SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58188/00 prezentate de Jean-Louis DIDIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (2 secțiune), care are loc la 27 august 2002 într-o cameră compusă din dnii Gaukur Jörundsson președintele J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători ai dlui Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 mai 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Jean-Louis Didier, este un resortisant francez, născut în 1962 și rezident la Neuilly-sur-Seine. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Bremond, avocat la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este responsabil pentru departamentul de arbitraj al societății Dynabourse SA, precum și pentru operațiunile SNC Dynabourse Arbitraj deținute la peste 77% de Dynabourse SA. Având în vedere un raport din proprie inițiativă întocmit de inspectorii săi, Comisia pentru operațiunile de burse de valori (COB) sesizează Consiliul piețelor financiare (CMF) în vederea deschiderii unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului. La 1 iulie 1998, președintele CMF notifia către acesta din urmă cu privire la obiecțiunile reținute împotriva sa. La 27 ianuarie 1999, CMF, hotărând în curs de formare disciplinară, a decis să retragă cardul profesional al reclamantului pentru o perioadă de șase luni și a pronunțat o sancțiune pecuniară de 5 000 000 000 FRF. La 30 aprilie 1999, reclamantul a formulat o acțiune în instanță pe deplin în fața Consiliului de Stat, solicitând anularea hotărârii în litigiu și suspendarea executării acesteia. La 3 decembrie 1999, Consiliul a respins cererea reclamantului, considerând în special că, atunci când este sesizat cu privire la posibilele sancțiuni disciplinare, Consiliul Piețelor financiare trebuie privit ca o decizie a binefacerii acuzațiilor în materie penală în sensul dispozițiilor menționate mai sus ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Consiliul a adăugat (...) având în vedere faptul că decizia sa poate face obiectul unei căi de atac depline în fața Consiliului de Stat, circumstanța că procedura urmată în fața Consiliului Piețelor Financiare nu ar fi în toate privințele conformă cu dispozițiile art. 6-1 menționat anterior nu este de natură să conducă în toate cazurile la necunoașterea dreptului la un proces echitabil. (...) cu toate acestea - și chiar dacă Consiliul Piețelor Financiare care se află în formare disciplinară nu este o instanță în temeiul dreptului intern - motivul întemeiat pe acest fapt ar fi acționat în condiții care nu ar respecta principiul de imparțialitate menționat la art. 6-1 menționat anterior poate, având în vedere natura, compoziția și atribuțiile acestui organism, să fie invocat în mod util în sprijinul unei acțiuni formulate în fața Consiliului în defavoarea deciziei sale. (...) raportorul, care nu este la originea sesizării, nu participă la formularea obiecțiunilor; ci nu are competența de a clasifica cauza sau, dimpotrivă, de a detalia cadrul sesizării; că competențele de care este investit pentru a verifica relevanța obiecțiunilor și a observațiilor persoanei acuzate nu permit să facă percheziții, sechestre sau să procedeze la orice altă măsură de constrângere în cursul procesului de sesizare; că, în speță, (...) nu este stabilit, nici măcar nu ar fi putut exercita, în exercitarea funcțiilor sale de raportor, competențele care i-au fost conferite prin dispozițiile amintite anterior și care nu diferă de cele pe care le-ar fi exercitat chiar formarea disciplinară colegială a Consiliului piețelor financiare. ; că, prin urmare, participarea sa la dezbateri și la vot la sfârșitul cărora s-a decis acordarea unei sancțiuni domnului Didier nu a încălcat principiul de imparțialitate menționat la art. 6-1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale decretului 96-872 din 3 octombrie 1996 privind formarea disciplinară a Consiliului Piețelor Financiare se citesc astfel Art. 2 În cazul în care consiliul acționează în materie disciplinară, președintele trimite persoanei în cauză, printr-o scrisoare recomandată cu solicitare de aviz de recepție sau de predare în nume propriu împotriva recipisei, un document care indică obiecțiile reținute, însoțit, dacă este cazul, de documente justificative; el invită persoana în cauză să-și prezinte observațiile scrise într-un termen care nu poate fi mai mic de 10 zile; persoana în cauză este, de asemenea, informată că acesta poate fi asistat de orice persoană la alegerea sa. art. 3 Observațiile prezentate de persoana în cauză sunt comunicate comisarului guvernului și autorului sesizării consiliului. art. 4 Președintele desemnează, pentru fiecare caz, formarea sesizată și un raportor dintre membrii acesteia. Raportorul, cu sprijinul serviciilor Consiliului Piețelor Financiare, procedează la orice investigație utilă, el poate colecta mărturii și înscrie rezultatul acestor operațiuni în scris. Documentele dosarului sunt puse la dispoziția persoanei în cauză. art. 5 Persoana în cauză este invitată, printr-o scrisoare recomandată cu solicitare de aviz de primire sau de predare în nume propriu contra recipisei, cu cel puțin zece zile înainte de data prevăzută, să asiste la ședința în cursul căreia Consiliul se va pronunța asupra faptelor constatate împotriva sa. art. 6 În cadrul ședinței care nu poate avea loc decât dacă sunt prezenți cinci membri, raportorul prezintă cazul. După eventualele observații ale comisarului guvernului, persoana pusă în discuție și, dacă este cazul, consiliul său prezintă apărarea. Președintele poate face auzită de către Consiliu orice persoană pe care o consideră utilă la audiere. În orice caz, persoana în cauză și, dacă este cazul, sfatul său trebuie să poată lua cuvântul în ultimă instanță. Decizia este luată de Consiliu numai în prezența comisarului pentru guvern și a unui funcționar al serviciilor de consiliere desemnat de președinte în acest scop. Procesul-verbal al ședinței este semnat de președinte, raportor și lag-agent menționat mai sus. Comisarul pentru guvern are la dispoziție trei zile pentru a solicita o a doua deliberare. art. 8 Această decizie este notificată prin scrisoare recomandată comisarului pentru guvern, cu solicitare de aviz de primire. Consiliul informează, dacă este cazul, autorul sesizării. Persoanele sancționate și ministrul responsabil cu economia și finanțele au la dispoziție o perioadă de două luni pentru a sesiza Consiliul cu privire la o acțiune în justiție deplină; acest termen se scurge pentru ministru de la notificarea adresată comisarului guvernului. (...) Legea nr. 96-597 din 2 iulie 1996 privind modernizarea activităților financiare, art. 69 (în prezent abrogat și transferat la codul monetar și financiar L622-15, L622-16, L622-17 și L622-18), prevede: Persoanele aflate sub autoritatea sau acționând în numele furnizorilor de servicii de investiții, al societăților de piață și al camerelor de compensare sunt pasibile de sancțiunile pronunțate de Consiliul piețelor financiare din cauza încălcării obligațiilor lor profesionale, definite de legile și reglementările în vigoare (...) Sancțiunile aplicabile sunt avertismentul, condamnarea și retragerea temporară sau definitivă a cardului profesional. În plus, Consiliul piețelor financiare poate pronunța, fie în schimb, fie în plus față de aceste sancțiuni, o sancțiune pecuniară a cărei valoare nu poate fi mai mare de 400 000 de franci sau triplul valorii eventualelor profituri realizate. Reclamantul consideră mai întâi că, având în vedere gravitatea sancțiunii care i-a fost aplicată, ar fi trebuit să fie judecat în primă instanță de către un adevărat tribunal, în sensul art. 6 alin. (1), ceea ce, conform Consiliului de Stat, CMF nu este. De asemenea, în sensul art. 2 din Protocolul nr. În continuare, reclamantul susține că faptul că raportorul CMF participă la deliberările întașate cu privire la imparțialitatea acestui tribunal și încalcă principiul egalității armelor. Reclamantul susține în continuare că, în calitate de judecător judecător judecătoresc, Consiliul de Stat nu constituie un judecător de deplină instanță. CMF a fost acuzat de recurs, iar reclamantul nu a avut cunoștință de concluziile comisarului pentru guvernul Consiliului de Stat. Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea prezumției de nevinovăție în temeiul articolului 6 alineatul (2) din convenție, întrucât CMF nu și-a putut stabili în mod legal vinovația, iar Consiliul nu a putut să șteargă decizia CMF, din cauza faptului că nu a avut efect de suspendare a cererii. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) imparțială (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupus nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Reclamantul se plânge de o încălcare a prezumției de nevinovăție ca urmare a absenței efectului suspensiv al acțiunii în recurs în fața Consiliului de Stat și care, în plus, este vorba de executarea sancțiunilor înainte ca Consiliul de Stat să fi luat o hotărâre cu privire la acțiune. Curtea ia notă de faptul că punctul în cauză se referă în primul rând la: [jurisdicția pentru reclamant] de a obține suspendarea executării deciziei administrative în cauză; prin urmare, t u in ia tinde să determine Curtea să controleze temeinicia refuzului de suspendare a executării împotriva reclamantului. Cu toate acestea, Curtea amintește că este de jurisprudență constantă (Ardex S.A. c. Franța , decizie parțială din 14 mai 2002, nr. 53951/00) că suspendarea la execuție nu este niciodată de drept și că aceasta intră sub incidența competenței raționale a Curții. În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. Reclamantul se plânge, de asemenea, de calitatea de pârât al CMF în fața Consiliului de Stat, în măsura în care CMF a fost ulterior judecător și parte, ceea ce ar aduce atingere egalității de arme și caracterului echitabil al întregii proceduri. Curtea amintește în primul rând că, prin recurs împotriva deciziei CMF și, prin urmare, solicită Consiliului de la Ö Õ Õ să anuleze decizia acestui organism, care a fost învestit prin legea din 2 iulie 1996 cu personalitate juridică, acesta este reclamantul însuși care a conferit CMF calitatea de pârât în fața Consiliului de Õ . Curtea amintește apoi și, mai presus de toate, că principiul egalităii de arme (legalitatea armelor) unul dintre elementele noiunii mai largi a unui proces echitabil (a se vedea, printre altele, Hotărârea Nederöst-Huber c. Elveția din 18 februarie 1997, Rec., 1997-I, § 23). Curtea constată că, în niciun moment în desfășurarea procedurii în fața Consiliului de la Õ , reclamantul a fost plasat într-o situație de dezavantaj față de CMF. În plus, Curtea nu vede niciun element care să permită încheierea procedurii. Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și art. 4 din convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod clar nefondat. Reclamantul se plânge de necomunicarea concluziilor comisarului guvernului. Curtea amintește că, în această privință, a considerat deja că procedura urmată în fața Consiliului de Stat oferă suficiente garanții justițiabilului și că, pe de altă parte, nu există nicio problemă în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil în ceea ce privește respectarea contradictoriei (hotărârea Kress c. Franța [GC] din 7 iunie 2001, nr. 39594/98, CEDH 2001, § 76). Prin urmare, acest aspect trebuie, de asemenea, respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Recurentul aduce atingere CMF, hotărând în formare disciplinară, de a nu constitui un tribunal imparțial în sensul convenției și de a nu respecta principiul egalității armelor, în special din cauza participării la deliberările raportorului însărcinat cu judecarea cauzei, în timp ce acesta se pronunța pe motive întemeiate de acuzații în materie penală art. 6 alineatul (1) din Convenția menționată anterior. Curtea reamintește că, în sensul articolului 6 alineatul (1), imparțialitatea trebuie să fie apreciată printr-un demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui astfel de judecător în această ocazie, și, de asemenea, în conformitate cu un demers obiectiv care să ducă la garantarea faptului că mai există garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice dubiu legitim (a se vedea, printre altele, Hotărârile Hauchildt c. Danemarca din 24 mai 1989, seria A nr. 154, § 46 și De Cubber din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, pp. 13-14, § 24. În ceea ce privește prima, reclamantul nu l-a adus în fața Curții. Prin urmare, rămâne aprecierea obiectivă, care constă în a te întreba dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile permit să se suspecteze imparțialitatea acestuia din urmă. În această privință, chiar și aparențele pot avea importanță. Este vorba de încrederea că tribunalele unei societăți democratice trebuie să se dedice justițiabililor, începând cu penalitatea, de către inculpați. Prin urmare, trebuie să se recuza orice judecător de care se poate teme în mod legitim o lipsă de imparțialitate (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea De Cubber menționată anterior, § 26). Curtea constată că într-o cauză similară ( Morel c. Franța din 6 iunie 2000, nr. 34130/96, § 45, CEDO 2000-VI), care se referă în special la declarația judecătorului-commisar cu privire la imparțialitate în fața instanței de comerț, Comisia considerase că, pentru un judecător, simplul fapt de a fi luat deja decizii înainte de proces nu poate justifica în sine temerile legate de imparțialitatea sa. Ceea ce contează este domeniul de aplicare al măsurilor adoptate de judecător înainte de proces. În mod similar, cunoașterea aprofundată a dosarului de către instanța nu implică o prejudecată care împiedică să fie considerat imparțial în momentul hotărârii pe fond. În cele din urmă, aprecierea preliminară a datelor disponibile nu ar putea fi nici ea considerată a fi o cauză a motivului final. Este important ca această apreciere să aibă loc cu judecata și să se bazeze pe elementele produse și dezbătute în instanță (a se vedea în special, mutatis mutandis, Hotărârea Hauschildt c. Danemarca din 24 mai 1989, seria A nr. 154, p. 22 alin. 50; Hotărârea Nortier c. Țările de Jos din 24 august 1993, seria A nr. 267, p. 15, § 33; Hotărârea Saraiva de Carvalho c. Portugalia din 22 aprilie 1994, seria A nr. 286-B, p. 38, § 35) Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze mai întâi dacă, în cursul fazei de judecată și apoi de judecată, având în vedere natura și amploarea funcțiilor raportorului, acesta din urmă a demonstrat, având în vedere cunoașterea sa aprofundată a dosarului de un interes luat în ceea ce privește decizia care urmează să fie luată de CMF. În această privință, Curtea amintește că, într-o cauză dată, pot autoriza o concluzie diferită față de cauza ël menționată anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Hauschildt citată anterior, §§ 50 și 51, și contrar Hotărârilor Saraiva de Carvalho, § 38, și Morel, § 48 menționate anterior). În timpul fazei de judecată, punctul asupra căruia a fost obligat să se pronunțe în cadrul instanței mai târziu. A contrario, din moment ce instanța nu a luat act de acuzare, cunoștințele sale aprofundate despre dosarul nu se referă la recurs. Or, în speță, Curtea constată că raportorul, desemnat după sesizarea CMF de către președintele Comisiei pentru operațiunile de bursă, nu poate fi la originea sesizării. În plus, în conformitate cu articolele 2, 3 și 4 din Decretul din 3 octombrie 1996, menționat prin hotărârea Consiliului de Stat, acesta nu participă la formularea obiecțiunilor; el nu are competența de a clasifica cauza sau, dimpotrivă, de a desface cadrul sesizării; în sfârșit, activitatea sa constă în încheierea, în temeiul articolului 4 din decretul TFUE, a rezultatului acestor operațiuni în scris. Conform acestor elemente, raportorul, în cazul în care a abordat aceleași probleme ca și cele asupra cărora a stat apoi în cadrul CMF, a făcut acest lucru fără a efectua acuzații și intervenția sa s-a limitat la verificarea veridicității faptelor și apoi a înregistrat rezultatul acestor operațiuni în scris. Prin urmare, chiar dacă raportorul participă la deliberări, împrejurarea că a obținut o cunoaștere precisă a cauzei din cauza faptului că a condus judecata nu contravine în niciun fel principiului de injumătățire (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Öl menționată anterior, Õ 45). Curtea trebuie să verifice în continuare dacă aprecierea preliminară efectuată de raportor nu poate trece nici ca urmare a aprecierii finale. Această apreciere preliminară se bazează pe un dosar ținut la dispoziția persoanei puse în discuție în sensul art. 4 din Decretul nr. 96/872 din 3 octombrie 1996 privind formațiunile disciplinare ale CMF. Acest dosar este prezentat de raportor în cadrul ședinței înainte ca dezbaterile să înceapă în temeiul articolului 6 din decret. Același articol prevede că, în orice caz, persoana pusă în discuție și, dacă este cazul, consiliul său, trebuie să poată lua cuvântul în ultimă instanță. În acest sens, se pare că aprecierea finală, care rezultă din deliberări, intervine cu judecata și se bazează pe elementele produse și dezbătute în culpă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea juriului citată anterior, § 45). Prin urmare, Curtea nu găsește, în speță, niciun motiv obiectiv de a crede că natura și întinderea sarcinilor raportorului în cursul fazei de judecată a adus atingere imparțialității sale obiective în cadrul deliberării. Având în vedere circumstanțele speciale ale prezentei cauze, Curtea concluzionează că temerile reclamantului nu se găsesc, în speță, justificate în mod obiectiv. În consecință, aceste obiecții trebuie respinse ca fiind în mod vădit greșit întemeiate, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge că nu ar fi putut beneficia de două grade de jurisdicție în timp ce a făcut obiectul unei acuzații în materie penală, încălcând art. 6 alin. (1) din Convenția menționată anterior și art. 2 din Protocolul nr. 7. Dispozițiile acestuia din urmă se citesc după cum urmează Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a fi examinată de o instanță superioară declarația de vinovăție sau condamnare. Acest drept poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore, astfel cum sunt definite de lege sau în cazul în care persoana respectivă a fost judecată în primă instanță de către cea mai înaltă instanță sau a fost găsită vinovată și condamnată în urma unei acțiuni împotriva acesteia. Curtea amintește că statele contractante dispun, în principiu, de o largă putere de apreciere pentru a decide cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7. Totuși, restricțiile impuse de legislațiile interne dreptului de recurs menționat de această dispoziție trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la instanța consacrată de art. 6 alin. (1) din Convenție, să urmărească un scop legitim și să nu aducă atingere substanței în sine a acestui drept (a se vedea mutatis mutandis, Decizia Haser c. Elveția 3350/96 din 27 aprilie 2000 și lacul Krombach c. Franța , nr. 29731/9, din 13 februarie 2001, § 96, CEDH 2001-II. Curtea arată că art. 8 din Decretul nr. 96-872 din 3 octombrie 1996 privind formațiunile disciplinare ale CMF prevede o acțiune de deplină jurisdicție în fața Consiliului de Stat. Curtea trage consecința că art. 2 din Protocolul nr. 7 nu a fost violată mai mult decât art. 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea consideră că, indiferent de calificarea care i-a fost acordată în dreptul intern, Consiliul Piețelor Financiare, în conformitate cu criteriile jurisprudenței sale și noțiunea autonomă pe care o are de a avea un tribunal judecătoresc, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, trebuie să fie privită ca o instanță judecătorească. În sensul acestor dispoziții (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Sramek c. Austria din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, § 36), Comisia observă, de asemenea, că un 164. Curtea constată în cele din urmă că controlul exercitat de Consiliu la adresa hotărârilor CMF este un control de pe deplin jurisdicțional, atât de bine, încât a se implica în acest control Consiliul de mai sus este, de asemenea, un organism judiciar de pe deplin jurisdicțional, adică o instanță judecătorească (a se vedea a inverso la request Diennet c. Franța din 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, § 34). În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul a avut dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, în conformitate cu dispozițiile primului paragraf din art. 2 din Protocolul nr. Dolle Gaukur Jörundsson Modulul Președinte
de la requête n° 58188/00
présentée par Jean-Louis DIDIER
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (2
e
section), siégeant le 27
août 2002 en une chambre composée de
MM.
