F.B. AND G.F. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
F.B. AND G.F. v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32671/96 de către F.B. & G.F. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl. E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 8 august 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 20 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1938 și 1940, care trăiesc în Milan. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dna L. Virando, un avocat care practică în Turin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Milano, pe care i-au lăsat lui R.P. și S.C.S. într-o scrisoare servită chiriașilor la 27 iunie 1988, reclamanții și-au comunicat intenția de a respinge locația și au convocat chiriașii să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 13 iulie 1988, care a fost făcută executivă la 6 septembrie 1988, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 13 iulie 1989. La 10 aprilie 1990, reclamanții au formulat o declarație legală care a solicitat urgent ca sediul ca cazare pentru copiii lor. La 24 mai 1990, reclamanții au notificat chiriașii care le-au cerut să abandoneze sediul, iar la 3 iunie 1990 au notificat chiriașii care le-au informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 13 iulie 1990. Între 13 iulie 1990 și 11 decembrie 1995, judecătorul a făcut 25 de încercări de recuperare a posesiunii, la 13 iulie 1990, 25 octombrie 1990, 27 Noiembrie 1990, 14 ianuarie 1991, 18 februarie 1991, 18 aprilie 1991, 18 iunie 1991, 30 septembrie 1991, 28 noiembrie 1991, 20 ianuarie 1992, 31 martie 1992, 21 aprilie 1992, 29 iunie 1992, 17 decembrie 1992, 11 martie 1993, 17 mai 1993, 30 septembrie 1993, 21 decembrie 1993, 1 aprilie 1994, 14 iunie 1994, 17 octombrie 1994, 17 ianuarie 1995, 25 mai 1995, 28 septembrie 1995 și 11 decembrie 1995. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 27 februarie 1996, reclamanții au retras apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre refuzul dreptului de acces la o instanță. Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. Reclamanții susțin că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a 6 ani și jumătate din emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului lor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Ele susțin că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că au făcut o declarație legală că au cerut urgent locurile ca cazare pentru fiicele lor, acestea ar putea revoca apartamentul doar 6 ani și jumătate după data stabilită de magistrat. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamanții susțin că întârzierea în aplicarea ordinului emis de magistratul din Milano a dus la negarea dreptului lor de acces la o instanță. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului