SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59341/00 prezentate de MULTIGESION împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea I), care se află la 25 aprilie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele J.-P. Costa Bonello Lorenzen Bototarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. S. N ielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 12 iulie 2000, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie FACE recurenta, societatea Multigestion, este o societate de drept francez cu sediul social la Paris. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Vogel, avocat în baroul Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Societatea reclamantă este o societate de gestionare autorizată, aparținând grupului societăților de administrare ale societății UFG, ea însăși filială a grupului Crédit Mutael. Societatea reclamantă gestionează societățile civile de investiții imobiliare (SCPI) Multistés 1 și Multit imobils 2. De asemenea, fac parte din grupul UFG, compania Multimmo, care gestionează în special SCPI Crédit Mutael Pierre 4 și societatea Multimmo Transactions, al cărei scop este de a participa la activități de promovare imobiliară. În urma unui denunț anonim, președintele Comisiei pentru operațiuni bursiere (COB) a decis la 23 august 1995 să deschidă o anchetă privind gestionarea și operațiunile efectuate în numele celor trei SCPI menționate anterior.
La 11 iunie 1996, COB a decis să inițieze o procedură în scopul unor eventuale sancțiuni împotriva societății reclamante. Președintele COB notifia a obiecțiilor adresate societății reclamante la 16 iulie 1996. Societatea reclamantă era suspectată că și-a folosit mandatul nu în interesul exclusiv al subscriitorilor, ci în alte scopuri decât cele pentru care îi fusese încredințat. La 11 aprilie 1997, decizia COB din 3 aprilie 1997 a fost notificată societății reclamante și a emis o sancțiune pecuniară de 7 500 000 de franci și a ordonat publicarea deciziei în buletinul lunar al COB și în Jurnalul Oficial.
La 24 aprilie 1997, societatea reclamantă a solicitat această decizie și a emis un memoriu suplimentar în termenele stabilite, adică 16 mai 1997. Comisia nu a invocat nici parțialitatea COB din cauza identității președintelui său în luarea unor decizii importante atât în faza de judecată, cât și în faza de judecată, nici prezența raportorului în timpul deliberării, nici faptul că nu a avut acces la raportul său scris. Cu toate acestea, Comisia a invocat o încălcare a prezumției de nevinovăție din cauza inversării sarcinii probei și a contestat concluziile COB. Se pronunță în cadrul unei alte cauze și, potrivit reclamantului, împotriva oricărei așteptări, instanța de apel din Paris a hotărât la 7 mai 1997, că sancțiunile pronunțate de COB erau contrare articolului 6 din Convenție, în special atunci când raportorul lua parte la deliberări.
Această decizie a fost publicată în Recueul Dalloz din 19 iunie 1997. La 5 februarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul formulat împotriva acestei hotărâri. În urma acestei modificări a jurisprudenței, COB i-a modificat funcționarea internă. La 10 septembrie 1997, COB și-a prezentat observațiile cu privire la acțiunea exercitată de societatea reclamantă. La 9 octombrie 1997, societatea reclamantă a prezentat un memoriu în răspuns în care a dezvoltat un nou motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor de echitate și de imparțialitate de către COB. Aceasta se referea în special la hotărârea Tribunalului de apel din Paris din 7 mai 1997. La 16 decembrie 1997, instanța de apel din Paris a informat din oficiu că societatea reclamantă nu a depus acest motiv de anulare în termenul de o lună prevăzut de lege și, prin urmare, a pronunțat redeschiderea dezbaterilor pentru a colecta de la părți asupra admisibilității acestui motiv.
Societatea reclamantă a încercat să demonstreze că la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990 nu era vorba de a ridica un motiv de ordine publică dincolo de termenul de o lună. La 24 martie 1998, instanța de apel a declarat motivul întemeiat pe la… Societatea reclamantă a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. În sprijinul recursului său, aceasta a afirmat că la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990 rezervă în mod obligatoriu soarta motivului de ordine publică care poate fi prezentat în orice caz în cadrul procedurii că judecătorul are obligația de a revoca din oficiu mijloacele de ordine publică de fiecare dată când aceste mijloace apar din documentele supuse examinării sale, în special din decizia care i-a fost prezentată.