Gaukur
Jörundsson
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et
de M
me
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 mai 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Jean-Louis Didier, est un ressortissant français, né en 1962 et résidant à Neuilly-sur-Seine. Il est représenté devant la Cour par M
e
C.
Bremond, avocat à Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est responsable du département arbitrage de la société Dynabourse SA ainsi que des opérations de la SNC Dynabourse Arbitrage détenue à plus de 77
% par Dynabourse SA.
Au vu d’un rapport d’enquête établi par ses inspecteurs, la Commission des opérations de bourse (COB) saisit le Conseil des Marchés Financiers (CMF) en vue de l’ouverture d’une procédure disciplinaire à l’encontre du requérant.
Le 1
er
juillet 1998, le Président du CMF notifia à ce dernier les griefs retenus à son encontre.
Le 27 janvier 1999, le CMF, statuant en formation disciplinaire, décida de retirer la carte professionnelle du requérant pour une période de six mois et prononça à son encontre une sanction pécuniaire de 5
000
000
FRF.
Le 30 avril 1999, le requérant forma un recours de pleine juridiction devant le Conseil d’Etat en demandant l’annulation de la décision litigieuse et le sursis à son exécution.
Le 3 décembre 1999, le Conseil d’Etat rejeta la requête du requérant, considérant notamment que, quand il est saisi d’agissements pouvant donner lieu aux sanctions disciplinaires, «
le Conseil des marchés financiers doit être regardé comme décidant du bien-fondé d’accusations en matière pénale au sens des stipulations précitées de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales
».
Le Conseil d’Etat ajouta
:
«
(...) compte tenu du fait que sa décision peut faire l’objet d’un recours de plein contentieux devant le Conseil d’Etat, la circonstance que la procédure suivie devant le Conseil des marchés financiers ne serait pas en tous points conforme aux prescriptions de l’article 6-1 précité n’est pas de nature à entraîner dans tous les cas une méconnaissance du droit à un procès équitable.
(...) cependant - et alors même que le Conseil des marchés financiers siégeant en formation disciplinaire n’est pas une juridiction au regard du droit interne - le moyen tiré de ce qu’il aurait statué dans des conditions qui ne respecteraient pas le principe d’impartialité rappelé à l’article 6-1 précité peut, eu égard à la nature, à la composition et aux attributions de cet organisme, être utilement invoqué à l’appui d’un recours formé devant le Conseil d’Etat à l’encontre de sa décision.
(...) le rapporteur, qui n’est pas à l’origine de la saisine, ne participe pas à la formulation des griefs ; qu’il n’a pas le pouvoir de classer l’affaire ou, au contraire, d’élargir le cadre de la saisine ; que les pouvoirs d’investigation dont il est investi pour vérifier la pertinence des griefs et des observations de la personne poursuivie ne l’habilitent pas à faire des perquisitions, des saisies ni à procéder à toute autre mesure de contrainte au cours de l’instruction ; qu’en l’espèce, (...) il n’est pas établi, ni même allégué, qu’il aurait, dans l’exercice de ses fonctions de rapporteur, excédé les pouvoirs qui lui ont été conférés par les dispositions rappelées ci-dessus, et qui ne diffèrent pas de ceux que la formation disciplinaire collégiale du Conseil des marchés financiers aurait elle-même pu exercer
; que, dès lors, il n’est résulté de sa participation aux débats et au vote à l’issue desquels il a été décidé d’infliger une sanction à M.
Didier aucune méconnaissance du principe d’impartialité rappelé à l’article 6-1 de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales
».
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du
décret
n°
96-872 du 3 octobre 1996 relatif aux formations disciplinaires du Conseil des Marchés Financiers se lisent ainsi
:
Article 2
«
Lorsque le conseil agit en matière disciplinaire, le président fait parvenir à la personne mise en cause, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception ou remise en main propre contre récépissé, un document énonçant les griefs retenus, assorti, le cas échéant, de pièces justificatives ; il invite la personne mise en cause à faire parvenir ses observations écrites dans un délai qui ne peut être inférieur à dix jours ; l’intéressé est également informé qu’il peut se faire assister par toute personne de son choix.
»
Article 3
«
Les observations produites par la personne mise en cause sont communiquées au commissaire du Gouvernement et à l’auteur de la saisine du conseil.
»
Article 4
«
Le président désigne, pour chaque affaire, la formation saisie et un rapporteur parmi les membres de celle-ci. Le rapporteur, avec le concours des services du Conseil des marchés financiers, procède à toutes investigations utiles. Il peut recueillir des témoignages. Il consigne le résultat de ces opérations par écrit. Les pièces du dossier sont tenues à la disposition de la personne mise en cause.
»
Article 5
«
La personne mise en cause est invitée, par lettre recommandée avec demande d’avis de réception ou remise en main propre contre récépissé, dix jours au moins avant la date prévue, à assister à la séance au cours de laquelle le conseil se prononcera sur les faits relevés à son encontre.
