SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60115/00 de către Gheorghe AMIHALACHIOAIE împotriva Moldovei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 aprilie 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen Pavlovschi, judecători Dolle, graffière de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 14 iulie 2000 și înregistrată la 22 august 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT, recurentul este un resortisant moldovean, născut în 1949 și rezident la Chișinău (Moldova). Radu Panțiru, avocat în barou din Chișinău. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Avocat al statului său, reclamantul este președintele Uniunii avocaților din Moldova. La 9 septembrie 1999, a intrat în vigoare Legea nr. 395-XIV privind organizarea profesiei de avocat, care prevedea, printre altele, obligația tuturor avocaților din Moldova de a face parte din Uniunea avocaților, formată din toți avocații înscriși în barourile țării. Cu privire la această lege, un grup de deputați și laombudsman din Moldova au sesizat Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, susținând că afilierea obligatorie a avocaților la această uniune era contrară dreptului la libertatea de asociere garantat de Constituția moldovenească. După ce a primit, printre altele, avizul Uniunii avocaților, care a considerat că legea era conformă cu Constituția, Curtea Constituțională a pronunțat la 15 februarie 2000 o decizie declarând neconstituționale dispozițiile care prevăd afilierea obligatorie a avocaților la Uniunea Avocaților din Moldova. Într-un interviu telefonic cu A.M., jurnalist la ziar În ediția din februarie 2000 a revistei "Analiza economică," A.M. a publicat un articol despre controversa declanșată în cadrul avocaților prin decizia Curții Constituționale din 15 februarie 2000. Printre altele, a menționat interviul său telefonic cu reclamantul în termenii următori: După ce hotărârea Curții Constituționale a fost făcută publică, Analiza economică a pus câteva întrebări președintelui Uniunii Avocaților, dl Gheorghe Amihalachioaie. Din acest motiv, comentariile sale au fost prea emoționale din cauza deciziei Curții Constituționale, o anarhie completă va fi introdusă în sistemul avocaților - a spus M. Amihalachioaia. Veți vedea ce se va întâmpla într-un an. De astăzi, nu există nici un sistem unic de organizare a profesiei, nici un stat unitar. Ne-am obișnuit cu acest lucru - este mai ușor de a trăi și de a lucra în haos. Taxele nu sunt plătite, nu există nici un control și, prin urmare, nu există nici un deget, nici disciplina și nici o responsabilitate. În lumina celor de mai sus, se pune o întrebare: Curtea Constituțională este constituțională În 1990, Națiunile Unite au adoptat principiile de bază privind rolul avocaților, garantate perfect în legea noastră. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, în timp ce în Moldova a fost subordonat autorității executive, și anume Ministerului Justiției. Aceasta reprezintă o încălcare gravă a principiilor democratice fundamentale. Curtea Constituțională nu a luat în considerare exemplele specifice ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg invocate în observațiile prezentate de Uniunea avocaților. Probabil că judecătorii Curții Constituționale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind o autoritate. Trebuie să presupun că au dobândit mai multă experiență în cinci ani decât judecătorii de la Strasbourg în cincizeci de ani? Vom informa cu siguranță Consiliul Europei că Moldova nu respectă jurisprudența și cerințele Curții Europene a Drepturilor Omului. Potrivit termenilor folosiți de dl Mihalachioaie, printre juriști, avocații au fost întotdeauna considerați ca fiind în primul rând: □ Cu toate acestea, chiar și după decizia Curții Constituționale, corpul avocaților rămâne o putere. (...) Printr-o scrisoare din 18 februarie 2000, președintele Curții Constituționale l-a informat pe reclamant că, având în vedere ceea ce a spus în jurnalul de judecată La 28 februarie 2000, reclamantul a prezentat observațiile solicitate și a indicat că a aflat de publicarea cuvintelor sale prin scrisoarea din 18 februarie 2000 adresată de Curtea Constituțională și a confirmat că a avut cu jurnalistul A.M. o lungă conversație telefonică cu privire la decizia din 15 februarie 2000. Cu toate acestea, el a subliniat că aceste cuvinte au fost denaturate și în mare parte scoase din context și a adăugat că, dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicarea sa, el ar fi verificat cu rigurozitate modul în care propriile sale cuvinte erau prezentate acolo și, prin urmare, ar fi fost