Societatea reclamantă a invocat, de asemenea, absența oricărui temei legal al sancțiunii pronunțate de COB, din cauza unei răsturnări a sarcinii probei, precum și a deciziei instanței de apel, din cauza faptului că aceasta valida sancțiunea pronunțată fără a verifica dacă erau îndeplinite condițiile exacte de incriminare. Prin Hotărârea din 25 ianuarie 2000, Curtea de Casație a respins recursul în casare formulat de societatea reclamantă împotriva hotărârii din 24 martie 1998. Curtea de Casație a considerat că, deși motivul de casare întemeiat pe încălcarea articolului 6 din Convenție este un motiv de ordine publică, acesta era întârziat și, prin urmare, inadmisibil. Comisia a respins celelalte două motive ale societății reclamante pentru lipsa vădită a temeiului juridic.
Comisia pentru operațiuni de bursă, o autoritate administrativă independentă, asigură protecția economiilor investite în instrumente financiare și în orice alte investiții care fac obiectul unui apel public la bursă, la informarea investitorilor și la buna funcționare a piețelor instrumentelor financiare. (...) art. 3 Comisia pentru tranzacții bursiere se asigură că publicațiile prevăzute de dispozițiile legale sau de reglementare sunt efectuate în mod regulat de societățile ale căror acțiuni sunt admise la negocieri pe o piață reglementată sau sunt incluse în extrasul zilnic al scoarței menționate la art. 34 din Legea nr. 96-597 din 2 iulie 1996 privind modernizarea activităților financiare Comisia verifică informațiile pe care le furnizează acționarilor sau publică societățile respective și poate ordona societăților respective să efectueze publicații rectificative în cazul în care în documentele publicate s-au constatat inexactități sau omisiuni.
Comisia pentru operațiuni de bursă poate aduce la cunoștința publicului observațiile pe care a fost obligată să le facă unei societăți sau informațiile pe care le consideră necesare. Comisia pentru operațiuni de bursă este abilitată să primească de la orice interesat reclamațiile, cererile, plângerile care intră prin obiectul lor în competența sa și să le dea curs acestora.
Ea poate formula propuneri de modificare a legilor și regulamentelor privind informarea deținătorilor de instrumente financiare și a publicului, Prestatorii de servicii de investiții și statutul piețelor de instrumente financiare art. 4-1 Pentru a-și îndeplini misiunea, Comisia pentru operațiuni bursiere poate adopta regulamente privind funcționarea piețelor aflate sub controlul său sau care prevăd reguli de practică profesională care se aplică persoanelor care apelează public la bursă, precum și persoanelor care, pe baza activității lor profesionale, intervin în operațiuni pe titluri de valoare plasate prin apel public la economii sau asigură gestionarea individuală sau colectivă a portofoliilor de titluri de valoare.
[...] art. 9-1 Comisia pentru operațiuni de bursa de valori poate să pună capăt practicilor contrare regulamentelor sale, în cazul în care aceste practici au ca efect - denaturarea funcționării pieței - să le ofere celor interesați un avantaj în plus față de faptul că nu ar fi obținut în cadrul normal al pieței - să aducă atingere egalității de informare și de tratament al investitorilor sau intereselor acestora - obținerea de către emitenți și investitori a unor intermediari care încalcă obligațiile lor profesionale. În ceea ce îi privește pe autorii practicilor menționate în art. precedent, Comisia pentru operațiuni de bursă poate, după o procedură contradictorie, să pronunțe următoarele sancțiuni pecuniare care nu pot depăși 10 milioane de franci 2° sau, în cazul în care s-au realizat profituri, o sancțiune pecuniară care nu poate depăși suma de zece milioane de franci 2°.
Valoarea sancțiunii pecuniare trebuie să depindă de gravitatea deficiențelor comise și în raport cu beneficiile sau profiturile rezultate din aceste deficiențe. (...) Comisia pentru operațiuni de bursă poate, de asemenea, să dispună publicarea deciziei sale în ziarele sau publicațiile pe care le desemnează. (...) art. 12 Acuzarea recursurilor împotriva deciziilor Comisiei pentru operațiuni bursiere, altele decât cele care au caracter de reglementare sau care au legătură cu aprobarea organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a administratorilor de portofoliu Autoritățile judiciare competente (...), în orice situație a procedurii, pot solicita avizul Comisiei pentru operațiuni de bursă.
(...) art. 8 Decretul 90-263 din 23 martie 1990 Acțiunea este formulată printr-o declarație scrisă depusă în cvadruplu exemplară la grefa instanței de recurs din Paris contra recipisată. 648 din Noul Cod de procedură civilă și precizează obiectul căii de atac. În cazul în care declarația nu conține o declarație a motivelor invocate, reclamantul trebuie, sub aceeași sancțiune, să depună această expunere la grefă în termen de o lună de la depunerea declarației.
(...) art. 10 din Regulamentul 94-05 adoptat de COB, omologat prin decret ministerial la data de 26 august 1996 și referitor la SCPI reglementat de Legea nr. 70-1300 din 31 decembrie 1970 (...) Societatea de administrare trebuie să acționeze în interesul exclusiv al subscriptorilor și nu desfășoară nicio activitate care ar putea duce la conflicte de interese.(...) GRIFS (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale privind procedura în fața COB. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale privind acțiunile desfășurate în fața instanței de recurs și a Curții de Casație.
Comisia se plânge, pe de o parte, de termenul de o lună prevăzut la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990, care pune capăt echilibrului procesului și al egalității armelor, deoarece COB nu este obligată să îl respecte și se plânge, pe de altă parte, de refuzul instanțelor interne de a ridica un motiv de ordine publică și de refuzul acestora de a primi un astfel de motiv în orice moment al procedurii. (3) Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, societatea reclamantă consideră că nu a putut beneficia de prezumția de nevinovăție din cauza unei răsturnări a sarcinii probei efectuate de COB și a greșelilor comise de instanțele de recurs. 4. În cele din urmă, societatea reclamantă se plânge de o încălcare a articolului 7 din Convenție din cauza deciziilor instanței de recurs și a Curții de Casație cu privire la motivul întemeiat pe parțialitatea COB.
(1) Societatea reclamantă susține că procedura urmată în fața COB nu este nici echitabilă, nici imparțială și a încălcat dreptul la apărare în sensul art. 6 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: (1) Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) asupra binelui întemeiat al oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Societatea reclamantă se plânge că aceeași persoană a îndeplinit funcțiile de președinte al COB în etapa de judecată și în faza de judecată a cauzei care o privesc, că raportorul a luat parte la deliberări și că nu a avut acces la raportul său scris.
Societatea reclamantă explică că nu a putut prezenta acest motiv în termenul de depunere a la … Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra aplicabilității articolului 6 din Convenția la procedura în fața COB, deoarece Ö este inadmisibil din alte motive. Într-adevăr, Curtea reamintește că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alineatul (1) are ca scop să o acorde în principiu statelor contractante : să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale dreptului său.
Astfel, cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie să fie invocată mai întâi, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr.200, p.19, § 36). În speță, societatea reclamantă a prezentat acest aspect într-un memoriu în răspuns la observațiile COB, în afara termenului legal. Instanța de apel, care nu a fost dezmințită de Curtea de Casație, l-a declarat inadmisibil. În consecință, instanțele naționale nu au avut ocazia să cunoască și să corecteze presupusa încălcare în sensul jurisprudenței menționate anterior. Recurenta susține că nu a putut formula această cauză după intervenția hotărârii din 7 mai 1997, contrar jurisprudenței constante cu privire la acest aspect.
Cu toate acestea, Curtea subliniază că acest lucru nu o afecta pe reclamantă să prezinte Curții de Casație un motiv întemeiat pe textul convenției, adică art. 6, astfel cum este stabilit la art. 6, în prezent, Curtea de Casație având competența de a-și cunoaște în prealabil propria sesizare, deoarece, potrivit unei jurisprudențe vechi și constante, care se bazează pe art. 55 din Constituția Republicii Franceze, Convenția are în Franța mai presus de textele legislative (și, (a se vedea Lilly France c. Franța (dec.), nr. 53892/00, 29 mai 2001 nepublicată). În consecință, instanțele interne nu au avut ocazia să cunoască și să corecteze presupusa încălcare în sensul jurisprudenței menționate anterior.
Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. (2) Societatea reclamantă se plânge apoi că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale cu privire la acțiunile desfășurate în fața instanței de recurs și a Curții de Casație și mai puțin la art. 6 alin. (1) din Convenție. Societatea reclamantă susține că termenul de o lună prevăzut la art. 8 din Decretul 90-263 din 23 martie 1990 este prea scurt și pune capăt echilibrului procesului și egalității armelor pe care nu se aplică observațiilor COB. Curtea amintește în primul rând că art. 6 din Convenție nu se referă la reglementarea accesului justițiabililor la o instanță de recurs, cu condiția ca această reglementare să aibă drept scop să asigure o bună administrare a justiției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Levages prestations Services c. Franța, 23 octombrie 1996, Rec.