»
Article 6
«
Lors de la séance qui ne peut se tenir que si cinq membres sont présents, le rapporteur présente l’affaire. Après observations éventuelles du commissaire du Gouvernement, la personne mise en cause et, le cas échéant, son conseil présentent la défense. Le président peut faire entendre par le conseil toute personne dont il estime l’audition utile. Dans tous les cas, la personne mise en cause et, le cas échéant, son conseil doivent pouvoir prendre la parole en dernier.
»
Article 7
«
La décision est prise par le conseil en la seule présence du commissaire du Gouvernement et d’un agent des services du conseil désigné par le président à cet effet. Le procès-verbal de la séance est signé du président, du rapporteur et de l’agent mentionné ci-dessus. Le commissaire du Gouvernement dispose d’un délai de trois jours pour demander une deuxième délibération.
»
Article 8
«
La décision est notifiée à l’intéressé et au commissaire du Gouvernement par lettre recommandée avec demande d’avis de réception. Le conseil en informe, s’il y a lieu, l’auteur de la saisine. Les personnes sanctionnées et le ministre chargé de l’économie et des finances disposent d’un délai de deux mois pour saisir le Conseil d’Etat d’un recours de pleine juridiction ; ce délai court pour le ministre à compter de la notification faite au commissaire du Gouvernement. (...)
»
La loi 96-597 du 2 juillet 1996 de modernisation des activités financières, en son article 69 (aujourd’hui abrogé et transféré dans le code monétaire et financier sous L622-15, L622-16, L622-17 et L622-18), dispose
:
«
Les personnes placées sous l’autorité ou agissant pour le compte des prestataires de services d’investissement, des entreprises de marché et des chambres de compensation sont passibles des sanctions prononcées par le Conseil des marchés financiers à raison des manquements à leurs obligations professionnelles, définies par les lois et règlements en vigueur (...) Les sanctions applicables sont l’avertissement, le blâme et le retrait temporaire ou définitif de la carte professionnelle. En outre, le Conseil des marchés financiers peut prononcer, soit à la place, soit en sus de ces sanctions, une sanction pécuniaire dont le montant ne peut être supérieur à quatre cent mille francs ou au triple du montant des profits éventuellement réalisés.
»
1.
Le requérant considère tout d’abord qu’en raison de la gravité de la sanction qui lui a été infligée, il aurait dû être jugé en première instance par un vrai «
tribunal
» au sens de l’article 6 § 1, ce que, selon le Conseil d’Etat, le CMF n’est pas. Le double degré de juridiction, au sens de l’article 2 du Protocole n° 7, l’imposerait aussi.
2.
Le requérant soutient ensuite que le fait, pour le rapporteur du CMF, de participer au délibéré entache l’impartialité de ce «
tribunal
» et enfreint le principe de l’égalité des armes.
3.
Le requérant soutient encore que, en tant que juge d’appel, le Conseil d’Etat ne constitue pas un juge «
de pleine juridiction
», car l’appel n’a pas d’effet suspensif, le CMF était défendeur en appel, et le requérant n’a pas eu connaissance des conclusions du commissaire du gouvernement du Conseil d’Etat.
4.
Le requérant se plaint également de la violation de la présomption d’innocence en vertu de l’article 6 § 2 de la Convention, le CMF n’ayant pu légalement établir sa culpabilité et le Conseil d’Etat ne pouvant effacer la décision du CMF, faute d’effet suspensif de l’appel.
1.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 §§ 1 et 2 qui se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
a)
Le requérant se plaint d’une atteinte à la présomption d’innocence du fait de l’absence d’effet suspensif du recours en appel devant le Conseil d’Etat et qui plus est de l’exécution des sanctions avant que le Conseil d’Etat ait statué sur le recours.
La Cour note que le point litigieux concerne principalement l’impossibilité pour le requérant d’obtenir la suspension de l’exécution de la décision administrative en cause. Le grief tend donc à amener la Cour à contrôler le bien-fondé du refus du sursis à exécution opposé au requérant. La Cour rappelle toutefois qu’il est de jurisprudence constante (
Ardex S.A. c.
France
, décision partielle du 14 mai 2002, n° 53951/00) que le sursis à exécution n’est jamais de droit et qu’il échappe à la compétence
ratione materiae
de la Cour.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3 et doit être rejeté en application de l’article
35 §
4.
b)
Le requérant se plaint également de la qualité de défendeur du CMF devant le Conseil d’Etat, dans la mesure où le CMF à été successivement juge et partie, ce qui porterait atteinte à l’égalité des armes et au caractère équitable de l’ensemble de la procédure.
