en 1986, que l’emploi d’assistants scientifiques à la Cour constitutionnelle fédérale ne soit pas prévu par la loi et affecterait dès lors leur droit à un juge et que le recours constitutionnel aurait été retenu si la première chambre de la Cour constitutionnelle fédérale en avait connu et non pas le deuxième comité de trois juges de cette chambre.

Les requérants se plaignent enfin de la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale, qui ne répondrait pas à l’exigence du délai raisonnable, également prévue à l’article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT 1. Les requérants estiment que la nouvelle loi, en disposant que les revenus et les revenus de substitution devaient être pris en compte pour le calcul des pension de réversion, a méconnu leur droit au respect de la propriété, prévu à l’article 1 du Protocole n° 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » D’après les requérants, la prise en compte des revenus et des revenus de substitution lors du calcul de la pension de réversion équivaut à une expropriation des cotisation de l’un des deux époux. Elle signifierait pour le requérant une baisse de 17,5 % de sa pension de réversion totale. Quant à la requérante, la perte se situerait entre 48,74 % et 100%. Ils soulignent en outre le fait que le requérant avait cotisé volontairement à l’assurance-vieillesse. La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle le droit au versement de prestations sociales à des personnes ayant payé des contributions à une caisse d’assurance peut, dans certains cas, être assimilé à un droit de propriété au sens de l’article 1 du Protocole n° 1, mais que, même à supposer que cet article garantisse un tel droit, il ne saurait être interprété comme donnant droit à une pension d’un montant déterminé (voir Truhli c. Croatie (déc.), n° 45424/99, 12.12.2000; Schwengel c. Allemagne (déc.), n° 52442/99, 3.3.2000; Skorkiewicz c. Pologne (déc.), n° 39860/98, 1.6.1999 et décisions de la Commission européenne des Droits de l’homme, n° 21519/93 du 30 juin 1993, non publiée, et n° 10094/82 du 14 mai 1984, DR 38, 84). En l’espèce, comme la Cour constitutionnelle fédérale l’a relevé, la pension de réversion ne correspond ni aux cotisations de l’époux décédé, étant donné que le montant des cotisation à l’assurance-vieillesse est indépendant de l’état-civil de l’assuré, ni à celles de l’époux survivant, ce dernier bénéficiant de la pension du seul fait d’être époux de l’assuré, sans avoir cotisé auparavant. La Cour conclut dès lors qu’il ne s’agit pas là d’un droit qui tombe dans le champ d’application de l’article 1 du Protocole n° 1. Même dans l’hypothèse où l’on ne suivrait pas ce raisonnement, on ne saurait contester à l’État contractant le droit de faire dépendre le montant d’une pension de réversion à certaines conditions ou de prendre en considération d’autres sources de revenus, compte tenu de considérations politiques et financières et du caractère essentiellement social de la pension de réversion. Celle-ci est, en effet, versée dans le but de subvenir aux besoins de l’époux survivant. La Cour rappelle en outre l’existence d’un abattement à la base ( Freibetrag ) qui n’est pas pris en compte pour le calcul de la pension. Le même raisonnement vaut pour les cotisations à l’assurance-vieillesse volontaires du requérant. Celles-ci sont effectuées dans le but d’assurer la retraite de l’intéressé. L’époux de ce dernier bénéficie d’une pension de réversion, non en raison des cotisations volontaires de l’époux défunt, mais en raison de la solidarité des membres du système de l’assurance-veillesse. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 2. Les requérants se plaignent en outre d’une discrimination, contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n° 1. L’article 14 est ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » D’après les requérants est discriminatoire le fait qu’un couple où les deux époux ont travaillé et cotisé soit soumis, lors du calcul de la pension de réversion, à la prise en compte de revenus et de revenus de substitution, alors que cela n’est pas le cas pour un couple où l’un des deux n’a travaillé qu’à la maison sans être payé. L’absence de distinction entre cotisations obligatoires et volontaires, sous l’angle de la prise en compte des revenus, leur semble également discriminatoire dans la mesure où une cotisation volontaire n’a pas de répercussions sur le calcul de la pension d’un fonctionnaire. La Cour relève d’abord que l’article 14 de la Convention s’applique en l’espèce puisque les faits du litige tombent sous l’emprise de l’article 1 du Protocole n° 1 (cf. l’arrêt Gaygusuz c. Autriche du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1141, § 36). La Cour rappelle qu’une distinction est discriminatoire, au sens de l’article 14 de la Convention, si elle manque de justification objective et raisonnable, c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un but légitime ou s’il n’y a pas de rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Il convient aussi de rappeler la marge d’appréciation dont jouissent les États contractants pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement (voir les décisions Schwengel et Domalewski précitées; l’arrêt Gaygusuz précité, p. 1141, § 36). En ce qui concerne la prétendue discrimination des requérants par rapport à des couples où l’un des époux n’a travaillé qu’au foyer sans être payé, ce dernier bénéficiant d’une pension de réversion entière, la Cour, compte tenu des critères dégagés par elle, n’y voit aucune discrimination. Il s’agit certes d’un traitement différent, mais l’allocation d’une pension de réversion selon la loi contestée s’oriente uniquement au besoin de l’époux survivant, et non pas à son activité salariale antérieure. Pour ce qui est de l’absence de distinction entre cotisations obligatoires et cotisations volontaires dans le calcul de la pension de réversion, alors que dans le régime de retraite des fonctionnaires une telle distinction est faite, il y a lieu de rappeler, comme l’a fait la Cour constitutionnelle fédérale, la nature différente des régimes de retraite des fonctionnaires et des autres salariés, différence que la Commission a par ailleurs reconnu à plusieurs reprises (voir les décisions n° 10094/82 du 14 mai 1994, DR 38, 84 [88]; n° 11203/84 du 5 mai 1986, non publiée; n° 7624/76 du 6 juillet 1977, DR 19, 100 [111]). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 3. Les requérants se plaignent ensuite de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, notamment en ce que la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale n’a pas été publique. L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...), par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).» D’après les requérants, la Cour constitutionnelle fédérale aurait dû tenir une audience publique pour entendre leurs observations. La Cour note tout d’abord que le requérant n’a pas été partie devant la Cour constitutionnelle fédérale et qu’il ne saurait de ce fait se prétendre victime des violations prétendues de l’article 6 § 1 de la Convention. En ce qui concerne la requérante, la Cour note que la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale ( Bundesverfassungsgerichtsgesetz ), dans son article 93 (d) (voir droit interne pertinent ci-dessus), ne prévoit pas d’audience publique si un comité de trois juges décide de ne pas retenir le recours, comme ce fut le cas en l’occurrence. La Cour rappelle que les garanties découlant du principe du procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention s’appliquent aussi aux procédures devant les cours constitutionnelles (voir l’arrêt Ruiz-Mateos c. Espagne du 23 juin 1993, série A n° 262, pp. 23-24, §§ 55-60, et l’arrêt Süßmann c. Allemagne du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p.1171, § 39, et l’arrêt Klein c. Allemagne , n° 33379/96, 27.7.2000, § 29). Il est vrai aussi que l’issue de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale allait avoir des répercussions sur le droit des requérants à leurs pensions de réversion et concernait indubitablement un droit de caractère civil au sens de l’article 6 de la Convention (voir l’arrêt Pellegrin c. France , n° 28541/95, § 59, CEDH 1999-VIII). La Cour reconnaît non seulement la particularité des juridictions constitutionnelles (voir l’arrêt Süssmann précité, § 37), mais aussi la particularité du recours constitutionnel, qui, en Allemagne, permet à chacun d’attaquer directement une loi dans le délai d’un an à partir de sa promulgation, sans attendre un acte individuel d’exécution. Elle rappelle cependant que si la publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental (arrêt Schuler-Zgraggen c. Suisse du 24 juin 1993, série A n° 263, p. 19, § 58), l’article 6 § 1 de la Convention ne stipule pas un droit absolu à une audience publique, indépendamment de la nature des questions à trancher. En l’espèce, la Cour constitutionnelle fédérale était l’unique instance judiciaire que la requérante pouvait saisir de sa demande. En effet, la procédure devant cette cour n’était pas le "prolongement" de procédures engagées devant les juridictions ordinaires, mais un recours tendant à annuler directement une loi en l’absence d’un acte individuel d’exécution. Il est vrai en outre que, s’agissant d’une procédure se déroulant devant un tribunal unique, le droit de chacun à ce que sa cause soit "entendue publiquement" au sens de l’article 6 § 1 de la Convention peut impliquer celui à une "audience publique" (voir l’arrêt Fredin c. Suède (n° 2) du 23 février 1994, série A n° 283-A, p. 10, § 21). La Cour relève cependant qu’il s’agissait d’un contrôle portant exclusivement sur des points de droit et non sur des questions de fait, contrairement à l’affaire Fredin c. Suède (n° 2) (arrêt précité, § 22), où elle avait conclu à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention parce que la compétence de la Cour suprême administrative suédoise englobait aussi des questions de fait. La Cour souligne qu’en l’occurrence, la décision de la Cour constitutionnelle fédérale de ne pas retenir le recours constitutionnel de la requérante renvoyait pour l’essentiel à la décision antérieure du 18 février 1998, qui confirma la constitutionnalité de la loi litigieuse dans une décision de principe de 40 pages. Cela étant, la tenue d’une audience publique ne semblait plus s’imposer pour le recours constitutionnel de la requérante. A ce propos, il convient de rappeler que les autorités nationales doivent aussi tenir compte d’impératifs d’efficacité et d’économie auxquels se heurterait l’organisation systématique de débats dans ce type particulier de procédure (cf. l’arrêt Schuler-Zgraggen précité, § 58 in fine ). La Cour note par ailleurs que la requérante, comme cela ressort de la correspondance avec la Cour constitutionnelle fédérale figurant au dossier, n’a demandé à aucun moment la tenue d’une audience publique. Finalement, la Cour relève que la requérante a eu connaissance de l’avis du ministère du Travail et des Affaires sociales et a eu l’occasion d’y répondre par ses propres observations. C’est pourquoi que la tenue d’une audience publique ne s’imposait pas en l’espèce. Dès lors il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 4. Pour ce qui est des autres griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention sous l’angle de la garantie du procès équitable, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. En particulier, quant à l’obligation des tribunaux nationaux de motiver leurs décisions, l’article 6 § 1 de la Convention ne saurait se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir les arrêts Garcia Ruiz c. Espagne , n° 30544/96, § 26, CEDH 1999-I, et Van de Hurk c. Pays-Bas du 19 avril 1994, série A n° 288, p. 20, § 61).

Les requérants allèguent enfin que leur cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, disposition dont la partie pertinente est ainsi rédigée : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » D’après les requérants, la durée de la procédure litigieuse a été excessive, puisqu’elle a débuté le 23 décembre 1986, date de l’introduction du recours constitutionnel par la requérante, et ne s’est achevée que le 10 juin 1998, date à laquelle la Cour constitutionnelle fédérale a rendu sa décision. En l’état actuel du dossier, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 53 § 3 b) du règlement de la Cour. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief de la requérante tiré de l’article 6 § 1 de la Convention quant à la durée de la procédure litigieuse;