DE AZEVEDO SOUSA FERREIRA contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49888/99 prezentate de Jorge Alexandre de AZEVEDO SUBSA FERREIRA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor L Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 6 iulie 1999 și înregistrată la 27 iulie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurentul este un cetățean portughez, născut în 1952 și rezident în Queluz (Portugalia) și acționează în persoană în fața Curții. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 mai 1994, reclamantul a depus o cerere de despăgubire împotriva unei alte persoane în fața Tribunalului de la Lisabona. Dosarul a fost ulterior transmis judecătorului nr. 5 al Tribunalului pentru cererile cu valoare redusă (Tribunalul Pequena Instância Cível) ) de la Lisabona, devenit competent. La 9 noiembrie 1995, asistența juridică a fost acordată reclamantului. Inculpatul primise, de asemenea, beneficiul acesteia. Prin hotărârea din 14 decembrie 1995, judecătorul i-a acordat reclamantului. La 14 aprilie 1997, reclamantul a primit notificarea cu privire la decontul cheltuielilor de judecată (conta de custas). În acest cont, o sumă de 2 000 Escudos portughez, adică 9,98 EUR, ar trebui să fie acordat reclamantului pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (costa de parte) La 10 decembrie 1998, reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată la care a considerat că are dreptul în calitate de parte câștigătoră și, prin urmare, a solicitat inițierea unei proceduri de executare împotriva pârâtului, fără a indica totuși eventualele bunuri care pot fi confiscate de acesta din urmă. Chiar dacă cererea este adresată judecătorului, noi luăm în considerare faptul că aceaceasta este la est de procurorul general [art. 927 alineatul (1) din Codul de procedură civilă]. Respingem această cerere, deoarece executarea în vederea recuperării cheltuielilor de judecată datorate nu este posibilă. [Pârâtul] se bucură de asistență judiciară și având în vedere informațiile furnizate de poliție (...) nu ar fi justificat să i se retragă un astfel de beneficiu. La 4 iunie 1999, acesta îl judecă la următoarea ordonanță: Având în vedere faptul că magistratul procurorului public și-a retras executarea în vederea recuperării cheltuielilor de judecată împotriva pârâtului și având în vedere că acesta beneficiază de asistență judiciară și având în vedere informațiile furnizate de poliție, [reclamantul] nu poate primi nimic în acest sens. Dreptul și practica internă relevantă Costa de parte (proaspătă și cheltuieli de judecată) sunt sume la care partea câștigătoră are dreptul la încheierea procesului. Acestea includ, în temeiul articolului 33 din Codul cheltuielilor de judecată, adoptat prin Decretul-lege nr 224-A/96 din 26 noiembrie 1996, sumele pe care partea în cauză a fost obligată să le cheltuiască ca urmare a desfășurării procedurii. În temeiul alineatului (2) din această dispoziție, sunt întotdeauna incluse în cheltuielile și cheltuielile de judecată sumele plătite cu titlu de avans pe cheltuielile de judecată finale. Potrivit doctrinei, nu fac parte din cheltuielile și cheltuielile de judecată ale avocatului sau cheltuielile personale suportate de . În schimb, pot fi incluse cheltuielile de judecată efectuate cu documente sau fotocopii (Manuel de Andrade, Noções elementares de Processo Civil , Coimbra, 1963, pp. 316 și următoarele). În conformitate cu art. 927 din Codul de procedură civilă, executarea în vederea recuperării cheltuielilor de judecată datorate, inclusiv custa de Parte. , este responsabilitatea procurorului public, dacă este cazul, la cererea părții câștigătore. În conformitate cu art. 116 din Codul cheltuielilor de judecată, ministerul public poate să se abțină de la a valida executarea în cazul în care sumele în cauză sunt minime. În cazul în care nici o sumă din cheltuielile de judecată datorate la data nu este în cauză, ministerul public va semna o procedură de executare în cazul în care cererea, indicând bunurile care pot fi confiscate de către debitor. În cele din urmă, art. 123 din Codul cheltuielilor de judecată prevede că cheltuielile de judecată îndatorate fac obiectul unui termen de prescripție de cinci ani. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge de posibilitatea de a recupera cheltuielile și cheltuielile de judecată prezentate în procedură, având în vedere refuzul autorităților judiciare de a introduce o procedură de executare împotriva pârâtului, fără ca acesta să poată iniția el însuși o astfel de execuție. Reclamantul declară încălcarea art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție din cauza faptului că trebuie să recupereze cheltuielile și cheltuielile de judecată prezentate în procedură. Aceste dispoziții se citesc în special art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul consideră că nu există nicio încălcare a principiului procesului echitabil în măsura în care reclamantul a avut posibilitatea de a se apăra și de a-și prezenta argumentele în cadrul procedurii principale. Cu toate acestea, guvernul consideră, în orice caz, că un astfel de fapt nu este în nici un caz responsabilitatea statului și rezultă din lipsa de plată a debitorului. În măsura în care reclamantul se plânge de hotărârile procurorului public și ale judecătorului, acesta nu a indicat bunuri care pot fi confiscate de debitor. El poate face întotdeauna acest lucru, cheltuielile și cheltuielile de judecată nu devin scadente decât după cinci ani. Reclamantul contestă aceste argumente. El susține că a solicitat de la începutul procedurii rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată și că aceaceasta a fost refuzată de către autoritățile judiciare. Pentru solicitant, indiferent de caracterul minim, indiferent de natura minimă, pe care o contestă, de altfel, din suma în cauză. Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare situația în litigiu numai la art. 6 alineatul (1), ale cărei garanții sunt mai stricte decât cele prevăzute la art. 13 (a se vedea, printre altele, Hotărârea Geouffre de la Pradelle c. Franța din 16 decembrie 1992, seria A n 253-B, p. 43 alineatul 37). În această privință, Comisia reamintește că art. 6 alineatul (1) se referă la contestațiile apărute în cursul unei proceduri privind rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată datorate de partea care pierde partea câștigătoră (hotărârea Robins c. Regatul Unit din 23 septembrie 1997, Rec., p. 1809, punctul 29). Conform jurisprudenței Curții, această dispoziție garantează tuturor dreptul la ca o instanță să cunoască orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; aceasta consacră astfel dreptul la o instanță, al cărei drept de acces, respectiv dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână în detrimentul unei părți. Într-adevăr, nu s-ar înțelege faptul că art. 6 alineatul (1) descrie în detaliu garanțiile procedurale - echitate, publicitate și celeritate - acordate părților și că nu protejează punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești; în cazul în care acest articol ar trece exclusiv la accesul la judecător și desfășurarea instanței, acest lucru ar risca să creeze situații incompatibile cu principiul preeminenței dreptului pe care statele contractante s-au angajat să îl respecte prin ratificarea convenției. Prin urmare, este necesar să se considere că este parte integrantă a procesului de judecată sau hotărâre în orice instanță în sensul articolului 6 (hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Rec. 1997-II, p. 510, § 40). Potrivit reclamantului, decizia care i-a acordat câștigul de cauză a rămas inechitabilă în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată, deoarece ministerul public și judecătorul au decis să nu inițieze o procedură de recuperare a cheltuielilor de judecată datorate de debitor, în care erau incluse aceste cheltuieli și cheltuieli de judecată. Curtea constată că atât în ordonanța sa din 28 mai 1999, cât și în ordonanța sa din 4 iunie 1999, atât agentul public, cât și judecătorul tribunalului pentru cererile cu valoare redusă s-au întemeiat, pentru a justifica refuzul acestora de a valida procedura de executare dorită de solicitant, pe faptul că debitorul beneficia de asistență judiciară și, prin urmare, avea o prezumție de neajuns din partea mijloacelor financiare. Cu toate acestea, reclamantul dispunea de posibilitatea de a prezenta o astfel de prezumție, indicând autorităților competente bunurile care pot fi confiscate ale debitorului, pentru a permite introducerea executării. De fapt, după cum subliniază guvernul, acesta dispune încă de o astfel de posibilitate, sumele în cauză fiind supuse unui termen de prescripție de cinci ani, care nu a expirat încă. Prin urmare, nu se poate constata nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) și, prin urmare, cererea fiind vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

