CtEDO 05.12.2000 Auto

MORTIER contre la FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
05.12.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MORTIER contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4219/98 prezentate de Jean-Claude MORTIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la decembrie 2000 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa Loucaide Kūris Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători și Dollegreffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 8 iulie 1998 și înregistrată la 15 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1945 și rezident în Nevers. El este reprezentat în fața Curții de către SCP H. Masse-Dessen, B. Georges și G. Thouvenin, avocați la Curtea de Casație și Consiliul de Statul. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat la Sedan la 1 iunie 1963 de către fondul de economii. El a devenit director salariat la 1 martie 1976, înainte de a fi numit director general al fondului de economii din afara Aubusson la 7 martie 1985, apoi director general al fondului de economii din sud-vestul Creusei la 1 iulie 1988. Ca urmare a fuziunii mai multor cutii vechi, inclusiv a celei conduse de solicitant, într-o singură casă (de la Limousin), reclamantul a fost demis de la locul său de muncă. După un schimb de scrisori cu angajatorul său care susținea că reclamantul refuzase să-și păstreze postul oferit, acesta din urmă i-a ordonat să restituie cheile agenției din Aubusson, deoarece nu mai făcea parte din agenție încă din 15 octombrie 1991. Reclamantul consideră că angajatorul său a adus o modificare substanțială contractului de muncă oferindu-i doar un loc de muncă mai mic decât cel pe care l-a ocupat anterior, sesizând consiliul de pudjești al Limoges cu privire la o cerere de rechemare a salariului, de concediere a salariului, de remunerare a salariului și de a treisprezecea lună, precum și cu privire la o cerere de concediere ilegală și ilegală. Prin hotărârea din 12 ianuarie 1993, Consiliul de Prud În cazul în care o persoană care solicită o scutire de la plata taxei pe valoarea adăugată a taxei pe valoarea adăugată a taxei pe valoarea adăugată este obligată să plătească o taxă pe valoarea adăugată, aceasta trebuie să plătească o taxă pe valoarea adăugată. Prin hotărârea din 13 iunie 1994, tribunalul de apel din Limoges, în urma apelurilor efectuate de fondul de economii și de reclamant, a reformulat hotărârea pe motiv că refuzul reclamantului de a-și exercita noile funcții se reevalua printr-o demisie. Având în vedere termenii hotărârii, reclamantul trebuia să ramburseze sumele percepute pentru executarea provizorie. La 5 august 1994, reclamantul a formulat un recurs în casare întemeiat pe lipsa temeiului juridic al hotărârii, considerând că instanța judecătorească nu a tras din propriile sale constatări consecințele juridice care decurgau în mod necesar din aceasta : Absența unei voințe neechivoce de demisie, pe de o parte, și ruperea contractului de muncă ca urmare a refuzului de a refuza dreptul la o propunere de modificare substanțială a contractului său de muncă, pe de altă parte, se referă la concediere. La 11 ianuarie 1995, reclamantul nu a plătit sumele datorate casieriei de economii, aceasta a prezentat primului președinte al Curții de Casație o cerere de retragere a rolului cauzei în temeiul articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă. În februarie 1995, reclamantul a plătit suma de 100 000 de franci pentru executarea hotărârii din apel. Prin ordonanța din 9 iunie 1995, primul președinte al Curții de Casație a decis retragerea rolului recursului reclamantului și a considerat, în special, că reclamantul care nu a restituit decât parțial sumele colectate în primă instanță, nu justifică nici o diligență care să facă să se ajungă la concluzia că voința sa de a deferi în întregime deciziei judecătorilor de fond și nici o situație de fapt personală care să se teamă sau care să presupună consecințe vădit excesive în caz de executare La 4 iunie 1996, reclamantul, prin intermediul avocatului său, a solicitat prim-președintelui Curții de Casație reincluderea cauzei sale în rolul Curții de Casație. El nu și-a recăpătat niciodată locul de muncă, iar soția sa beneficiază doar de venitul minim de inserție. El și-a pierdut locuința. Mai grav, are un sindrom depresive sever, este internat din 28 februarie 1996 și este încă în prezent. Soția sa este găzduită în condiții precare de fiica sa care trebuie să părăsească regiunea. În cazul în care se consideră că cauza este o cauză prud Mortier, fost șef al fondului de economii, îl pune în situația descrisă mai devreme, menținerea retragerii rolului, care va duce în mod necesar la expirarea acestuia, duce la privarea acestuia de orice cale de atac prin încălcarea Convenției europene a drepturilor omului, ceea ce nu poate fi admis. În sprijinul cererii sale, reclamantul a prezentat documente justificative, și anume notificarea drepturilor soției sale la venitul minim de inserție, un certificat de locuință al fiicei sale și un certificat de spitalizare. Printr-o ordonanță din 22 octombrie 1996, magistratul delegat de primul președinte al Curții de Casație a respins cererea reclamantului. Judecătorul nu poate fi primit înainte de constatarea eficienței totale a deciziilor care au constituit reclamantul debitor. În decembrie 1997, reclamantul a fost declarat invalid și i s-a alocat o pensie anuală de 70 544 Franci.Ca urmare a apelului la fondul de economii al Limousine, magistratul delegat de primul președinte al Curții de Casație, prin Ordonanța din 28 ianuarie 1998, a constatat expirarea landului, din cauza mai puțina justificare a oricărui act de punere în aplicare începând cu 9 iunie 1995 9 decembrie 1998, fondul de economii a emis reclamantului o ordonanță de a trebui să plătească 536 427,36 franci, plus 224 685,09 franci pentru dobânzi, după deducerea unui avans de 100 000 franci. Prin actul de punere în aplicare din 29 decembrie 1998, reclamantul sesizează instanța de executare pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Nevers pentru a solicita suspendarea efectelor comenzii băncii până la pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului. Cadavrul de economii susținea, pe de altă parte, că soții Mortier și-au vândut clădirea pentru o sumă de 900 Recursul a confirmat faptul că această vânzare a permis evitarea unei confiscări de către banca L.H. în valoare de 507 382 de franci și că surplusul a permis rambursarea diverselor împrumuturi familiale și prietenoase. Prin hotărârea din 20 aprilie 1999, judecătorul de executare i-a acordat reclamantului un termen de doi ani pentru rambursare, termenul maxim prevăzut la art. 1244-1 din Codul civil. Dl Mortier va trebui să efectueze 23 de plăți consecutive de 1 000 de franci în plus față de un al douăzeci și patrulea cont, dobândă și cheltuieli începând cu 1 mai 1999; în cazul în care nu se plătește cu o singură scadență, totul va fi exigibil imediat; dreptul intern relevant Noul Cod de procedură civilă În acest fel, art. 386 este scris în limba engleză și este expirat în cazul în care niciuna dintre părți nu sunt diligente timp de doi ani la art. 388 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede: Expirarea trebuie să fie solicitată sau opusă înainte de orice alt motiv; aceasta este de drept. Ea nu poate fi revocată din oficiu de către judecător. art. 1009-1 din noul cod de procedură civilă, în redactarea sa inițială, rezultată din Decretul nr. 89-511, din 20 iulie 1989, prevede că: În afara domeniilor în care recursul împiedică executarea hotărârii atacate, primul președinte poate, la cererea pârâtului și după ce a primit avizul procurorului general și al părților, să decidă retragerea rolului unei cauze în cazul în care reclamantul nu justifică executarea hotărârii atacate, cu excepția cazului în care se constată că executarea ar fi de natură să producă consecințe vădit excesive. Acesta permite reinscrierea cauzei în rolul instanței pe motiv de executare a hotărârii atacate. La art. 1009-1 a fost modificat prin Decretul nr. 99-131 din 26 februarie 1999, intrat în vigoare la 1 martie. A fost rescris și completat cu două articole și se citește astfel În afara domeniilor în care recursul împiedică executarea deciziei atacate, primul președinte sau delegatul acestuia decide, la cererea pârâtului și după ce a primit avizul procurorului general și observațiile părților, retragerea rolului unei cauze în cazul în care reclamantul nu justifică executarea hotărârii care face obiectul recursului, cu excepția cazului în care se constată că executarea ar fi de natură să ducă la consecințe vădit excesive. Cererea pârâtului trebuie să fie prezentată, fără întârziere, în scris, înainte de expirarea termenului prevăzut la articolele 982 și 991. Decizia de retragere a rolului n mai mult decât suspendarea termenelor acordate reclamantului pentru recurs prin articolele 978 și 989. art. 1009-2 Termenul de expirare începe să curgă de la data notificării deciziei prin care se dispune retragerea rolului. Acesta este întrerupt printr-un act care demonstrează fără echivoc voința de a executa. art. 1009-3 Primul președinte sau delegatul acestuia autorizează, cu excepția cazului în care constată expirarea, reînscrierea cauzei la rolul instanței în cazul în care se justifică executarea deciziei atacate. Termenele prevăzute pentru pârât în articolele 982 și 991 se aplică de la data notificării reincluderii cauzei în rol. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut acces efectiv la Curtea de Casație, în măsura în care primul președinte al Curții de Casație, care a aplicat art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, a retras din rolul Curții de Casație dreptul de a-și pronunța declarația de recurs în fața tribunalului judecătoresc din Limoges din 13 iunie 1994. ÎN DREPT, reclamantul se plânge că nu a avut acces efectiv la Curtea de Casație și ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Guvernul consideră că o parte a cererii este inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni. El consideră că decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție este ordonanța primului președinte al Curții de Casație care respinge cererea de reinscriere în rolul recursului la 22 octombrie 1996. Întrucât cererea a fost depusă la 8 iulie 1998, aceasta ar fi inadmisibilă pentru întârziere. Se referă la decizia privind admisibilitatea în cauza Venot c. Franța din 14 ianuarie 1998 (a se vedea cererea n 28845/95, Raportul 31 din 21 aprilie 1999, Anexă), în care Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a considerat că cererea de reinscriere a recursului la rolul Curții de Casație constituie o acțiune eficientă și adecvată și că termenul de șase luni este, prin urmare, scurt de la data ordonanței de refuz de reinscriere. Guvernul arată că reclamantul menționează ordinul în temeiul căruia se încheie la 28 ianuarie 1998, ca fiind decizia internă definitivă. Cu toate acestea, în opinia sa, primul președinte nu a putut să constate în ordonanța menționată că expirarea a fost dobândită începând cu 9 iunie 1997 deoarece data retragerii rolului este 9 iunie 1995, în cazul în care nici una dintre părțile care nu au făcut diligențe timp de doi ani. Guvernul concluzionează că constatarea judiciară a expirării termenului nu este decizia internă definitivă care trebuie luată în considerare. Reclamantul arată că guvernul uită că art. 388 din noul Cod de procedură civilă prevede că termenul de expirare trebuie să fie solicitat și că nu poate fi retras din oficiu de către judecător. Până în momentul în care judecătorul constată expirarea, nu este nici o certitudine că aceasta va fi solicitată și că a fost în mod regulat. Deci decizia relevantă este cea care constată expirarea care nu este dobândită înainte de pronunțarea sa. : până la data de 28 ianuarie 1998, reclamantul nu avea nici o certitudine cu privire la faptul că expirarea va fi constatată în statul membru în cauză. Cu recurentul, Curtea arată că ordonanța primului președinte al Curții de Casație pronunțată la 28 ianuarie 1998 și în ceea ce privește dobândirea expirării în instanța în cauză pune capăt definitiv și irevocabil oricărei posibilități de recunoaștere a temeiniciei recursului său în casare. Această decizie constituie astfel decizia internă definitivă în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, în termen de șase luni, care a fost respectată în acest sens. Guvernul susține că cererea este în mod clar greșit întemeiată. Reluând argumentele prezentate în hotărârea Annoni di Gussola și Desbodes-Omer c. Franța (n 31819/96 și 3333/93/96, [secțiunea 3] din 14/2001, § 24), Guvernul explică conținutul articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac în materie civilă, care, în materie civilă, este lipsit de caracter suspensiv. De asemenea, acesta reamintește că aplicarea mecanismului instituit prin art. 1009-1 nu are caracter automat : Primul președinte al Curții de Casație își pronunță decizia la termen într-o procedură contradictorie și pronunță retragerea recursului că, în măsura în care nu i se pare că executarea hotărârii restante ar risca să ducă la consecințe extrem de excesive Astfel, retragerea rolului nu are drept consecință eliminarea definitivă a recursului, ci numai suspendarea acestuia până când debitorul justifică executarea deciziei atacate. În caz de expirare, retragerea devine definitivă, iar termenul de expirare poate fi întrerupt prin justificarea plăților substanțiale sau regulate, după ordonanța de retragere a rolului. Guvernul se referă, la fel ca în hotărârea Annoni di Gussola menționată anterior, la jurisprudența privind dreptul de acces la o instanță (hotărârile Golder c. Regatul Unit din 21 februarie 1975, seria A n ; Ashingdane c. Regatul Unit din 28 mai 1985, seria A n; Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, seria A n 316-B), precum și în aplicarea sa în domeniul articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă (M. c. Franța, n. 20373/92, c. 09.01.95, D.R. 80-A, p. ; Marc Venot c. Franța, n 28845/95, Raport, 21.04.99). În ceea ce privește aplicarea în cazul de față, guvernul nu contestă faptul că reclamantul a efectuat o plată de 100 000 de franci pentru executarea hotărârii în fața instanței judecătorești din Limoges și că, având în vedere memoriul amplificativ depus la 4 noiembrie 1994 pentru acesta, motivul de drept care a fost dezvoltat acolo părea serios. Cu toate acestea, guvernul precizează că criteriul privind șansele de succes al recursului