răspunzătoare pentru aceasta. La 6 martie 2000, Curtea Constituțională a pronunțat, în conformitate cu articolele 81 și 82 din Codul jurisdicției constituționale, o hotărâre prin care se impunea reclamantului o amendă administrativă cu 20 de salarii lunare minime, și anume 360 lei. Curtea a constatat că, în interviul respectiv, recurentul declarase că: Ca urmare a deciziei Curții Constituționale, o anarhie totală se va instala în organizarea avocaților, că, în acest context, se pune întrebarea dacă decizia Curții Constituționale este în conformitate cu constituția și că, pentru judecătorii Curții Constituționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o autoritate. Într-adevăr, Comisia a considerat că aceste afirmații constituiau o manifestare de lipsă a respectului față de Curte și o lipsă de considerație față de decizia Curții Constituționale. Decizia Curții Constituționale fiind definitivă, reclamantul și-a asumat la 7 iulie 2000 suma de 360 lei. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul instanței constituționale se citesc astfel art. 81 alineatul (1) Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curții Constituționale și a participanților la proces și pentru a asigura condițiile de exercitare a instanței constituționale, această instanță poate lua măsurile prevăzute la art. 82. (1) Pentru a asigura exercitarea jurisdicției constituționale, se instituie o responsabilitate administrativă, sub formă de "domeniu" de până la 25 de salarii lunare minime, în următoarele cazuri, declarațiile neconstituționale, indiferent de forma lor de exprimare imixarea în cadrul activității judiciare a judecătorilor Curții Constituționale, tentativa de a-i influența prin metode care depășesc cadrul procedural refuzul de a se conforma, fără un motiv serios, ordinelor judecătorilor Curții în termenul stabilit și în conformitate cu modul stabilit, neexecutarea hotărârilor judecătorești și a avizelor Curții încălcarea jurământului judiciar lipsa de respect față de Curtea Constituțională exprimată sub forma nerespectării ordinelor date de Președinția ședinței, a nerespectării disciplinei de ședință, precum și a altor fapte care exprimă o lipsă de considerație vădită față de instanță și de procedura acestei instanțe. (...) La art. 4 din Legea nr. 243-XIII din 26 octombrie 1994 privind presa se citește astfel Publicațiile periodice (...) publică, în funcție de propriile lor aprecieri, documente și informații, ținând cont de faptul că exercitarea acestor libertăți, inclusiv drepturi și obligații, este supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, protecției reputației sau a drepturilor de altă natură, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. GRIFS Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge că decizia din 6 martie 2000 reprezintă o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. Reclamantul se plânge de absența, în dreptul moldovean, a unei acțiuni eficiente de contestare a sancțiunii pe care i-a aplicat-o Curtea Constituțională. El invocă o încălcare a articolului 13 din Convenție, ținând cont de faptul că nu ar dispune de nici o acțiune efectivă în dreptul intern împotriva încălcării dreptului său la libertatea de exprimare. Reclamantul invocă o încălcare a libertății sale de exprimare ca urmare a deciziei Curții Constituționale din 6 martie 2000. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, cu obligații și responsabilități, pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Guvernul scoate în evidență faptul că, în măsura în care reclamantul susține că afirmațiile sale au fost publicate în mod eronat și în afara contextului, art. 4 din Legea nr. 243 din 26 octombrie 1994 privind presa îi conferă dreptul de a introduce o acțiune în justiție pentru a solicita ziarului l Pe baza unei astfel de dezmințiri, el ar fi putut apoi să ceară în justiție restituirea sumei de la . Reclamantul susține că legislația moldovenească nu conține nicio dispoziție care să îi permită să obțină condamnarea ziarului pentru publicarea de cuvinte dezafectate din context, cu excepția cazului în care o astfel de publicație ar aduce atingere onoarei și demnității sale. art. 4 din Legea privind presa indică, este adevărat, limitele pe care mass-media nu trebuie să le depășească, dar nu prevede nicio sancțiune sau cale de atac în cazul nerespectării acestor obligații. Curtea reamintește că art. 35 alin. (1) din Convenție impune epuizarea doar a acțiunilor disponibile în mod normal, adică existente, într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie (a se vedea Hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, p. 2277 alin. 52). În cazul de față, Curtea constată că guvernul a menționat pur și simplu posibilitatea reclamantului de a solicita restituirea sumei de la Õ , după ce a obținut în prealabil publicarea unei dezmințiri. Cu toate acestea, statul nu a precizat în conformitate cu ce dispoziții legale ar fi putut obține reclamantul restituirea în termen de trei luni și nici nu a furnizat exemple de jurisprudență în acest sens. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că excepția de la epuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută. Guvernul recunoaște faptul că, prin decizia din 15 februarie 2000, persoana în cauză reprezintă o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare, dar consideră că această interferență îndeplinește cerințele de la alineatul (2) din art. 10. Lingența este prevăzută de Codul jurisdicției constituționale, publicat în Jurnalul Oficial, mai exact prin articolele 81 și 82 din acest cod, și urmărește scopul garanției autorității și al jurisdicției Curții Constituționale. Această interferență a fost necesară într-o societate democratică, întrucât reclamantul a depășit limita criticii admisibile, având în vedere obligațiile și obligațiile sale speciale legate de statutul său juridic. Reclamantul susține că măsura luată împotriva sa nu era prevăzută de lege, întrucât art. 82 din Legea privind presa nu definește în mod suficient de clar faptele care ar putea cădea sub incidența unei sancțiuni. În special, nu reiese din formularea articolului 82 dacă sunt susceptibile de a fi reprimate numai faptele comise în cursul unei proceduri specifice în fața Curții Constituționale sau, de asemenea, cele comise chiar și după încheierea unei astfel de proceduri. Reclamantul susține că, în orice caz, sancțiunea luată împotriva sa nu era necesară într-o societate democratică El nu a criticat Curtea Constituțională sau judecătorii săi în general, dar, în cadrul unei ample dezbateri referitoare la organizarea profesiei de avocat, el a dezaprobat decizia luată de această instanță. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat niciun alt motiv de refuz. Reclamantul se plânge de o încălcare a art. 13 din Convenție care rezultă din absența unei acțiuni împotriva deciziei Curții Constituționale. Guvernul consideră că, în lipsa unei încălcări a articolului 10, reclamantul nu poate invoca art. 13 din Convenție. În orice caz, având în vedere că Curtea Constituțională este singura autoritate constituțională, este pe deplin de înțeles că nu există cale de atac împotriva deciziilor acestei instanțe. Având în vedere aceste elemente, precum și la marja de apreciere a statelor pentru a se conforma cerințelor art. 13, guvernul consideră că fâșia trasă din acest articol este vădit nefondată. Reclamantul susține că lipsa unei căi de atac împotriva unei hotărâri a Curții Constituționale care aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare contravine articolului 13 din convenție. Curtea amintește că art. 13 recunoaște oricărei persoane ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin convenție au fost încălcate, dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale. În speță, Curtea constată că cauza reclamantului este îndreptată împotriva deciziei Curții Constituționale, singura autoritate judiciară constituțională în sistemul de drept moldovean. Curtea consideră că, atunci când se invocă, ca și în speță, că o încălcare a unui drept recunoscut de Convenție a fost săvârșită de cea mai înaltă instanță a ordinii juridice interne, aplicarea articolului 13 face obiectul unei limitări implicite (a se vedea, mutatis mutandis, Crociani și alte c. Italia, dec. 18.12.1980, D.R 22, p. 147, 183). Prin urmare, cauza reclamantului trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, Declară, cu majoritate de voturi, admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului trasă din dreptul său la libertatea de exprimare decăzută; în unanimitate, cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. costa Președinte
de la requête n° 60115/00
par Gheorghe AMIHALACHIOAIE
contre Moldova
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 avril 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
S.
Pavlovschi,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juillet 2000 et enregistrée le 22 août 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant moldave, né en 1949 et résidant à Chișinău (Moldova). Il est représenté devant la Cour par M
e
Radu Panțîru, avocat au barreau de Chișinău.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Avocat de son état, le requérant est président de l’Union des avocats de Moldova.