1996, §§40 și s.). În speță, Curtea arată că societatea reclamantă are la dispoziție un termen de o lună, începând cu declarația sa din oficiu, pentru a depune motive de anulare a deciziei COB. Or, o reglementare privind termenele de introducere a unei căi de atac vizează în mod clar o bună administrare a justiției (solicitarea nr. 10857/84, decizia din 15 noiembrie 2008). În iulie 1986, Deciziile și Rapoartele (DR) 48, p. 106 ; cererea nr. 11122/84, Decizia din 2 decembrie 1985, D.R. 45, p. 246. În speță, Curtea consideră că normele privind termenul de recurs sunt suficient de clare și previzibile și prezintă suficientă claritate și coerență (a contrario, Hotărârea Vacher c. Franța din 17 decembrie 1996, Rec., 1996-VI, fasc.
25). În cele din urmă, nici instanța de recurs, nici Curtea de Casație nu au adus atingere substanței însăși a dreptului de acces la o instanță a recurentei care a putut prezenta alte mijloace pentru susținerea atât a apelului său, cât și a recursului său în casare, în termenul cerut, mijloace care au fost examinate atât de instanța de apel, cât și de Curtea de Casație. În ceea ce privește posibilitatea pe care ar avea-o COB de a prezenta observații dincolo de termenul de o lună, Curtea observă că: în orice caz, nimic nu le-a impus reclamanților să prezinte observații în replică. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.
Societatea reclamantă se plânge de o eroare deosebit de gravă comisă de COB în interpretarea faptelor și a lipsei de temei juridic a deciziilor luate de instanța de apel și de Curtea de Casație, care a acționat în interese contrare celor ale subscriptorilor, dar care nu demonstrează că aceasta ar fi acționat în alt interes decât al lor. Ea se plânge de faptul că aceste erori încalcă principiul inocenței în cunoștință de cauză și că: art. 6 alin. (2) care se citește după cum urmează Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupus nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Curtea reamintește că are doar sarcina, în conformitate cu art. 19 din Convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante.
Aceasta nu poate înlocui instanțele interne și, în special, nu are competența de a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de acestea, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (a se vedea în special Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, §26, CEDO 1999-1). În speță, documentele din dosar nu dezvăluie nicio încălcare a prezumției de nevinovăție. Societatea reclamantă se plânge de hotărârile Tribunalului de apel și ale Curții de Casație cu privire la motivul întemeiat pe părtinirea COB. Invocând art. 7 alineatul (1) din convenție ale căror părți relevante se citesc după cum urmează: Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale.
Aceasta susține că rezultă din art. 7 din Convenție, că nici o sancțiune nu poate fi pronunțată dacă se recunoaște că procedura de sancționare a unei autorități judiciare încalcă convenția. Aceasta continuă prin a aduce atingere hotărârii din 7 mai 1997, confirmată printr-o hotărâre din 5 februarie 1999 a Curții de Casație, în care Tribunalul de Primă Instanță din Paris consideră că sancțiunile pronunțate de COB încalcă art. 6 din convenție, în special atunci când raportorul ia parte la deliberări. Societatea reclamantă insistă asupra faptului că toate deciziile COB ulterioare acestei revigorări a jurisprudenței și luate în prezența raportorului ar trebui anulate, cu excepția cazului în care vor intra în contradicție cu aceste hotărâri și, astfel, ar încălca principiul legalității sancțiunilor proclamat prin art. 7 alineatul (2) din convenție.
Curtea reamintește că art. 7 alin. (1) din Convenție interzice în general aplicarea retroactivă a dreptului penal în detrimentul pârâtului, consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și cel care comandă să nu aplice în mod extensiv legea penală în detrimentul pârâtului. De fapt, Curtea constată că societatea reclamantă nu ridică o problemă de retroactivitate a legii penale, ci solicită aplicarea unei jurisprudențe ulterioare deciziilor care o privesc cu privire la regularitatea procedurii. La art. 7 alineatul (1) din Convenția privind aplicarea retroactivă a dreptului penal material, prezentul Ecuador nu intră în domeniul de aplicare al acestui articol. În consecință, acest lucru trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Rozakis Grefier Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n° 59341/00 présentée par MULTIGESTION contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 25 avril 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , J.-P. C osta , G. Bonello , P. Lorenzen , M me S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. S. N ielsen , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 12 juillet 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, la société Multigestion, est une société de droit français ayant son siège social à Paris. Elle est représentée devant la Cour par M e Vogel, avocat au barreau de Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La société requérante est une société de gestion agréée, appartenant au groupe des sociétés de gestion de la société UFG, elle-même filiale du groupe Crédit Mutuel. La société requérante gère les sociétés civiles de placement immobilier (SCPI) Multimmobilier 1 et Multimmobilier 2. Font également partie du groupe UFG, la société Multimmo qui gère notamment la SCPI Crédit Mutuel Pierre 4, et la société Multimmo Transactions dont l’objet est de participer à des opérations de promotion immobilière. A la suite d’une dénonciation anonyme, le président de la commission des opérations de bourse (COB) décida le 23 août 1995 d’ouvrir une enquête sur la gestion et les opérations faites pour le compte des trois SCPI précitées.
Le 11 juin 1996, la COB décida d’ouvrir une procédure aux fins d’éventuelles sanctions à l’encontre de la société requérante. Le président de la COB notifia les griefs à la société requérante le 16 juillet 1996. La société requérante était suspectée d’avoir utilisé son mandat non pas dans l’intérêt exclusif des souscripteurs, mais à des fins autres que celles pour lesquelles il lui avait été confié. Le 11 avril 1997, la décision de la COB du 3 avril 1997 fut notifiée à la société requérante. Elle prononçait une sanction pécuniaire de 7 500 000 francs et ordonnait la publication de la décision au bulletin mensuel de la COB et au journal officiel.
Le 24 avril 1997, la société requérante interjeta appel de cette décision et produisit un mémoire ampliatif dans les délais impartis, soit le 16 mai 1997. Elle n’invoqua ni la partialité de la COB en raison de l’identité de son président lors de la prise de décisions importantes tant lors de la phase d’instruction que de la phase de jugement, ni la présence du rapporteur lors du délibéré, ni le fait qu’elle n’ait pas eu accès à son rapport écrit. Toutefois, elle invoqua une violation de la présomption d’innocence en raison d’un renversement de la charge de la preuve et contesta les conclusions de la COB. Se prononçant dans le cadre d’une autre affaire et, selon le requérant, contre toute attente, la cour d’appel de Paris jugea le 7 mai 1997, que les sanctions prononcées par la COB étaient contraires à l’article 6 de la Convention, quand notamment le rapporteur prenait part au délibéré.
Cette décision fut publiée dans le Recueil Dalloz du 19 juin 1997. Le 5 février 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé à l’encontre de cet arrêt. Suite à ce changement de jurisprudence, la COB modifia son fonctionnement interne. Le 10 septembre 1997, la COB présenta ses observations sur le recours exercé par la société requérante. Le 9 octobre 1997, la société requérante produisit un mémoire en réponse dans lequel elle développa un moyen nouveau, tiré de la violation des principes d’équité et d’impartialité par la COB. Elle se référait notamment à l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 7 mai 1997. Le 16 décembre 1997, la cour d’appel de Paris releva d’office que la société requérante n’avait pas déposé ce moyen d’annulation dans le délai d’un mois prévu par la loi.
Elle prononça donc la réouverture des débats afin de recueillir l’opinion des parties sur la recevabilité de ce moyen. La société requérante tenta de démontrer que l’article 8 du décret 90-263 du 23 mars 1990 n’interdisait nullement de soulever un moyen d’ordre public au delà du délai d’un mois. Le 24 mars 1998, la cour d’appel déclara le moyen tiré de l’iniquité de la procédure menée devant la COB irrecevable, car tardif, et rejeta le recours en annulation à l’encontre de la décision de la COB du 3 avril 1997. La société requérante forma un pourvoi en cassation à l’encontre de cet arrêt.
Au soutien de son pourvoi, elle affirma que l’article 8 du décret 90-263 du 23 mars 1990 réserve « nécessairement le sort du moyen d’ordre public qui peut être présenté en tout état de la procédure » et « que le juge a l’obligation de relever d’office les moyens d’ordre public chaque fois que ces moyens ressortent des pièces soumises à son examen et notamment de la décision qui lui est déférée ». La société requérante invoqua également l’absence de toute base légale de la sanction prononcée par la COB, en raison d’un renversement de la charge de la preuve, ainsi que de la décision de la cour d’appel, en raison du fait qu’elle validait la sanction prononcée sans vérifier que les conditions exactes de l’incrimination étaient remplies.
