AMIHALACHIOAIE v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

cererii nr. 60115/00

depusă de Gheorghe AMIHALACHIOAIE

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Doua), întrunită la 23

aprilie

2002, în cadrul unei camere compuse din

Dl

J.-P.

Costa

,

Președinte

,

Dl

L.

Loucaides

,

Dl

C.

Bîrsan

,

Dl

K.

Jungwiert

,

Dl

V.

Butkevych

,

Dna

W.

Thomassen

,

Dl

S.

Pavlovschi,

judecători

,

și dna S.

Dollé,

Grefier al Secțiunii,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 14

iulie

2000 și înregistrată la 22

august

2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de către reclamant,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1949, care locuiește în Chișinău (Moldova). El este reprezentat în fața Curții de dl

Radu Panțîru, avocat din Chișinău.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa precum ele au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

Fiind avocat, reclamantul este președintele Uniunii Avocaților din Moldova.

La 9

septembrie

1999, a intrat în vigoare Legea nr.

395-XIV cu privire la avocatură. Ea prevedea, printre altele, obligația tuturor avocaților care profesau în Republica Moldova să fie membri ai Uniunii Avocaților, formată din toți avocații înscriși în birourile de avocați din întreaga țară.

În privința acestei legi, un grup de deputați și avocatul parlamentar din Republica Moldova au sesizat Curtea Constituțională printr-o sesizare de neconstituționalitate, invocând că afilierea obligatorie a avocaților la această uniune era contrară dreptului la libertatea de asociere garantat de Constituția Republicii Moldova.

După ce a obținut, printre altele, avizul Uniunii Avocaților, care considera că legea era conformă Constituției, la 15 februarie 2000, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre prin care a declarat neconstituționale prevederile legale cu privire la afilierea obligatorie a avocaților la Uniunea Avocaților din Republica Moldova.

Într-o convorbire telefonică cu A.M., jurnalist la ziarul

Экономическое oбозрение

, reclamantul a criticat hotărârea Curții Constituționale.

În ediția din februarie 2000 a ziarului

Экономическое oбозрение

, A.M. a publicat un articol despre polemica declanșată în rândul avocaților de hotărârea din 15

februarie

2000 a Curții Constituționale. Printre altele, jurnalistul s-a referit la convorbirea telefonică pe care a avut-o cu reclamantul în următorii termeni:

„(...) După ce hotărârea Curții Constituționale a fost făcută publică, ziarul

Экономическое oбозрение

a adresat câteva întrebări președintelui Uniunii Avocaților, dlui Gheorghe Amihalachioaie. Probabil din această cauză comentariile sale au fost pline de emoții:

„Din cauza hotărârii Curții Constituționale, se va instala o anarhie completă în organizarea profesiei de avocat - a spus dl Amihalachioaie. Veți vedea ce se va întâmpla într-un an de zile. Începând cu această zi, nu mai există un sistem unic de organizare a profesiei și niciun stat unitar. Noi ne-am obișnuit cu acest lucru - este mult mai ușor de a trăi și lucra în haos. Impozitele nu se achită, nu există un control și, prin urmare, nici etică, nici disciplină și nici responsabilitate.

În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituțională, este oare ea constituțională? În anul 1990, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Principiile de bază cu privire la rolul avocaților, garantate perfect în legea noastră. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, pe când în Republica Moldova ea este subordonată puterii executive, adică Ministerului Justiției. Acest lucru reprezintă o încălcare gravă a principiilor democratice fundamentale.

Curtea Constituțională nu a luat în considerație exemplele specifice din jurisprudența Curții de la Strasbourg invocate în avizul prezentat de Uniunea Avocaților. Probabil judecătorii Curții Constituționale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind o autoritate. Trebuie să prezum oare faptul că ei au obținut mai multă experiență în cinci ani decât judecătorii de la Strasbourg în cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei că Republica Moldova nu respectă jurisprudența și exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului.”

Conform termenilor folosiți de dl Amihalachioaie, printre juriști, avocații au fost considerați întotdeauna ca fiind o categorie superioară: „Cu toate acestea, chiar și după hotărârea Curții Constituționale, corpul avocaților rămâne o putere.” (...)”.

Prin scrisoarea sa din 18 februarie

2000, Președintele Curții Constituționale a informat reclamantul că, ținând cont de afirmațiile sale făcute în ziarul

Экономическое oбозрение

, poate apărea întrebarea cu privire la o posibilă lipsă de respect față de această instanță, în sensul articolului 82

§

1

(e) al Codului jurisdicției constituționale și i-a solicitat să prezinte explicații scrise cu privire la acest subiect în termen de zece zile.

