KYRIAKIDES v. CYPRUS

Reclamantul, Savvas Kyriakides, este un național cipriot, născut în 1965 și trăiește în Nicosia. El este reprezentat în fața Curții de către dl E. Pourgourides, un avocat practicant în Limassol. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este directorul general al societății Stellios Kyriakides Trading Ltd și, în această capacitate, a obținut o serie de împrumuturi de la Dr. Neophytou. De fiecare dată când un împrumut a fost convenit, ambele părți au încheiat un acord scris, cu condiția ca împrumutul să devină plătit dr. Neophytou cu 7% de dobânzi la sfârșitul a 60 de zile. De fiecare dată când reclamantul a primit un împrumut, el a eliberat un cec post-datat personal în favoarea dr. Neophytou pentru suma datorată la sfârșitul perioadei de 60 de zile. Suma a inclus atât capitalul cât și dobânzile. În momentul în care s-au plătit diverse cecuri, dr. Neophytou nu le-a încasat, ci în schimb, au încheiat noi acorduri cu reclamantul prin care sumele datorate au fost menționate ca fiind „împrumutate în capital”, atragând din nou dobânzile de 7%. Vechile acorduri și cecuri au fost anulate de noile acorduri. În vara anului 1995, părțile au hotărât să reunească numeroase acorduri și, atunci când toate sumele au scăzut, au fost adăugate împreună ca să constituie baza a două acorduri suplimentare: primul, din 23 iulie 1995, a arătat capitala la 30 000 de lire cipriote (CYP). Al doilea, din 19 august 1995, a arătat capitala la 32 000 de lire CYP. Noile acorduri prevedeau rambursarea capitalului, plus dobânzile la 7%, la sfârșitul a 60 de zile și au fost susținute de două noi cecuri personale post-datate ale reclamantului. Aceste cecuri au fost prezentate băncii reclamantului și ambele au fost deshonorate. La 31 mai 1996, Dr. Neophytou a depus o acuzație privată în fața Curții de District din Nicosia împotriva reclamantului în temeiul articolului 305(A)1 din Codul Penal Cipru. La momentul material, în 1995, s-a considerat că o infracțiune a fost comisă în temeiul articolului 305(A)1, în cazul în care un cec a fost deshonorat din cauza lipsei de fonduri în contul bancar al sertarului. Subsecțiunea 3 din aceeași secțiune prevede că nu s-a comis nicio infracțiune în cazul în care purtătorul cecului nu are niciun „drept acționabil” împotriva sertarului. La 26 noiembrie 1997, Curtea de District din Nicosia a achitat reclamantul. În special, a acceptat argumentul reclamantului că subsecțiunea 3 din secțiunea 305 litera (A) se aplică în cazul în care acordurile în temeiul cărora au fost eliberate cecurile sunt ilegale în temeiul legii cipriote (secțiunea 3 și 5 din Legea 2/77 și secțiunea 23 și 24 din Legea contractuală Cap.149). De fapt, Dr. Neophytou a acuzat dobânzi peste 9% pe an permise de lege, adică 42% (7% la fiecare 60 de zile). În acest sens, Dr. Neophytou nu a avut dreptul de acțiune împotriva reclamantului. La 2 decembrie 1997 Dr. Neophytou a apelat la Curtea Supremă. La 8 martie 1999, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții de District și a condamnat reclamantul, condamnându-l la trei luni de închisoare. Curtea Supremă a afirmat că Curtea de District a interpretat greșit secțiunea 305(A)3. Potrivit Curții Supreme, sensul corect al acestei dispoziții era că „ceculul trebuie să aibă caracteristicile necesare ale unui cec astfel cum sunt menționate în Legea de schimb”, „ar trebui ca reclamantul să fie portatorul legal al cecului” și că instanța de judecată nu ar trebui să fi examinat aspectul civil al acordului dintre părți care a condus la eliberarea cecurilor post-datate. În urma deciziei respective, Parlamentul a adoptat un amendament retroactiv la secțiunea 305 