Lari împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 63336/00 de către Paola LARI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 7 mai 2002 în calitate de Cameră compusă de dna Tulkens Președintele Lorenzen Doamna Vajić Levits Doamna Botoucharova Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh Președintele Secțiunii, având în vedere cererea depusă la 14 septembrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1967 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl A. Scionti, un avocat practicant în Florența.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Sesto Fiorentino (Florența), pe care l-a lăsat G.L.M. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 18 septembrie 1987, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și l-a convocat să apară în fața magistratului Florenței. Prin decizia din 12 octombrie 1987, care a fost pus în aplicare la 26 decembrie 1987. Octombrie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 decembrie 1988. La 11 iulie 1989, reclamantul a furnizat anunț asupra chiriașului care l-a obligat să părăsească sediul.

La 15 septembrie 1989, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 9 octombrie 1989. Între 9 octombrie 1989 și 10 noiembrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a cerut suspendarea procedurii de executare. La o dată neespecificată din aprilie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului deoarece chiriașul a părăsit spontan sediul. DREPTUL Reclamantul se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate.

Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat recours interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a se judeca în fondul cazului. Erik Fribergh Françoise Tulkens Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 63336/00 by Paola LARI against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 7 May 2002 as a Chamber composed of Mrs F. Tulkens , President , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 14 September 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1967 and living in Florence. She is represented before the Court by Mr A. Scionti, a lawyer practising in Florence.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Sesto Fiorentino (Florence), which she had let to G.L.M. In a writ served on the tenant on 18 September 1987, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and summoned him to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 12 October 1987, which was made enforceable on 26 October 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On 11 July 1989, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 15 September 1989, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 October 1989. Between 9 October 1989 and 10 November 1998 the bailiff made twenty attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. Pursuant to section 6 of Law no. 431/98, the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings. On an unspecified date of April 2000, the applicant recovered possession of the apartment because the tenant spontaneously left the premises. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues, which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Françoise Tulkens Registrar President