Par arrêt du 25 janvier 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en cassation formé par la société requérante à l’encontre de l’arrêt du 24 mars 1998. Elle estima que, bien que le moyen de cassation tiré de la violation de l’article 6 de la Convention soit un moyen d’ordre public, il était tardif et donc irrecevable. Elle rejeta les deux autres moyens de la société requérante pour absence manifeste de fondement. B. Le droit interne pertinent Ordonnance n°67-833 du 28 septembre 1967 Article 1 « La commission des opérations de bourse, autorité administrative indépendante, veille à la protection de l’épargne investie dans les instruments financiers et tous autres placements donnant lieu à appel public à l’épargne, à l’information des investisseurs et au bon fonctionnement des marchés d’instruments financiers.
(...) » Article 3 « La commission des opérations de bourse s’assure que les publications prévues par les dispositions législatives ou réglementaires sont régulièrement effectuées par les sociétés dont les actions sont admises « aux négociations sur un marché réglementé ou figurent au relevé quotidien du hors-cote mentionné à l’article 34 de la loi n°96-597 du 2 juillet 1996 de modernisation des activités financières ». Elle vérifie les informations que fournissent aux actionnaires ou publient lesdites sociétés. Elle peut ordonner à ces sociétés de procéder à des publications rectificatives dans le cas où des inexactitudes ou des omissions auraient été relevées dans les documents publiés. La commission des opérations de bourse peut porter à la connaissance du public les observations qu’elle a été amenée à faire à une société ou les informations qu’elle estime nécessaires.
» Article 4 « La commission des opérations de bourse est habilitée à recevoir de tout intéressé les réclamations, pétitions, plaintes qui entrent par leur objet dans sa compétence et à leur donner la suite qu’elles comportent.
Elle peut formuler des propositions de modifications des lois et règlements concernant l’information des porteurs « d’instruments financiers » et du public, les « prestataires de services d’investissement » et le statut des « marchés d’instruments financiers ». Article 4-1 Pour l’exécution de sa mission, la commission des opérations de bourse peut prendre des règlements concernant le fonctionnement des marchés placés sous son contrôle ou prescrivant des règles de pratique professionnelle qui s’imposent aux personnes faisant publiquement appel à l’épargne, ainsi qu’aux personnes qui, à raison de leur activité professionnelle, interviennent dans les opérations sur des titres placés par appel public à l’épargne ou assurent la gestion individuelle ou collective de portefeuilles de titres.
(...) ». Article 9-1 « La commission des opérations de bourse peut ordonner qu’il soit mis fin aux pratiques contraires à ses règlements, lorsque ces pratiques ont pour effet de : - fausser le fonctionnement du marché ; - procurer aux intéressés un avantage injustifié qu’ils n’auraient pas obtenu dans le cadre normal du marché ; - porter atteinte à l’égalité d’information et de traitement des investisseurs ou à leurs intérêts ; - faire bénéficier les émetteurs et les investisseurs des agissements d’intermédiaires contraires à leurs obligations professionnelles. » Article 9-2 « A l’encontre des auteurs des pratiques visées à l’article précédent, la commission des opérations de bourse peut, après une procédure contradictoire, prononcer les sanctions suivantes : 1° une sanction pécuniaire qui ne peut excéder dix millions de francs ; 2° ou, lorsque des profits ont été réalisés, une sanction pécuniaire qui ne peut excéder le décuple de leur montant.
Le montant de la sanction pécuniaire doit être fonction de la gravité des manquements commis et en relation avec les avantages ou les profits tirés de ces manquements. (...) La commission des opérations de bourse peut également ordonner la publication de sa décision dans les journaux ou publications qu’elle désigne. (...) ». Article 12 « L’examen des recours contre les décisions de la commission des opérations de bourse autres que celles qui ont un caractère réglementaire ou qui sont relatives à l’agrément des organismes de placement collectif en valeurs mobilières ou des gérants de portefeuille « ou des sociétés de gestion de sociétés civiles de placement immobilier » relève de la compétence du juge judiciaire.