litera (A), care a intrat în vigoare la 30 aprilie 1999. Amendamentul prevede că secțiunea 305 litera (A) nu se aplică cecurilor emise în cadrul unei tranzacții ilegale. Având în vedere că cauza reclamantului era încă în așteptare, în ceea ce privește impunerea sentinței, problema a fost susținută în fața Curții Supreme la 17 mai 1999. Reclamantul a solicitat stoparea hotărârii, în conformitate cu secțiunea 79 din Legea privind procedura penală Cap.155. La 1 iunie 1999, Curtea Supremă a susținut că legea de modificare nu se aplică cazului reclamantului. Reclamantul a servit 56 de zile de la sentință și a fost eliberat după o iertare. Secțiunea 305(A)1 din Codul penal prevede că o persoană este vinovătă pentru o infracțiune penală care deține o condamnare de cel puțin șase luni, în cazul în care a atras un cec, care, la prezentarea băncii emitente într-un timp rezonabil de la data la care devine plătită, nu este externată din cauza lipsei de fonduri disponibile ale sertarului său și aceasta din urmă nu descarcă plata în termen de 15 zile de la momentul în care a dobândit cunoștința acestui fapt. Secțiunea 305 litera (A)3 prevede că dispozițiile articolului 305 litera (A)1 nu sunt aplicabile în ceea ce privește nici un cec pe care nici un drept acționabil nu decurge împotriva sertarului său. Secțiunea 25 alineatul (1) din Legea contractuală Cap.149 prevede că „un acord făcut fără a lua în considerare este nu este valabil...”. În cazul Loizou v. Republica Cipru (Curtea Supremă, Hotărârea din 24 iunie 1994), inculpatul a ridicat în fața instanței de primă instanță a apărării secțiunea 305 litera (A)3, susținând, printre altele, că reclamantul nu a avut dreptul de acțiune împotriva lui, deoarece acordul în temeiul căruia a fost eliberat cecul a fost făcut fără a se lua în considerare. Curtea a examinat contractul dintre părți și a hotărât că, cu privire la faptele cazului, a fost luată în considerare și, prin urmare, contractul dintre părți a fost valabil și executor, dau naștere unui drept de acțiune. Prin urmare, apărarea a eșuat și a fost condamnat. Aceeași întrebare a fost pusă în apel și Curtea Supremă a constatat că instanța de primă instanță a examinat îndeaproape această chestie și a concluzionat corect că a fost luată în considerare pentru eliberarea cecului relevant. După ce se referă la faptele legate de această chestiune, Curtea Supremă a adăugat următoarele: „Noi observăm, de asemenea, că dispoziția relevantă se referă la un „drept acționabil” și nu la o bună bază sau o acțiune argubilă. Prin urmare, suntem de părere că hotărârea instanței de primă instanță este impecabilă și că apelul împotriva condamnării este respins”. Secțiunea 62 din Legea contractelor Cap.149 prevede că „dacă părțile la un contract sunt de acord să înlocuiască un nou contract pentru acesta sau să îl rescindă sau să-l modifice, nu este necesar să se realizeze contractul original”. În cazul Ergatides Motors Ltd și Georgios Ergatides v. poliția (Curtea Supremă, hotărârea din 19 iunie 1997), acuzatul a susținut în temeiul articolului 305 alineatul (A)3 că contractul în temeiul căruia a fost eliberat cecul a fost rescins și că părțile au încheiat un nou contract. El a susținut că, având în vedere că cecul a fost emis în temeiul primului contract care a fost respins și înlocuit în temeiul celui nou, nu exista niciun drept de acțiune împotriva acestuia în temeiul celui de al doilea. Curtea Supremă a examinat primul contract și, după constatarea că a fost, într-adevăr, rescins și înlocuit, a susținut apărarea în temeiul articolului 305 litera (A)3 și a achitat acuzatul. Nu există niciun drept de acțiune în temeiul primului contract.