49888/99

présentée par Jorge Alexandre de AZEVEDO SOUSA FERREIRA

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le

10 janvier 2002 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M.

V. Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 juillet 1999 et enregistrée le 27 juillet 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1952 et résidant à Queluz (Portugal). Il agit en personne devant la Cour.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 3 mai 1994, le requérant introduisit une demande en dommages et intérêts contre une autre personne devant le tribunal de Lisbonne. Le dossier fut par la suite transmis au juge n

o

5 du tribunal des petits litiges (

Tribunal de Pequena Instância Cível

) de Lisbonne, devenu compétent. Le 9

novembre 1995, l’assistance judiciaire fut accordée au requérant. Le défendeur en avait également obtenu le bénéfice. Par un jugement du 14

décembre 1995, le juge fit droit au requérant.

Le 14 avril 1997, le requérant reçut notification du décompte relatif aux frais de justice (

conta de custas

). Dans ce décompte, une somme de 2

000

escudos portugais, soit 9,98 euros, devrait être accordée au requérant au titre des frais et dépens (

custas de parte

).

Le 10 décembre 1998, le requérant demanda le remboursement des frais et dépens auxquels il estimait avoir droit en tant que partie gagnante. Il requit ainsi l’ouverture d’une procédure d’exécution contre le défendeur sans en indiquer toutefois les éventuels biens saisissables de ce dernier.

Par une ordonnance du 28 mai 1999, l’agent du ministère public se prononça sur cette demande en ces termes

:

«

Même si la demande est adressée au juge, nous pensons qu’elle l’est au ministère public (article 927 § 1 du code de procédure civile). Nous rejetons cette demande car l’exécution en vue du recouvrement des frais de justice dus n’est pas possible. [Le défendeur] jouit de l’assistance judiciaire et vu les renseignements fournis par la police (...) ce ne serait pas justifié de lui retirer un tel bénéfice.

»

Le 4 juin 1999, le juge rendit l’ordonnance suivante

:

«

Compte tenu du fait que le magistrat du ministère public s’abstient d’entériner l’exécution en vue du recouvrement des frais de justice contre le défendeur, et étant donné que celui-ci jouit de l’assistance judiciaire et vu les renseignements fournis par la police, le [requérant] ne peut rien recevoir à ce titre.

»

Aucun recours n’était possible contre cette décision.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Les

custas de parte

(frais et dépens) sont des sommes auxquelles la partie gagnante a droit à l’issue du procès. Elles comprennent, aux termes de l’article 33 du code des frais de justice, adopté par le décret-loi n

o

224-A/96 du 26 novembre 1996, les sommes que la partie en question a été obligée de dépenser en raison de la conduite de la procédure. Aux termes du paragraphe 2 de cette disposition, font toujours partie des frais et dépens les sommes versées à titre d’avance sur les frais de justice finaux. Selon la doctrine, ne font pas partie des frais et dépens les honoraires d’avocat ou les dépenses personnelles engagées par l’intéressé avec, par exemple, des déplacements

; peuvent en revanche y être inclus les dépens engagés avec des documents ou des photocopies (Manuel de Andrade,

Noções elementares de Processo Civil

, Coimbra, 1963, pp. 316 et suiv.).

Aux termes de l’article 927 du code de procédure civile, l’exécution en vue du recouvrement des frais de justice dus, y compris les

custas de parte

, incombe au ministère public, le cas échéant sur demande de la partie gagnante.

Aux termes de l’article 116 du code des frais de justice, le ministère public peut s’abstenir d’entériner l’exécution si les montants en cause sont minimes. Si aucune somme au titre des frais dus à l’Etat n’est en cause, le ministère public entérinera une procédure d’exécution si l’intéressé le demande, indiquant les biens saisissables du débiteur.