(...) » Article 12-1 « Les autorités judiciaires compétentes, (...), peuvent, en tout état de la procédure, demander l’avis de la commission des opérations de bourse. (...) ». Article 8 décret 90-263 du 23 mars 1990 « Le recours est formé par une déclaration écrite déposée en quadruple exemplaire au greffe de la cour d’appel de Paris contre récépissé. A peine d’irrecevabilité prononcée d’office la déclaration comporte les mentions prescrites par l’article 648 du Nouveau code de procédure civile et précise l’objet du recours. Lorsque la déclaration ne contient pas l’exposé des moyens invoqués, le demandeur doit, sous la même sanction, déposer cet exposé au greffe dans le mois qui suit le dépôt de la déclaration.
(...). » Article 10 du Règlement 94-05 pris par la COB, homologué par arrêté ministériel en date du 26 août 1996 et relatif aux SCPI régies par la loi n°70-1300 du 31 décembre 1970 « (...) La société de gestion doit agir dans l’intérêt exclusif des souscripteurs et n’exercer aucune activité susceptible d’être source de conflits d’intérêts.(...) » GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal impartial concernant la procédure menée devant la COB. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal impartial concernant les recours exercés devant la cour d’appel et la Cour de cassation.
Elle se plaint, d’une part, du délai d’un mois posé à l’article 8 du décret 90-263 du 23 mars 1990 qui rompt l’équilibre du procès et l’égalité des armes puisque la COB n’est pas tenu de le respecter. Elle se plaint, d’autre part, du refus des juridictions internes de soulever d’office un moyen d’ordre public et de leur refus de recevoir un tel moyen à tout moment de la procédure. 3. Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, la société requérante estime n’avoir pu bénéficier de la présomption d’innocence en raison d’un renversement de la charge de la preuve opéré par la COB et d’erreurs commises par les juridictions de recours. 4. Finalement, la société requérante se plaint d’une violation de l’article 7 de la Convention en raison des décisions de la cour d’appel et de la Cour de cassation concernant le grief tiré de la partialité de la COB.
EN DROIT 1. La société requérante soutient que la procédure suivie devant la COB n’est ni équitable ni impartiale et a violé les droits de la défense au sens de l’article 6 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien ‑ fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » La société requérante se plaint que la même personne a rempli les fonctions de président de la COB dans la phase d’instruction et dans la phase de jugement de l’affaire la concernant, que le rapporteur a pris part au délibéré et qu’elle n’eut pas accès à son rapport écrit.
La société requérante explique qu’elle ne pouvait présenter ce moyen dans le délai de dépôt de l’exposé des moyens d’annulation prévu à l’article 8 du décret 90-263 du 23 mars 1990, puisque ce n’est que dans un arrêt du 7 mai 1997, publié au Recueil Dalloz le 19 juin 1997, que la cour d’appel de Paris modifia sa jurisprudence et jugea le déroulement similaire d’une autre procédure contraire à l’article 6 de la Convention. La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure devant la COB puisque le grief est irrecevable pour d’autres motifs. En effet, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes.
Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n°200, p.19, § 36). En l’espèce, la société requérante présenta ce grief dans un mémoire en réponse aux observations de la COB, hors du délai légal. La cour d’appel, non démentie par la Cour de cassation, le déclara irrecevable. Il en résulte que les juridictions nationales n’ont pas eu l’occasion de connaître et de redresser la violation alléguée au sens de la jurisprudence précitée.
La requérante soutient qu’elle ne pouvait formuler ce grief qu’après l’intervention de l’arrêt du 7 mai 1997 contraire à la jurisprudence constante sur ce point. La Cour souligne toutefois que cela n’empêchait pas la requérante de présenter à la Cour de cassation un moyen fondé sur le texte de la Convention, soit l’article 6, tel qu’elle l’articule désormais, la Cour de cassation ayant compétence pour en connaître préalablement à sa propre saisine, puisque, selon une jurisprudence ancienne et constante, qui se fonde sur l’article 55 de la Constitution de la République française, la Convention a en France primauté sur les textes législatifs (et, a fortiori , réglementaires) qui lui seraient contraires (voir Lilly France c. France (déc.), n° 53892/00, 29 mai 2001 non-publiée).
Il en résulte que les juridictions internes n’ont pas eu l’occasion de connaître et de redresser la violation alléguée au sens de la jurisprudence précitée. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. La société requérante se plaint ensuite de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal impartial concernant les recours exercés devant la cour d’appel et la Cour de cassation et invoque l’article 6 § 1 de la Convention. La société requérante soutient que le délai d’un mois posé à l’article 8 du décret 90-263 du 23 mars 1990 est trop court et rompt l’équilibre du procès et l’égalité des armes puisqu’il ne s’applique pas aux observations de la COB.