Le 9 septembre 1999, entra en vigueur la loi n° 395-XIV sur l’organisation de la profession d’avocat. Elle prévoyait, entre autres, l’obligation pour tous les avocats exerçant en Moldova de faire partie de l’Union des avocats, formée de tous les avocats inscrits dans les barreaux du pays.
Au sujet de cette loi, un groupe de députés et l’ombudsman de la Moldova saisirent la Cour constitutionnelle d’une exception d’inconstitutionnalité, en faisant valoir que l’affiliation obligatoire des avocats à cette union était contraire au droit à la liberté d’association garanti par la Constitution moldave.
Après avoir recueilli, entre autres, l’avis de l’Union des avocats, qui estima que la loi était conforme à la Constitution, la Cour Constitutionnelle rendit le 15 février 2000 une décision déclarant inconstitutionnelles les dispositions prévoyant l’affiliation obligatoire des avocats à l’Union des avocats de Moldova.
Dans un entretien téléphonique avec A.M., journaliste au journal «
L’analyse économique
», le requérant critiqua la décision de la Cour Constitutionnelle.
Dans le numéro du février 2000 de «
l’Analyse économique
», A.M. publia un article sur la polémique déclenchée au sein des avocats par la décision du 15 février 2000 de la Cour constitutionnelle. Entre autres, il fit état de son entretien téléphonique avec le requérant
dans les termes suivants
:
«
(...) Après que la décision de la Cour constitutionnelle soit rendue publique,
l’Analyse économique
a posé quelques questions au président de l’Union des avocats, M. Gheorghe Amihalachioaie. C’est probablement pour cette raison que ses commentaires ont été trop émotionnels
:
«
A cause de la décision de la Cour Constitutionnelle, une anarchie complète s’instaurera dans le système des avocats - a dit M. Amihalachioaie. Vous verrez ce qui se passera d’ici un an. A partir d’aujourd’hui, il n’y a plus de système unique d’organisation du métier, ni d’Etat unitaire. Nous nous sommes habitués à cela - il est plus facile de vivre et de travailler dans le chaos. Les taxes ne sont pas payées, il n’y a pas de contrôle et par conséquent, pas d’éthique, pas de discipline et pas de responsabilité.
A la lumière de ce qui précède, il se pose une question
: la Cour Constitutionnelle est-elle constitutionnelle
? En 1990, les Nations Unies ont adopté les Principes de Base sur le rôle des avocats, parfaitement garanties dans notre loi. Partout dans le monde, le métier d’avocat est indépendant, tandis qu’en Moldova il a été subordonné au pouvoir exécutif, à savoir, au ministère de la Justice. Cela représente une sérieuse violation des principes démocratiques fondamentaux
!
La Cour constitutionnelle n’a pas pris en compte des exemples spécifiques de la jurisprudence de la Cour de Strasbourg invoqués dans les observations présentées par l’Union des avocats. Probablement que les juges de la Cour constitutionnelle ne considèrent pas la Cour européenne des Droits de l’Homme comme étant une autorité. Dois-je présumer qu’ils ont acquis plus d’expérience en cinq ans que les juges de Strasbourg en cinquante ans
? Nous allons certainement informer le Conseil de l’Europe que Moldova ne respecte pas la jurisprudence et les exigences formulées par la Cour européenne des Droits de l’Homme.
»
Selon les termes employés par M. Mihalachioaie, parmi les juristes, les avocats ont toujours été considérés comme étant en premier rang
: «
Malgré tout cela, même après la décision de la Cour constitutionnelle, le corps des avocats reste un pouvoir.
»
(...)
»
Par une lettre du 18 février 2000, le président de la Cour constitutionnelle informa le requérant que, compte tenu de ses propos formulés dans le journal «
l’Analyse économique
», la question d’une possible absence de considération au sens de l’article 82 § 1 e) à l’égard de cette cour pouvait se poser, et l’invita à présenter des observations écrites à cet égard dans un délai de dix jours.
Le 28 février 2000, le requérant présenta les observations demandées. Il y indiqua qu’il avait appris la publication de ses propos par le biais de la lettre du 18 février 2000 que lui avait adressée la Cour constitutionnelle et confirma qu’il avait eu avec le journaliste A.M. une longue conversation téléphonique au sujet de la décision du 15 février 2000. Il souligna toutefois que ces propos avaient été dénaturées et largement sortis de leur contexte. Il ajouta que si A.M. lui avait présenté l’article avant sa publication, il aurait rigoureusement vérifié la manière dont ses propres propos y étaient présentés et en aurait donc assumé l’entière responsabilité.
