Zito și Corsi împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 54612/00 de Mauro ZITO și Paola CORSI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 7 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky și dl judecător al Secțiunii E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 13 ianuarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt doi resortisanți italieni, respectiv, născuți în 1932 și 1935 și locuiesc în Florența. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl. Vannini, avocat practicant la Florența.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat M.N. Într-o scrisoare servită locatarului la 15 februarie 1986, reclamanții au informat chiriașul de intenția lor de a termina închirierea și au convocat-o să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 13 martie 1986, care a fost făcută executivă la 24 martie 1986, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1988. La 13 aprilie 1989, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent ca locație pentru fiul lor.

La 13 mai 1989, reclamanții au notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul, iar la 14 iunie 1989 au notificat chiriașul informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 9 august 1989. Între 9 august 1989 și 1 decembrie 1998, judecătorul a făcut zece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

În conformitate cu Legea nr. 431/98, procedura de executare a fost suspendată până la 3 noiembrie 1999 Prin decizia din 3 iulie 2000, care a fost făcută executivă la 6 În septembrie 2000, Magistratul Florenței a ordonat ca imobilele să fie evacuate până la 15 martie 2001. La 1 martie 2001, reclamanții au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie ar fi aplicat de un judecător la 15 martie 2001. În conformitate cu Legea nr. 388/00 și apoi decretul legislativ nr. 247/01, procedurile de executare se suspendă până la 28 martie 2002. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate.

Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident nepotrivit în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 54612/00 by Mauro ZITO and Paola CORSI against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 7 March 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 13 January 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are two Italian nationals, born respectively in 1932 and 1935 and living in Florence. They are represented before the Court by Mr E. Vannini, a lawyer practising in Florence.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to M.N. In a writ served on the tenant on 15 February 1986, the applicants informed the tenant of their intention to terminate the lease and summoned her to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 13 March 1986, which was made enforceable on 24 March 1986, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On 13 April 1989, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their son. On 13 May 1989, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 14 June 1989, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 August 1989. Between 9 August 1989 and 1 December 1998, the bailiff made nineteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

Pursuant to Law no. 431/98, the enforcement proceedings were suspended until 3 November 1999. By a decision of 3 July 2000, which was made enforceable on 6 September 2000, the Florence Magistrate ordered that the premises be vacated by 15 March 2001. On 1 March 2001, the applicants served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 March 2001. Pursuant to Law no. 388/00 and then to Legislative Decree no. 247/01 the enforcement proceedings are suspended until 28 March 2002. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that they failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President