La Cour rappelle tout d’abord que l’article 6 de la Convention ne s’oppose pas à une réglementation de l’accès des justiciables à une juridiction de recours, pourvu que cette réglementation ait pour but d’assurer une bonne administration de la justice (voir, par exemple, arrêt Levages prestations Services c. France, 23 octobre 1996, Recueil 1996, §§40 et s.). En l’espèce, la Cour relève que la société requérante disposait d’un délai d’un mois, à partir de sa déclaration d’appel, pour déposer des moyens d’annulation de la décision de la COB. Or, une réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours vise assurément une bonne administration de la justice (requête n°10857/84, décision du 15 juillet 1986, Décisions et Rapports (DR) 48, p. 106 ; requête n°11122/84, décision du 2 décembre 1985, D.R.
45, p. 246). En l’espèce, la Cour estime que les règles relatives au délai de pourvoi sont suffisamment claires et prévisibles et présentent une clarté et une cohérence suffisantes ( a contrario , arrêt Vacher c. France du 17 décembre 1996, Rec. 1996-VI, fasc. 25). Enfin, ni la cour d’appel ni la Cour de cassation n’ont porté atteinte à la substance même du droit d’accès à un tribunal de la requérante qui a pu présenter d’autres moyens au soutien tant de son appel que de son pourvoi en cassation, dans les délais requis, moyens qui ont été examinés à la fois par la cour d’appel et la Cour de cassation. Quant à la possibilité qu’aurait la COB de présenter des observations au-delà du délai d’un mois, la Cour observe qu’en tout état de cause, rien n’interdisait aux requérants de présenter des observations en réplique.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. La société requérante se plaint d’une erreur particulièrement grave commise par la COB dans l’interprétation des faits et du défaut de base légale des décisions prises par la cour d’appel et la Cour de cassation qui affirment qu’elle aurait agi dans des intérêts contraires à ceux des souscripteurs, mais ne démontrent pas qu’elle aurait agi dans un intérêt autre que les leurs. Elle se plaint de ce que ces erreurs violent le principe de présomption d’innocence et invoque l’article 6 § 2 qui se lit comme suit : « 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
» La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. Elle ne peut se substituer aux juridictions internes et, en particulier, n’a pas compétence pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par celles-ci, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (voir, notamment, l’arrêt Garcia Ruiz c. Espagne [GC], n°30544/96, §26, CEDH 1999-1). En l’espèce, les pièces figurant au dossier ne révèlent aucune violation de la présomption d’innocence.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. La société requérante se plaint des décisions de la cour d’appel et de la Cour de cassation concernant le grief tiré de la partialité de la COB. Invoquant l’article 7 § 1 de la Convention dont les parties pertinentes se lisent comme suit : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. » Elle soutient qu’il résulte de l’article 7 de la Convention, qu’aucune sanction ne peut être prononcée dès lors qu’il est reconnu que la procédure de sanction d’une autorité juridictionnelle vient en violation de la Convention.
Elle poursuit en rappelant l’arrêt du 7 mai 1997, confirmé par un arrêt du 5 février 1999 de la Cour de cassation, dans lequel la cour d’appel de Paris considère que les sanctions prononcées par la COB violent l’article 6 de la Convention, notamment lorsque le rapporteur prend part au délibéré. La société requérante insiste sur le fait que toutes les décisions de la COB postérieures à ce revirement de jurisprudence et prises en présence du rapporteur, devraient être annulées, « sauf à venir en contradiction avec ces arrêts et violer ainsi le principe de légalité des sanctions proclamé par l’article 7 § 2 de la Convention ». La Cour rappelle que l’article 7 § 1 de la Convention prohibe de façon générale l’application rétroactive du droit pénal au détriment de l’accusé, consacre le principe de la légalité des délits et des peines ainsi que celui qui commande de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au détriment de l’accusé.
En fait, la Cour constate que la société requérante ne soulève pas un problème de rétroactivité de la loi pénale mais demande l’application d’une jurisprudence postérieure aux décisions la concernant à propos de la régularité de la procédure. L’article 7 § 1 de la Convention portant sur l’application rétroactive du droit pénal matériel, le présent grief ne rentre pas dans le champ d’application de cet article. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren N ielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président