La 28

februarie

2000, reclamantul a prezentat explicațiile solicitate.

El a declarat că a aflat despre publicarea afirmațiilor sale din scrisoarea din 18

februarie

2000 pe care Curtea Constituțională i-a adresat-o și a confirmat faptul că a avut o lungă conversație telefonică cu jurnalistul A.M. pe marginea hotărârii din 15 februarie 2000. Totodată, el a subliniat că afirmațiile sale au fost denaturate și scoase dintr-un context mult mai larg. El a adăugat că dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicare, el ar fi verificat, în mod riguros, felul în care propriile sale afirmații au fost prezentate și și-ar fi asumat întreaga responsabilitate pentru ele.

La 6 martie 2000, Curtea Constituțională a adoptat, în baza articolelor

81 și 82 ale Codului jurisdicției constituționale, o decizie prin care i-a aplicat reclamantului o amendă administrativă în mărime de douăzeci salarii minime lunare, adică 360 lei moldovenești.

Curtea Constituțională a constatat că în interviul sus-menționat, reclamantul a declarat că, „din cauza hotărârii Curții Constituționale se va instala o anarhie completă în organizarea profesiei de avocat”, că, în acest context, „se pune întrebarea dacă însăși hotărârea Curții Constituționale este conformă Constituției” și că, „pentru judecătorii Curții Constituționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o autoritate”. Ea a considerat că aceste afirmații demonstrau o lipsă de respect a reclamantului față de Curtea Constituțională și hotărârea acesteia.

Decizia Curții Constituționale fiind irevocabilă, reclamantul a plătit, la 7

iulie

2000, suma de 360 de lei.

B.

Dreptul intern relevant

Prevederile relevante ale Codului jurisdicției constituționale sunt următoarele:

Articolul 81 § 1

„Pentru a apăra demnitatea judecătorilor Curții Constituționale, a participanților la proces și pentru a asigura condițiile de exercitare a jurisdicției constituționale, Curtea este în drept să ia măsurile prevăzute la articolul 82”.

Articolul 82

„(1) În vederea asigurării exercitării jurisdicției constituționale, se prevede răspundere administrativă, sub formă de amendă de până la 25 salarii minime, pentru:

(a) declarații neconstituționale, indiferent de modul lor de exprimare;

(b) imixtiune în activitatea procedurală a judecătorilor Curții Constituționale, încercare de a exercita influență asupra lor prin metode neprocedurale;

(c) neîndeplinire nemotivată, în modul și în termenii stabiliți, a cerințelor judecătorilor Curții, neexecutare a hotărârilor și avizelor Curții;

(d) încălcare a jurământului judiciar;

(e) manifestare a lipsei de respect față de Curtea Constituțională prin nesocotirea dispozițiilor date de președintele ședinței, prin încălcare a ordinii în ședință, precum și săvârșirea altor fapte care denotă desconsiderare vădită față de Curte, de procedura jurisdicției constituționale. (...)”.

Articolul

4 al Legii presei, nr.

243-XIII din 26 octombrie 1994, prevede următoarele:

„Publicațiile periodice (...) publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale și informații, ținând cont de faptul că exercițiul acestor libertăți ce comportă datorii și responsabilități este supus unor formalități, condiții, restrângeri și unor sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, ocrotirea sănătății, protecția moralei, protecția reputației sau apărarea drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare.”

PRETENȚII

1.

Invocând articolul

10 al Convenției, reclamantul pretinde că decizia din 6

martie

2000 reprezintă o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.

2.

Reclamantul pretinde lipsa, în legislația Republicii Moldova, a unui recurs efectiv pentru a contesta sancțiunea impusă de Curtea Constituțională. El pretinde violarea articolului

13 al Convenției, deoarece nu dispune de niciun recurs efectiv împotriva încălcării dreptului său la libertatea de exprimare.

ÎN DREPT

1.

Reclamantul pretinde încălcarea libertății sale de exprimare ca urmare a deciziei din 6

martie

2000 a Curții Constituționale. El invocă articolul

10 al Convenției, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (...)

Cu privire la obiecția Guvernului

Guvernul invocă, în primul rând, obiecția cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne. El declară că, în măsura în care reclamantul pretinde că afirmațiile sale au fost publicate în mod eronat și rupte din context, articolul

4 al Legii presei, nr.

243 din 26

octombrie

1994, îi dă dreptul de a depune o acțiune în judecată pentru a cere ziarului

Экономическое oбозрение

să publice o dezmințire. În baza unei astfel de dezmințiri, el ar fi putut în continuare solicita instanței judecătorești restituirea sumei amenzii.