La Cour rappelle tout d’abord qu’en faisant un recours contre la décision du CMF et en demandant donc au Conseil d’Etat d’annuler la décision de cet organisme, lequel a été doté par la loi du 2 juillet 1996 de la personnalité morale, c’est le requérant lui-même qui a conféré au CMF la qualité de partie défenderesse devant le Conseil d’Etat. La Cour rappelle ensuite et surtout que le principe de l’égalité des armes – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – requiert que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Nideröst-Huber c. Suisse du 18 février 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-I, § 23). La Cour constate qu’à aucun moment dans le déroulement de la procédure devant le Conseil d’Etat, le requérant n’a été placé en situation de désavantage par rapport au CMF. En outre, la Cour ne voit aucun élément permettant de conclure à l’iniquité de la procédure.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
c)
Le requérant se plaint de la non communication des conclusions du commissaire du gouvernement.
La Cour rappelle qu’elle avait déjà estimé sur ce point que la procédure suivie devant le Conseil d’Etat offre suffisamment de garanties au justiciable et que, par ailleurs, aucun problème ne se pose sous l’angle du droit à un procès équitable pour ce qui est du respect du contradictoire (arrêt
Kress c. France
[GC] du 7 juin 2001, n° 39594/98, CEDH 2001, § 76).
Il s’ensuit que ce grief doit aussi être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant fait grief au CMF, statuant en formation disciplinaire, de ne pas constituer un tribunal impartial au sens de la Convention et de ne pas respecter le principe de l’égalité des armes, en raison notamment de la participation au délibéré du jugement du rapporteur chargé de l’instruction de l’affaire, alors qu’il statuerait sur le bien fondé d’accusations en matière pénale
.
Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention précité.
La Cour rappelle qu’aux fins de l’article 6 § 1, l’impartialité doit s’apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction personnelle de tel juge en telle occasion, et aussi selon une démarche objective amenant à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, entre autres, les arrêts Hauschildt c. Danemark du 24 mai 1989, série A n° 154, § 46 et De Cubber du 26 octobre 1984, série A n° 86, pp. 13-14, § 24). Quant à la première, le requérant ne l’a pas soulevée devant la Cour. Au demeurant, l’impartialité personnelle d’un magistrat se présume jusqu’à la preuve du contraire, non fournie en l’espèce. Reste donc l’appréciation objective qui consiste à se demander si indépendamment de la conduite personnelle du juge, certains faits vérifiables autorisent à suspecter l’impartialité de ce dernier. En la matière, même les apparences peuvent revêtir de l’importance. Il y va de la confiance que les tribunaux d’une société démocratique se doivent d’inspirer aux justiciables, à commencer, au pénal, par les prévenus. Doit donc se récuser tout juge dont on peut légitimement craindre un manque d’impartialité (voir, mutatis mutandis, l’arrêt De Cubber précité, § 26).
La Cour note que dans une affaire similaire (
Morel c. France
du 6 juin 2000, n° 34130/96, § 45, CEDH 2000-VI), qui concernait notamment l’allégation d’impartialité du juge-commissaire devant le tribunal de commerce, elle avait estimé que «
le simple fait, pour un juge, d’avoir déjà pris des décisions avant le procès ne peut passer pour justifier en soi des appréhensions relativement à son impartialité. Ce qui compte est l’étendue des mesures adoptées par le juge avant le procès. De même, la connaissance approfondie du dossier par le juge n’implique pas un préjugé empêchant de le considérer comme impartial au moment du jugement sur le fond. Enfin, l’appréciation préliminaire des données disponibles ne saurait non plus passer comme préjugeant l’appréciation finale. Il importe que cette appréciation intervienne avec le jugement et s’appuie sur les éléments produits et débattus à l’audience (voir, notamment,
mutatis mutandis
, les arrêts Hauschildt c. Danemark du 24 mai 1989, série A n° 154, p. 22, § 50
; Nortier c. Pays-Bas du 24 août 1993, série A n° 267, p. 15, § 33 ; Saraiva de Carvalho c. Portugal du 22 avril 1994, série A n° 286-B, p. 38, § 35)
».
La Cour doit donc rechercher tout d’abord si, durant la phase d’instruction puis de jugement, compte tenu de la nature et de l’étendue des fonctions du rapporteur, ce dernier fit preuve au regard de sa connaissance approfondie du dossier d’un parti pris quant à la décision à rendre par le CMF.
