Societe Frangeo S.A. împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52536/99 prezentată de SOCIETE FRANGEO S.A. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LÂNGE (secțiunea a treia), care are loc la 15 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători S. Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea prezentată anterior la 2 noiembrie 1999 și înregistrată la 10 noiembrie 1999, După ce a intenționat să facă următoarea decizie, recurenta este o societate anonimă care își are sediul social la Cannes. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul D. Foussard, avocat la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 14 iunie 1990, Fondul Regional de Credite Agricole Mutuale din Alpii Maritime a acordat recurentei o deschidere de credit în cont curent în valoare de 7 milioane de franci. Această sumă era destinată realizării unui program imobiliar pe care s-a acordat o înregistrare ipotecară în beneficiul fondului. În schimbul împrumutului, fondul a solicitat plata unui comision de muncă, precum și plata unor dobânzi convenționale. O dispută a apărut între părți, deoarece, potrivit recurentei, agiosurile nu corespundeau intereselor efectiv datorate și trebuia să fie afectate, cel puțin parțial, rambursării capitalului. La 27 mai 1993, recurenta sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Nisa pentru a obține constatarea nulității în legătură cu declarația de culpă și comisia unui expert pentru a face conturile între părți.

Prin hotărârea din 13 aprilie 1993, Tribunalul de Mare Instanță din Nisa s-a declarat incompetent în favoarea Tribunalului de Mare Instanță din Grasse. La 19 iulie 1993, Fondul de notifie la reclamantă o comandă în scopul unei sechestrări imobiliare. La 27 iulie, recurenta sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Grasse cu privire la o opoziție la poruncă. La 10 noiembrie 1993, reclamanta a depus o declarație prin care intenționa să obțină o suspendare a procedurii de sechestru până când instanța, sesizată cu contestația în fond, a putut să se pronunțe. La 10 ianuarie 1994, aceasta își va reiniția cererea de suspendare și a solicitat ca nulitatea declarației de declarare a dobânzii să fie constatată și ca acțiunile debitate să fie imputate, cel puțin parțial, capitalului.

La 24 martie 1994, Tribunalul de Mare Instanță din Grasse a respins cererea de suspendare și a declarat inadmisibile concluziile din 10 ianuarie 1994. La 4 decembrie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din Aix-en-Provence declarase inadmisibilă cererea. La 19 mai 1999, Curtea de Casație a respins recursul recurentei și a considerat că normele care guvernează procedura cu punere în funcțiune nu erau aplicabile în materie de sechestrare imobiliară.

Mai exact, ea a spus astfel: procedura urmată în fața Tribunalului de apel în materie de sechestru imobiliar rămâne supusă condițiilor de formă și de termen prevăzute la art. 732 din Codul de procedură civilă care sunt incompatibile cu dispozițiile noului Cod de procedură civilă privind soluționarea cauzelor în fața consilierului de punere în aplicare În plus, a respins cel de-al doilea motiv al recurentei potrivit căruia o cerere în așteptare a unei hotărâri cu privire la litigiul de fond înaintat unei alte instanțe constituia un motiv pe fond care permitea un apel. Dreptul intern relevant la art. 731 din Codul de procedură civilă dispunea de art. 731 din Codul de procedură civilă. Hotărârile și hotărârile pronunțate în mod implicit în materie de incidente de sechestrare imobiliară nu vor fi susceptibile de a fi opozabile.

art. 732 din fostul Cod de procedură civilă se citea astfel Laciul va fi trimis la domiciliul grefierului [avocatului] și, dacă este cazul, la adresa [avocatului], la domiciliul real sau ales al acestuia. Acesta va fi notificat în același timp grefierului Tribunalului, vizat de acesta, și menționat de el în caietul de sarcini. Curtea se va pronunța în 15 din actul de recurs. GRIEF Invochează art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) recurenta subliniază că procedura în fața instanței de recurs a făcut obiectul normelor care guvernează procedura de recurs cu punere în aplicare.