Enfin, l’article 123 du code des frais de justice dispose que les frais de justice en dette font l’objet d’un délai de prescription de cinq ans.

GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité de récupérer les frais et dépens exposés dans la procédure, vu le refus des autorités judiciaires d’introduire une procédure d’exécution contre le défendeur, sans qu’il puisse entamer lui-même une telle exécution.

EN DROIT

Le requérant allègue la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en raison de l’impossibilité de récupérer les frais et dépens exposés dans la procédure. Ces dispositions se lisent notamment ainsi

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Le Gouvernement estime qu’il n’y a aucune violation du principe du procès équitable dans la mesure où le requérant a eu la possibilité de se défendre et d’exposer ses arguments lors de la procédure principale. Il souligne que le fait que le requérant n’a pas pu récupérer ses frais et dépens est étranger à la notion de procès équitable. Le Gouvernement considère cependant, en tout état de cause, qu’un tel fait n’est aucunement de la responsabilité de l’Etat et découle de l’absence de paiement du débiteur. Dans la mesure où le requérant se plaint des décisions du ministère public et du juge, il n’a pas indiqué des biens saisissables du débiteur. Il peut toujours le faire, les frais et dépens en dette ne devenant prescrits qu’au bout de cinq ans.

Le requérant conteste ces arguments. Il expose avoir demandé dès le début de la procédure le remboursement de ses frais et dépens et que cela lui a été refusé par les autorités judiciaires. Pour le requérant, peu importe l’éventuel caractère minime, qu’il conteste d’ailleurs, de la somme en cause.

La Cour estime d’emblée qu’il convient d’examiner la situation litigieuse sous l’angle du seul article 6 § 1, dont les garanties sont plus strictes que celles de l’article 13 (voir, parmi d’autres, arrêt Geouffre de la Pradelle c. France du 16 décembre 1992, série A n

o

253-B, p. 43, § 37).

Elle rappelle à cet égard que l’article 6 § 1 couvre les contestations nées au cours d’une procédure portant sur le remboursement des frais et dépens dus par la partie perdante à la partie gagnante (arrêt Robins c. Royaume-Uni du 23 septembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-V, p. 1809, §

29).

Selon la jurisprudence de la Cour, cette disposition garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil ; il consacre de la sorte le «

droit à un tribunal

», dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, constitue un aspect. Toutefois, ce droit serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. En effet, on ne comprendrait pas que l’article 6 § 1 décrive en détail les garanties de procédure - équité, publicité et célérité - accordées aux parties et qu’il ne protège pas la mise en œuvre des décisions judiciaires ; si cet article devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l’article 6 (arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997,

Recueil

1997-II, p.

510, § 40).

D’après le requérant, la décision qui lui a accordé gain de cause est restée inopérante, pour ce qui est du remboursement de ses frais et dépens, car le ministère public et le juge ont décidé de ne pas entamer une procédure en recouvrement des frais de justice dus par le débiteur, dans lesquels étaient compris ces frais et dépens.

La Cour constate que tant l’agent du ministère public, dans son ordonnance du 28 mai 1999, que le juge du tribunal des petits litiges, dans son ordonnance du 4 juin 1999, se sont appuyés, pour justifier leur refus d’entériner la procédure d’exécution souhaitée par le requérant, sur le fait que le débiteur bénéficiait de l’assistance judiciaire et jouissait, de ce fait, d’une présomption d’insuffisance de moyens financiers.

Le requérant disposait toutefois de la possibilité d’infirmer une telle présomption en indiquant aux autorités compétentes des biens saisissables du débiteur, afin de permettre l’introduction de l’exécution. En fait, comme le souligne le Gouvernement, il dispose encore d’une telle possibilité, les sommes en cause faisant l’objet d’un délai de prescription de cinq ans, non encore écoulé.

Il s’ensuit que le requérant ne se trouve pas dans l’impossibilité totale d’obtenir le remboursement des frais et dépens auxquels il a droit et donc l’exécution de la décision de justice en cause. Aucune violation de l’article 6 § 1 ne saurait donc être constatée, la requête étant dès lors manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président