The applicant, Savvas Kyriakides, is a Cypriot national, born in 1965 and living in Nicosia. He is represented before the Court by Mr E. Pourgourides, a lawyer practising in Limassol. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the Managing Director of the company Stellios Kyriakides Trading Ltd and in that capacity he obtained a number of loans from Dr Neophytou. Each time a loan was agreed, both parties entered into a written agreement which provided that the loan would become payable to Dr Neophytou with 7% interest at the end of 60 days. Each time the applicant received a loan, he issued a personal post-dated cheque in Dr Neophytou’s favour for the sum due at the end of the 60 days period. The amount included both the capital and the interest. When the various cheques became payable, Dr Neophytou did not cash them, but instead, entered into new agreements with the applicant whereby the sums due were referred to as “capital loaned”, again attracting 7% interest. The old agreements and cheques were cancelled by the new agreements. In the summer of 1995, the parties decided to merge the numerous agreements and, when all sums fell due, they were added together to form the basis of two further agreements: the first, dated 23 July 1995, showed the capital at 30 000 Cypriot pounds (CYP). The second, dated 19 August 1995, showed the capital at 32 000 CYP. The new agreements provided for the reimbursement of the capital, plus interest at 7%, at the end of 60 days and were supported by two new post-dated personal cheques of the applicant. These cheques were presented to the applicant’s bank and were both dishonoured. On 31 May 1996, Dr Neophytou filed a private prosecution before the District Court of Nicosia against the applicant pursuant to Section 305(A)1 of the Cyprus Criminal Code. At the material time in 1995, a criminal offence was deemed to have been committed under Section 305(A)1 where a cheque was dishonoured due to a lack of funds in the drawer’s bank account. Subsection 3 of the same Section provided that no offence was committed if the bearer of the cheque had no “actionable right” against the drawer. On 26 November 1997 the District Court of Nicosia acquitted the applicant. In particular, it accepted the applicant’s argument that subsection 3 of Section 305(A) applied in the case since the agreements under which the cheques were issued were illegal under Cypriot law (Sections 3 and 5 of Law 2/77 and Sections 23 and 24 of the Contract Law Cap.149). In fact, Dr Neophytou had charged interest above the 9% per year allowed by law, namely 42% (7% every 60 days). This being so, Dr Neophytou had no right of action against the applicant. On 2 December 1997 Dr Neophytou appealed to the Supreme Court. On 8 March 1999 the Supreme Court quashed the judgment of the District Court and convicted the applicant, sentencing him to three months’ imprisonment. The Supreme Court held that the District Court had misinterpreted Section 305(A)3. According to the Supreme Court, the correct meaning of that provision was that “the cheque must have the necessary characteristics of a cheque as these are referred to in the Bills of Exchange Law”, “the complainant must be the legal bearer of the cheque” and the trial court should not have examined the civil aspect of the agreement between the parties which led to the issue of the post-dated cheques. Following that decision, Parliament passed a retroactive amendment to Section 305(A), which came into force on 30 April 1999. The amendment provided that Section 305(A) did not apply to any cheques which were issued under an illegal transaction. Furthermore, it provided that the amending Law was to apply to all pending cases. Since the applicant’s case was still pending, as regards the imposition of sentence, the issue was raised before the Supreme Court on 17 May 1999. The applicant applied for a halt to the judgment, pursuant to Section 79 of the Criminal Procedure Law Cap.155. On 1 June 1999 the Supreme Court held that the amending law did not apply to the applicant’s case. The applicant served 56 days of the sentence and was released after a pardon. Section 305(A)1 of the Criminal Code provides that a person is guilty of a criminal offence carrying a sentence of imprisonment not exceeding six months, if he draws a cheque, which on being presented to the issuing bank within a reasonable time from the date on which it becomes payable, it is not discharged owing to the lack of available funds of its drawer and the latter fails to discharge payment within fifteen days as from the time he acquires knowledge of that fact. Section 305(A)3 states that the provisions of Section 305(A)1 are not applicable with regard to any cheque on which no actionable right ensues against its drawer. Section 25(1) of the Contract Law Cap.149 provides that “an agreement made without consideration is void...”. In the case of Loizou v. Republic of Cyprus (Supreme Court, judgment of 24 June 1994), the defendant raised before the first instance court the defence of Section 305(A)3, claiming inter alia that the complainant had no right of action against him because the agreement under which the cheque was issued was made without consideration. The court examined the contract between the parties and decided that, on the facts of the case, consideration was given and therefore the contract between the parties was valid and enforceable, giving rise to a right of action. Consequently, the defence failed and the defendant was convicted. The same question was raised on appeal and the Supreme Court found that the first instance court examined this matter extensively and that it correctly concluded that consideration was given for the issuing of the relevant cheque. After referring to the facts relating to this matter the Supreme Court added the following: “We also note that the relevant provision refers to an “actionable right”, and not to a good basis or arguable action. We are therefore of the view that the judgment of the first instance court is impeccable and the appeal against conviction is rejected”. Section 62 of the Contract Law Cap.149 provides that “if the parties to a contract agree to substitute a new contract for it or to rescind or alter it, the original contract need not be performed”. In the case of Ergatides Motors Ltd and Georgios Ergatides v. the Police (Supreme Court, judgment of 19 June 1997), the defendant claimed under Section 305(A)3 that the contract under which the cheque was issued had been rescinded and that the parties had entered into a new contract. He contended that since the cheque was issued under the first contract which was rendered unenforceable by virtue of the new one, no right of action existed against him under the former. The Supreme Court examined the first contract and, having found that it was indeed rescinded and replaced, upheld the defence under Section 305(A)3 and acquitted the defendant. No right of action existed under the first contract.