DE PONTE NASCIMENTO v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
DE PONTE NASCIMENTO v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2002)
Reclamantul, Jose Manuel de Ponte Nascimento, este un național portughez, care s-a născut în 1966 și locuiește în Madeira. El este reprezentat în fața Curții de către dl Andrew Christodoulou, un avocat, și dl David Williams, avocat, ambele practicând la Londra. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna J Foakes, Biroul Externo și Commonwealth, Londra. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 iunie 1994, reclamantul a fost aruncat pe bicicletă cu o mașină. A început procedurile împotriva șoferului de mașină la 3 iunie 1997. Reclamantul s-a întors să locuiască în Madeira. La 22 octombrie 1997, Tribunalul județului Clerkenwell a ordonat reclamantului să depună noi dovezi medicale în sprijinul cererii sale în termen de 28 de zile, în lipsa faptului că orice indicație de prejudiciu care nu este justificată de un raport medical ar fi fost eliminată. Acuzatul la procedură a formulat o cerere de excludere a datelor prejudiciului pentru nerespectarea ordinii din 22 octombrie 1997. Cererea a fost auzită la 29 ianuarie 1998 de judecătorul de district Southcombe, care a eliminat informațiile prejudiciului. Efectul practic al eliminării datelor prejudiciului a fost faptul că reclamantul nu mai putea reclama daune generale sau daune pentru pierderea câștigurilor, care reprezentau de departe partea majoră a cererii sale. Reclamantul a apelat împotriva deciziei judecătorului de district Southcombe. La 19 iunie 1998, recursul a fost auzit de Register Knowles. Ea a respins recursul. Reclamantul a solicitat o autorizație de recurs la Curtea de Apel. Audierea a început la 15 aprilie 1999 și a continuat la 22 aprilie 1999. Curtea de Apel și-a rezervat hotărârea. La 15 iunie 1999, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre refuzând permisiunea de recurs. Fiecare dintre cele trei judecători Lord de Apel a dat o hotărâre separată. Sir Iain Glidewell a considerat că Registratorul a aplicat testul corespunzător și a exercitat discreția în mod corect, iar autorizația de recurs ar trebui, în consecință, refuzată. Lordul Justiție Clarke a considerat că judecătorul de district și Registratorul nu au aplicat în mod corect principiile juridice relevante și că ar trebui acordată autorizația de recurs, deoarece în caz contrar nici o instanță nu ar fi luat în considerare exercitarea discreției sale pe principiile corecte. Lordul Justiție Chadwick a considerat că Registratorul a identificat principiile aplicabile, dar nu a aplicat acestea, dar că acest eșec nu a susținut nici o întrebare de principiu în termeni de la punctul 20 din direcția de practică din 17 noiembrie 1998 sau punctul 2.19.1 din direcția de practică consolidată din 26 aprilie 1999 (a se vedea mai jos). În plus, el a considerat că cazul nu a fost unul care, pentru un alt motiv (direcția practică din 17 noiembrie 1998) sau un alt motiv convingător (direcția practică consolidată din 26 aprilie 1999) ar trebui să fie luată în considerare de Curtea de Apel. 39-40: „Nu ar trebui să se efectueze litigii privind prejudiciul personal pe baza faptului că normele specifice acestuia nu pot fi tratate ca fiind de o importanță. Pentru a face acest lucru este de a pune în pericol unul dintre obiectele pe care aceste reguli sunt destinate să le promoveze; adică, faptul că dovezile medicale pe care reclamantul se bazează pot fi evaluate în mod corespunzător de către inculpat cât mai devreme posibil. În lipsa comunicării anticipate a situației medicale ale reclamantului se pune în pericol un proces echitabil. Nu văd nici o bază pe care să-l susțin că justiția cere inculpatului să sufere riscul că orice proces care ar putea fi întâmpinat acum ar fi mai puțin decât corect. Dimpotrivă, mi se pare că echilibrul justiției este în respectarea ordinelor care au fost făcute.” Lordul Justiție Chadwick a concluzionat că permisiunea de apel ar trebui refuzată. El a refuzat să ia opinia asupra meritelor pe care le consideră echilibrat. La 17 noiembrie 1998, Lord Woolf, Maestrul Rolls, a emis o direcție de practică privind, printre altele, să lase apelul Curții de Apel (declarat la [1999] 1 Raporturi de drept săptămânal 2). Instructiunile de practică nu au efect juridic formal, dar sunt urmate de justiția, reprezentând punctul de vedere colectiv al judecătorilor în vârstă și, în timp, termenii instructiunilor de practică devin încarnați în deciziile instanțelor superioare, care au efect obligatoriu. Punctul 10 din direcția practică prevăzută, în titlul „Examenul general pentru concediu”: „Directiva generală aplicată de Curtea de Apel și, prin urmare, baza relevantă pentru instanțele de primă instanță care decid să acorde concediu, este faptul că se va acorda concediu dacă nu un recurs nu ar avea o perspectiva realistă de succes.” Punctul 20 din direcția practică conține noi orientări, în următoarele termeni (în măsura în care este important): „În cazul în care a existat deja un recurs infructat la o instanță ... împotriva deciziei contestate, de exemplu de la un judecător de district la un judecător de circuit sau de la un maestru la un judecător de înaltă instanță, iar cererea este de autorizare pentru un nou recurs la Curtea de Apel, ar trebui adoptată o abordare mai restrictivă a testului de autorizare a recursului. La 26 aprilie 1999, Curtea de Apel a emis o direcție de practică consolidată, cu unele amendamente, toate principalele direcții de practică care au fost aplicate procedurilor în Curtea de Apel (Divizia Civilă). Alineatele 10 și 20 din direcția practică din 17 noiembrie 1998 au fost reproduse în termeni similari în direcția practică consolidată, cu o modificare semnificativă: la punctul 20 (noul paragraf 2.19.1), cuvântul „important” a fost omis din propoziția finală.