Reclamantul pretinde că legislația Republicii Moldova nu conține nicio prevedere care i-ar permite să obțină condamnarea ziarului pentru publicarea afirmațiilor scoase din contextul lor, cu excepția cazului când o astfel de publicație ar aduce atingere onoarei și demnității sale. Articolul

4 al Legii presei prevede, în mod cert, limitele pe care mass-media nu trebuie să le depășească, însă nu prevede nicio sancțiune sau cale de recurs în caz de nerespectare a acestor obligații.

Curtea amintește că articolul

35 § 1 al Convenției cere epuizarea doar a recursurilor, în mod normal, accesibile, adică a recursurilor a căror existență este suficient de certă atât în teorie, cât și în practică (a se vedea, Aksoy c. Turquie, hotărâre din 18 decembrie 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-VI, p. 2277, § 52). În această cauză, Curtea constată că Guvernul a menționat pur și simplu posibilitatea reclamantului de a cere restituirea sumei amenzii, după ce, în prealabil, ar fi obținut publicarea unei dezmințiri. Totuși, Guvernul nu a precizat în virtutea căror prevederi legale reclamantul ar fi putut obține restituirea amenzii și nici nu a prezentat exemple din jurisprudență în acest sens.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că obiecția de neepuizare a căilor de recurs interne nu poate fi acceptată.

Cu privire la fond

Guvernul admite că amenda impusă reclamantului ca rezultat al criticii sale aduse hotărârii din 15

februarie

2000 reprezintă o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare, dar consideră că această ingerință răspunde exigențelor paragrafului

2 al articolului

Reclamantul susține că măsura luată în privința sa nu era prevăzută de lege, deoarece articolul

82 al Codului jurisdicției constituționale nu definește cu destulă precizie faptele susceptibile să fie sancționate. În special, din prevederile articolului

82 nu rezultă dacă sunt susceptibile de a fi sancționate doar faptele comise în timpul unei ședințe a Curții Constituționale sau și cele comise în afara ei. Reclamantul afirmă că, în orice caz, sancțiunea adoptată în privința sa nu era „necesară într-o societate democratică”. El nu a criticat Curtea Constituțională sau judecătorii săi în general, dar în cadrul unei largi dezbateri referitoare la organizarea profesiei de avocat, el a dezaprobat hotărârea luată de această curte.

Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această pretenție ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a cererii, dar care necesită o examinare în fond; prin urmare, nu există temei pentru declararea acestei pretenții ca vădit nefondate, în sensul articolului

35 §

3 al Convenției. Niciun alt temei de inadmisibilitate nu a fost invocat.

2.

Reclamantul pretinde violarea articolului

13 al Convenției ca urmare a lipsei recursului împotriva hotărârii Curții Constituționale.

Guvernul consideră că în lipsa unei violări a articolului

10, reclamantul nu poate invoca articolul

13 al Convenției. În orice caz, deoarece Curtea Constituțională este singura autoritate constituțională, este de înțeles faptul că nu există o cale de recurs împotriva hotărârilor acestei jurisdicții. Având în vedere aceste elemente, precum și marja de apreciere a statelor pentru a se conforma exigențelor articolului

13, Guvernul consideră că pretenția înaintată în temeiul acestui articol este vădit nefondată.

Reclamantul susține că lipsa unei căi de recurs împotriva unei hotărâri a Curții Constituționale, care aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare, este contrară articolului

13 al Convenției.

Curtea reamintește că articolul

13 recunoaște fiecărei persoane, ale cărei drepturi și obligații recunoscute de Convenție au fost încălcate, dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.

În această cauză, ea notează că pretenția reclamantului este îndreptată împotriva hotărârii Curții Constituționale, unica jurisdicție constituțională în sistemul de drept al Republicii Moldova.

Curtea consideră că deoarece se pretinde, ca și în această cauză, că încălcarea unui drept recunoscut de Convenție a fost comisă de către cea mai înaltă jurisdicție din ordinea juridică internă, aplicarea articolului

13 este supus unei limitări implicite (a se vedea,

mutatis mutandis

, Crociani et autres c. Italie, déc. 18.12.1980, D.R 22, pp. 147, 183). Prin urmare, pretenția reclamantului trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul articolului

35

§§

3 și

4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea,

Declară,

cu majoritate de voturi, admisibilă, fără a prejudeca fondul, pretenția reclamantului cu privire la încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare;

Declară,

în unanimitate, inadmisibil restul pretențiilor.

S.

Dollé

J.-P.

costa

Grefier

Președinte