Le 6 mars 2000, la Cour constitutionnelle rendit, en application des articles 81 et 82 du code de la juridiction constitutionnelle, une décision infligeant au requérant une amende administrative s’élevant à
vingt salaires mensuels minimaux, à savoir 360 lei.
La cour constata que dans l’interview susmentionnée, le requérant avait déclaré que «
suite à la décision de la Cour Constitutionnelle, une anarchie totale s’installera dans l’organisation des avocats
», que dans ce contexte, «
se pose la question de savoir si la décision elle-même de la Cour constitutionnelle est conforme à la Constitution
» et que, «
pour les juges de la Cour constitutionnelle, la Cour européenne des Droits de l’Homme n’est pas une autorité
». En effet, elle jugea que ces affirmations constituaient une manifestation d’absence de respect à l’égard de la cour et une absence de considération à l’égard de la décision de cette cour.
La décision de la Cour constitutionnelle étant définitive, le requérant s’acquitta le 7 juillet 2000 de la somme de 360 lei.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code de la juridiction constitutionnelle se lisent ainsi
:
Article 81 § 1
«
Afin de défendre la dignité des juges de la Cour constitutionnelle et des participants au procès, et afin d’assurer les conditions d’exercice de la juridiction constitutionnelle, cette cour peut prendre les mesures prévues à l’article 82.
»
Article 82
«
(1) Afin d’assurer l’exercice de la juridiction constitutionnelle, une responsabilité administrative est instaurée, sous forme d’amende allant jusqu’à 25 salaires mensuels minimaux, dans les cas suivants
:
a)
les déclarations non-constitutionnelles, quelle que soit leur forme d’expression
;
b)
l’immixtion dans l’activité procédurale des juges à la Cour constitutionnelle, la tentative de les influencer par des méthodes dépassant le cadre procédural
;
c)
le refus de se conformer, sans motif sérieux, aux injonctions des juges de la cour dans le délai imparti et selon la modalité établie, la non-exécution des arrêts et des avis de la cour
;
d)
la violation du serment judiciaire
;
e)
absence de respect à l’égard de la Cour constitutionnelle manifestée sous la forme de non respect des ordres donnés par le présidence de séance, de non respect de la discipline de séance, ainsi que de l’accomplissement d’autres faits qui expriment une absence de considération manifeste à l’égard de la cour et de la procédure de cette juridiction. (...)
»
L’article 4 de la loi n° 243-XIII du 26 octobre 1994 sur la presse se lit ainsi
:
«
Les publications périodiques (...) publient, en fonction de leurs propres appréciations, des documents et informations, tout en tenant compte de ce que l’exercice de ces libertés, comportant des droits et devoirs, est soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
1.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint que la décision du 6 mars 2000 représente une violation de son droit à la liberté d’expression.
2.
Le requérant se plaint de l’absence, en droit moldave, d’un recours efficace pour contester la sanction que lui a infligée la Cour constitutionnelle. Il allègue une violation de l’article 13 de la Convention, compte tenu de ce qu’il ne disposerait d’aucun recours effectif en droit interne contre la violation de son droit à la liberté d’expression.
1.
Le requérant allègue une violation de sa liberté d’expression du fait de la décision du 6 mars 2000 de la Cour constitutionnelle. Il invoque l’article
10 de la Convention, qui se lit comme suit
dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Sur l’exception du Gouvernement
Le Gouvernement excipe d’emblée du non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que, dans la mesure où le requérant prétend que ses propos ont été publiées d’une manière erronée et en dehors du contexte, l’article 4 de la loi n° 243 du 26 octobre 1994 sur la presse lui donnait le droit d’introduire une action en justice pour demander au journal
l’Analyse économique
de publier un démenti. Sur la base d’un tel démenti, il aurait pu ensuite demander en justice la restitution du montant de l’amende.