este străin de aprecierea primului președinte atunci când ia în considerare cererile de retragere a rolului și observă că suma datorată de reclamant în temeiul condamnării sale de către Tribunalul de apel se ridică la 600 000 de franci și, prin urmare, poate fi considerată relativ ridicată. Cu toate acestea, acesta precizează că această sumă trebuia să fie restituită de către solicitant, deoarece a fost percepută în executarea hotărârii pronunțate la 12 iulie 1993 de consiliul de prudești de la Limoges. În opinia guvernului, este surprinzător faptul că reclamantul, care, de altfel, a luat în considerare și apelul la judecată, a utilizat aproape întreaga sumă în cauză atunci când instanța de apel a pronunțat hotărârea după 18 luni. În ceea ce privește analiza situației financiare a reclamantului, guvernul recunoaște că acesta din urmă se confruntă astăzi cu o situație dificilă, dar susține că nu a invocat niciodată elementele situației sale atunci când a examinat cererea de retragere a recursului la rolul Curții de Casație. Pe de altă parte, din hotărârea pronunțată la 20 aprilie 1999 de către instanța de executare a Tribunalului de Mare Instanță din Nevers rezultă că reclamantul a vândut un bun imobil și că o parte din această sumă a fost utilizată pentru a rambursa rude în loc să execute o hotărâre judecătorească. În cele din urmă, guvernul afirmă că reclamantul nu pare să beneficieze de ajutor judiciar și că: el remunerează un avocat Consiliului de Stat și Curții de Casație. În concluzie, se întreabă dacă reclamantul nu ar putea cel puțin să continue plățile parțiale pentru a întrerupe termenul de expirare. Guvernul ajunge la concluzia că, în special din cauza lipsei de documente prezentate de solicitant primului președinte al Curții de Casație. Reclamantul reamintește că sumele în litigiu se referă la creanțe alimentare : Salariu, preaviz, concedii plătite, indemnizații de concediere, din care, de altfel, numai caracterul alimentar justifică ca decizia consiliului de pudimeni să fie acoperită de executarea provizorie de drept. Prin urmare, nu există nimic în afară de faptul că a trebuit să împrumute, după concedierea sa, sumele necesare pentru viața de zi cu zi de la membrii familiei sale. Reclamantul precizează, de asemenea, că plata a 100 000 de franci în executarea hotărârii judecătorești a fost maximă a ceea ce i s-a permis să facă înainte de evoluția catastrofală a situației sale. Reprezentantul reclamantului lasă la latitudinea guvernului responsabilitatea pentru ceea ce a spus pe cale de atac, deoarece nu iau în considerare deontologia avocatului, al cărui cont nu îl datorează autorităților publice. În ceea ce privește lipsa de informații prezentate primului președinte al Curții de Casație referitoare la situația sa financiară, reclamantul reamintește că dezbaterea în cursul căreia au fost schimbate argumentele a fost o dezbatere orală pentru care producția de memoriul nu a fost pe deplin indispensabilă. În cazul în care argumentele dezvoltate nu l-au convins pe primul președinte, acesta a arătat că reclamantul nu a prezentat nicio situație în care să se teamă de consecințe în mod vădit excesive, ceea ce presupune că a avut, care nu l-au convins pe magistrat, posibilitatea de a demonstra în mod precis că, la data ordonanței în litigiu, art. 1009-1 permitea retragerea din rol a cauzelor în situații deosebit de dificile, cum ar fi prezenta. Curtea, având în vedere hotărârea pronunțată la 14 noiembrie 2000 în cauzele Annoni di Gussola și Desbordes și Omer c. Franța citată anterior, consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECURSAREA RECEVALABILĂ toate mijloacele de fond rezervate. S. Dolle Fuhrmann Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-06-15
0,93
C.R. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42407/98 présentée par C.R. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M. L. L
CtEDO 2000-08-29
0,93
36 AFFAIRES CONTRE LA FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44451/98 présentée par A.A.U. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 29 août 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrmann,
CtEDO 2003-09-16
0,93
FABBRO contre la FRANCE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 58433/00 présentée par José FABBRO contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 16 septembre 2003 en une chambre composée de : MM.
CtEDO 2001-05-15
0,93
SOCIETE FRANGEO S.A. contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 52536/99 présentée par SOCIETE FRANGEO S.A. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 mai 2001 en une chambre composée de MM
CtEDO 2000-04-28
0,93
VALLAR contre la FRANCE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 42406/98 présentée par Robert VALLAR contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 avril 2000 en une chambre composée
Sursă