CtEDO 25.04.2002 Auto

MULTIGESTION v. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
25.04.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MULTIGESTION v. FRANCE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

Reclamantul, Multigestion, este o societate încorporată în temeiul dreptului francez, cu sediul social în Paris. A fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Vogel, din Barul Parisului. Societatea reclamantă este o societate de management aprobată, aparținând grupului de societăți de management ale societății UFG, care este în sine o filială a grupului Crédit Mutuel. Societatea reclamantă gestionează două companii de investiții imobiliare care nu tratează – Multimmobilier 1 și Multimmobilier 2. De asemenea, o companie numită Multimmo, care gestionează printre alte companii compania de investiții imobiliare care nu tratează Crédit Mutuel Pierre 4, iar un alt numit Multimmo Transactions, al cărui obiect este de a participa la campaniile de promovare a proprietății. Președintele Autorității de reglementare a Bolsei (Commission des opérations de bourse – „COB”) a hotărât, la 23 august 1995, să deschidă o anchetă privind gestionarea celor trei societăți de investiții imobiliare netranzacționate mai sus și a tranzacțiilor efectuate în numele lor. La 11 iunie 1996, COB a hotărât să deschidă proceduri în vederea impunerii sancțiunilor societății reclamante. Președintele COB a informat societatea reclamantă cu privire la reclamațiile împotriva acesteia la 16 iulie 1996. A fost suspectat că se utilizează autoritatea sa de a acționa nu în interesul colectiv al investitorilor, ci în alte scopuri decât cele pentru care a fost acordată autorității. La 11 aprilie 1997, a fost notificată societății reclamante o decizie luată de COB la 3 aprilie 1997. COB a impus o amendă de 7.500.000 de franci francezi și a ordonat publicarea deciziei în buletinul lunar al COB și în Gazettea Oficială. La 24 aprilie 1997, societatea reclamantă a anunțat intenția de a face apel împotriva deciziei de mai sus, dezvăluind o declarație a motivelor de recurs în termenul permis, la 16 mai 1997. Acesta nu a susținut parțialitatea COB din cauza faptului că aceeași persoană a fost președinția sa atunci când au fost luate decizii importante atât în etapa anchetei, cât și în etapa procesului, prezența comisarului raportor (raportor) la deliberările sau faptul că nu a avut acces la raportul său scris. Cu toate acestea, aceasta a invocat o încălcare a presupunerii de nevinovăție din cauza faptului că sarcina probei a fost anulată și a contestat argumentele COB. Curtea de Apel de la Paris a stat la 7 mai 1997 că sancțiunile impuse de COB au fost împotriva articolului 6 din Convenție atunci când, în special, raportorul a participat la deliberări.Decizia respectivă a fost publicată în Recueil Dalloz din 19 iunie 1997. La 5 februarie 1999, Curtea de Casație a respins un recurs asupra punctelor de drept împotriva hotărârii de mai sus. În urma acestei modificări ale jurisprudenței, COB și-a modificat practicile de lucru. La 10 septembrie 1997, COB și-a prezentat observațiile cu privire la apelul societății reclamante. La 9 octombrie 1997, societatea reclamantă a produs un răspuns în care a prezentat un nou motiv de recurs, care a invocat încălcarea principiilor echitației și imparțialității de către COB, în special hotărârea Curții de Apel din Paris din 7 mai 1997. La 16 decembrie 1997, Curtea de Apel de la Paris a remarcat propunerea sa că societatea reclamantă nu a prezentat motivul de recurs mai sus în termenul de o lună permis de lege. Prin urmare, a invitat părțile să prezinte alte observații cu privire la admisibilitatea sa. Societatea reclamantă a încercat să stabilească art. 8 din decretul nr. 90-263 din 23 martie 1990 nu a interzis ridicarea unui motiv de recurs bazat pe considerații de politică publică după expirarea termenului de o lună. La 24 martie 1998, Curtea de Apel a declarat motivul de recurs referitor la nedreptatea procedurii înainte de COB inadmisibil, ca fiind de nerespectat, și a respins cererea de a anula decizia COB din 3 aprilie 1997. Societatea reclamantă a apelat asupra punctelor de drept împotriva hotărârii de mai sus, susținând recursul său, susținând că art. 8 din decretul nr. 90263 din 23 martie 1990 „necesar [nu a spus nimic despre] ceea ce [a fost] de făcut cu motive de recurs pe baza unor considerații de politică publică, care [ar putea] să fie depuse în orice etapă a procedurii” și că „judecătorii [au] o obligație de a observa argumentele lor de moție bazate pe politica publică, oricând aceste argumente [au fost] evidente din documentele prezentate lor, și în special din decizia le-a menționat”. De asemenea, a susținut că nu a existat nicio bază juridică pentru sancțiunile impuse de COB, deoarece sarcina probei a fost anulată sau pentru decizia Curții de Apel, având în vedere că a susținut sancțiunile impuse fără a verifica dacă toate elementele infracțiunii au fost luate în considerare. Într-o hotărâre din 25 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul societății reclamante cu privire la punctele de drept împotriva hotărârii din 24 martie 1998. Acesta a respins celelalte două puncte de drept ridicate de societatea reclamantă vădit nefondat. ... art. 8 din decretul nr. 90-263 din 23 martie 1990 „Un recurs trebuie depus prin intermediul unei declarații scrise depuse în patru exemplare cu registrul Curții de Apel din Paris în schimbul unui certificat de primire. În cazul în care declarația nu conține informațiile solicitate de art. 648 din noul Cod de procedură civilă, un recurs este inadmisibil în caz de inadmisibilitate. În cazul în care declarația nu conține o declarație a motivelor de apel, reclamantul trebuie să depună o astfel de declarație în registrul în termen de o lună de la depunerea declarației. ...” ...

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă