F.F. and G.F. v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31928/96 de către F.F. și G.F. împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 17 ianuarie 2002 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna judecători ai Secțiunii Steiner și dna E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 decembrie 1995 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1943 și 1938, și locuiesc în Florența. Ele sunt reprezentate în fața Curradi, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care l-au lăsat E.F. Într-o scrisoare servită locatarului la 2 noiembrie 1987, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 30 noiembrie 1987, care a fost făcută executivă la 5 ianuarie 1988, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1988. La 20 mai 1989, reclamanții au făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru ei înșiși. La 7 iunie 1989, reclamanții au notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La 22 iunie 1989, ei au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 august 1989. Între 18 august 1989 și 10 septembrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998, procedurile de aplicare a aplicării au fost suspendate. Reclamanții nu au recuperat posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea lor prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31928/96

by F.F. and G.F.

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 17

January 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 5 December 1995 and registered on 17

June 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are Italian nationals, born in 1943 and 1938, and living in Florence. They are represented before the Court by Mr L. Curradi, a lawyer practising in Florence.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to E.F.

In a writ served on the tenant on 2 November 1987, the applicants communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 30 November 1987, which was made enforceable on 5

January 1988, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

On 20 May 1989, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.

On 7 June 1989, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 22 June 1989, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 August 1989.

Between 18 August 1989 and 10 September 1998, the bailiff made twenty

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

Pursuant to Section 6 of Law no. 431 of 9 December 1998, the enforcement proceedings were suspended.

The applicants have not recovered possession of their apartment.

THE LAW

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment.

The applicants further complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President