A cet égard la Cour rappelle que des circonstances peuvent, dans une affaire donnée, autoriser une conclusion différente de l’affaire Morel précitée (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Hauschildt précité, §§ 50 et 51, et
a
contrario
les arrêts Saraiva de Carvalho, § 38, et Morel, § 48, précités). Il en va ainsi du rapporteur qui s’assura de l’existence de «
soupçons particulièrement renforcés
» durant la phase d’instruction, point sur lequel il fut amené à statuer au sein du tribunal par la suite. A contrario, dès lors que le juge n’accomplit pas d’acte d’accusation, sa connaissance approfondie du dossier n’implique pas du préjugé. Or, en l’espèce, la Cour note que le rapporteur, désigné après la saisine du CMF par le président de la Commission des Opérations de Bourse, ne peut être à l’origine de la saisine. En outre, aux termes des articles 2, 3 et 4 du décret du 3 octobre 1996, mentionnés par l’arrêt du Conseil d’Etat, il ne participe pas à la formulation des griefs ; il n’a pas le pouvoir de classer l’affaire ou, au contraire, d’élargir le cadre de la saisine ; enfin son travail consiste à terme, au titre de l’article 4 du décret susmentionné, à «
consigner le résultat de ces opérations par écrit
». Il apparaît aux termes de ces éléments que le rapporteur, s’il traita des mêmes questions que celles sur lesquels il statua ensuite au sein du CMF, il le fit sans accomplir d’actes d’accusation et que son intervention se limita à la vérification de la véracité des faits pour ensuite consigner le résultat de ces opérations par écrit. Il en résulte donc que même si le rapporteur participe au délibéré, la circonstance qu’il ait obtenu une connaissance précise de l’affaire du fait d’avoir mené l’instruction ne contrevient en aucune façon au principe d’impartialité (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Morel précité, § 45).
La Cour doit encore vérifier si l’appréciation préliminaire opérée par le rapporteur ne saurait non plus passer comme préjugeant l’appréciation finale.
Cette appréciation préliminaire s’appuie sur un dossier tenu à la disposition de la personne mise en cause au sens de l’article 4 du décret n°
96/872 du 3 octobre 1996 relatif aux formations disciplinaires du CMF. Ce dossier fait l’objet d’une présentation par le rapporteur lors de la séance avant que les débats ne commencent au titre de l’article 6 du décret. Le même article prévoit que «
Dans tous les cas, la personne mise en cause et, le cas échéant, son conseil, doivent pouvoir prendre la parole en dernier
». En ce sens il apparaît que l’appréciation finale, résultant du délibéré, intervient avec le jugement et s’appuie sur les éléments produits et débattus à l’audience (voir,
mutatis mutandis,
l’arrêt Morel précité, § 45).
La Cour ne trouve donc, en l’espèce, aucun motif objectif de croire que la nature et l’étendue des tâches du rapporteur durant la phase d’instruction ait porté atteinte à son impartialité objective lors du délibéré. Au vu des circonstances particulières de la présente affaire, la Cour conclut que les appréhensions du requérant ne se trouvent pas, en l’espèce, objectivement justifiées.
Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint de n’avoir pu bénéficier de deux degrés de juridiction alors qu’il faisait l’objet d’une accusation relevant de la matière pénale, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention précité et de l’article
2 du Protocole n° 7. Les dispositions de ce dernier se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.
2.
Ce droit peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures telles qu’elles sont définies par la loi ou lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.
»
La Cour rappelle que les Etats contractants disposent en principe d’un large pouvoir d’appréciation pour décider des modalités d’exercice du droit prévu par l’article 2 du Protocole n° 7. Toutefois, les limitations apportées par les législations internes au droit de recours mentionné par cette disposition doivent, par analogie avec le droit d’accès au tribunal consacré par l’article 6 § 1 de la Convention, poursuivre un but légitime et ne pas porter atteinte à la substance même de ce droit (voir,
mutatis mutandis
, la décision
Haser c.
Suisse
,
n° 33050/96, du 27 avril 2000, et l’arrêt
Krombach c.
France
, n°
29731/9, du 13 février 2001, §
La Cour relève que l’article
8 du
décret n°
96-872 du 3 octobre 1996
relatif aux formations disciplinaires du CMF prévoit un recours de pleine juridiction devant le Conseil d’Etat. La Cour en tire la conséquence que l’article
2 du Protocole n°
7 n’a pas davantage été violé que l’article
6 §
1 de la Convention. La Cour considère en effet que, quelle que soit la qualification qui lui est donnée en droit interne, le Conseil des marchés financiers, selon les critères de sa jurisprudence et la notion autonome qu’elle a d’un «
tribunal
» au sens de l’article
6 §
1 de la Convention, doit être regardé comme un «
tribunal
» au sens de ces dispositions (voir, par exemple, l’arrêt Sramek c.
Autriche du 22 octobre 1984, série
A n°
84, §
36). Elle observe en outre qu’un «
tribunal
» au sens de l’article
6 l’est également au sens de l’article
2 du Protocole n°
7 (décision Hauser c.
Autriche du 16 janvier 1996, D.R.
84, p.
164). La Cour note enfin que le contrôle exercé par le Conseil d’Etat sur les décisions du CMF est un contrôle de pleine juridiction, si bien qu’en se livrant à ce contrôle le Conseil d’Etat est lui aussi un «
organe judiciaire de pleine juridiction
», c’est-à-dire un «
tribunal
» (voir
a contrario
l’arrêt Diennet c. France du 26 septembre 1995, série
A n°
34). Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant a eu droit à un double degré de juridiction en matière pénale, conformément aux stipulations du premier alinéa de l’article
2 du Protocole n°
7.
Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
Gaukur
Jörundsson
Greffière
Président