Le requérant prétend que la législation moldave ne contient aucune disposition lui permettant d’obtenir la condamnation du journal pour la publication de propos détachés de leur contexte, sauf si une telle publication portait atteinte à son honneur et dignité. L’article 4 de la loi sur la presse indique, il est vrai, les limites que ne doivent pas outrepasser les médias, mais ne prévoit
aucune sanction ou voie de recours en cas de non respect de ces obligations.
La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention exige l’épuisement des seuls recours normalement disponibles, c’est-à-dire existant, à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie (cf. arrêt Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-VI, p. 2277, § 52). Dans le cas d’espèce, la Cour constate que le Gouvernement a simplement mentionné la possibilité pour le requérant de demander la restitution du montant de l’amende, après avoir préalablement obtenu la publication d’un démenti. Toutefois, le Gouvernement n’a pas précisé en vertu de quelles dispositions légales le requérant aurait pu obtenir la restitution de l’amende, ni fourni des exemples de jurisprudence en ce sens.
Dans ces circonstances, la Cour estime que l’exception de non épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue.
Sur le fond
Le Gouvernement admet que l’amende infligée au requérant par la décision du 15 février 2000 représente une ingérence dans son droit à la liberté d’expression, mais estime que cette ingérence répond aux exigences du paragraphe 2 de l’article 10. L’ingérence est prévue par le code de la juridiction constitutionnelle, publié dans le Journal officiel, plus précisément par les articles 81 et 82 de ce code, et poursuit le but de la garantie de l’autorité et de l’impartialité de la Cour constitutionnelle. Cette ingérence était nécessaire dans une société démocratique, le requérant ayant dépassé la limite de la critique admissible, compte tenu de ses obligations et devoirs spéciaux liées à son statut d’avocat.
Le requérant soutient que la mesure prise à son encontre n’était pas prévue par la loi, car l’article 82 de la loi sur la presse ne définit pas avec assez de clarté les faits susceptibles de tomber sous le coup d’une sanction. En particulier, il ne ressort pas du libellé de l’article 82 si sont susceptibles d’être réprimés uniquement les faits commis pendant une procédure précise devant la Cour constitutionnelle, ou bien également ceux commis même après l’issue d’une telle procédure. Le requérant fait valoir qu’en tout état de cause, la sanction prise à son encontre n’était pas «
nécessaire dans une société démocratique
». Il n’a pas critiqué la Cour constitutionnelle ou ses juges en général, mais, dans le cadre d’un large débat portant sur l’organisation de la profession d’avocat, il a désapprouvé la décision prise par cette cour.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Le requérant se plaint d’une violation de l’article 13 de la Convention résultant de l’absence de recours contre la décision de la Cour constitutionnelle.
Le Gouvernement estime qu’en l’absence d’une violation de l’article 10, le requérant ne saurait invoquer l’article 13 de la Convention. En tout état de cause, compte tenu de ce que la Cour constitutionnelle est la seule autorité constitutionnelle, il est tout à fait compréhensible qu’il n’y ait pas de voie de recours contre les décisions de cette juridiction. Eu égard à ces éléments, ainsi qu’à la marge d’appréciation des Etats pour se conformer aux exigences de l’article 13, le Gouvernement estime que le grief tiré de cet article est manifestement mal fondé.
Le requérant maintient que l’absence d’une voie de recours contre une décision de la Cour constitutionnelle portant atteinte à son droit à la liberté d’expression est contraire à l’article 13 de la Convention.
La Cour rappelle que l’article 13 reconnaît à toute personne dont les droits et libertés reconnus par la Convention ont été violés, le droit à un recours effectif devant une instance nationale.
En l’espèce, elle note que le grief du requérant est dirigé contre la décision de la Cour constitutionnelle, unique autorité judiciaire constitutionnelle dans le système de droit moldave.
La Cour estime que lorsqu’il est allégué, comme en l’espèce, qu’une violation d’un droit reconnu par la Convention a été commise par la plus haute juridiction de l’ordre juridique interne, l’application de l’article 13 subit une limitation implicite (voir,
mutatis mutandis
, Crociani et autres c.
Italie, déc. 18.12.1980, D.R 22, pp. 147, 183). Dès lors, le grief du requérant doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
Déclare,
à la majorité, recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’atteinte à son droit à la liberté d’expression
;
Déclare,
à l’unanimité, la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
costa
Greffière
Président