Curtea de Casație a hotărât că, ținând cont de domeniul de care se afla litigiul, procedura în fața instanței de recurs nu intră sub incidența normelor care reglementează punerea în aplicare. Astfel, a existat o voltă-față în cadrul instanțelor naționale, care a creat o neînțelegere și a luat-o prin surprindere pe reclamantă Într-adevăr, după ce au judecat-o pe reclamantă în conformitate cu normele care reglementează procedura de punere în aplicare, aceste instanțe au acționat împotriva acesteia, neputând să se prevaleze de normele care i-au fost aplicate. În plus, recurenta susține că a fost privată de dreptul său la o cale de atac eficientă, deoarece aceaceasta este văzută impunând o procedură cu punere în stare de fapt în cursul … În cele din urmă, recurenta susține că normele de procedură care i-au fost aplicate nu erau clare și inteligibile.

Procedura de drept comun în fața instanei de apel cuprindea intervenia unui consilier al punerii în aplicare a cauzei. Desigur, în ceea ce privește apelurile care pot fi făcute în materie de sechestru imobiliar, art. 731 anterior din Codul de procedură civilă stabilește câteva norme de derogare, însă, în sine, aceste norme nu sunt incompatibile cu o procedură de punere în aplicare, cu excepția punctelor pe care le taie. Curtea ia notă de faptul că Tribunalul de Mare Instanță din Grasse nu s-a pronunțat asupra unor motive de fond cum sunt cele enumerate la fostul articol 731 din Codul de procedură civilă. Instanța de apel și Curtea de Casație au, printr-o apreciere care ține de marja de apreciere și de regula potrivit căreia instanțele naționale sunt cele mai în măsură să își îndeplinească obligațiile și să aplice dreptul intern, considerând că articolul respectiv este incompatibil cu dispozițiile noului cod de procedură civilă invocate de societatea reclamantă.

Or, Curtea nu are competența de a cenzura aprecierea lor. În această privință, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție (Garcia Ruiz c. Spania , [GC] nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cele din urmă, în cazul în care instanța de apel și Curtea de Casație au vorbit în mod eronat despre art. 732 din Codul de procedură civilă (fost), în loc de art. 731, aceaceasta este o eroare de pană, fără influență asupra raționamentului lor și a sensului deciziilor lor.

Curtea remarcă, de altfel, că, în instanța sa din fața ei, recurentul comite aceeași greșeală. În consecință, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă pentru absența evidentă a temeiului în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52536/99 présentée par

SOCIETE FRANGEO S.A.

contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 mai 2001 en une chambre composée de MM. L. Loucaides , président , J.-P. Costa , P. Kūris , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , M me H.S. Greve , M. M. Ugrekhelidze , juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 novembre 1999 et enregistrée le 10 novembre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une société anonyme qui a son siège social à Cannes. Elle est représentée devant la Cour par Me D. Foussard, avocat à Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 14 juin 1990, la Caisse régionale de crédit agricole mutuel des Alpes Maritimes consentit à la requérante une ouverture de crédit en compte courant s’élevant à sept millions de francs. Cette somme était destinée à la réalisation d’un programme immobilier sur lequel une inscription hypothécaire fut consentie au profit de la Caisse. En contrepartie du prêt, la Caisse exigea le paiement d’une commission d’engagement ainsi que le paiement d’intérêts conventionnels. Des agios furent régulièrement prélevés sur le compte de la société. Un différend surgit entre les parties, car, selon la requérante, les agios ne correspondaient pas aux intérêts effectivement dus et devaient être affectés, au moins pour partie, au remboursement du capital.

Le 27 mai 1993, la requérante saisit le tribunal de grande instance de Nice afin d’obtenir la constatation de la nullité de la stipulation d’intérêts et la commission d’un expert pour faire les comptes entre les parties. Par un jugement du 13 avril 1993, le tribunal de grande instance de Nice se déclara incompétent au profit du tribunal de grande instance de Grasse. Le 19 juillet 1993, la Caisse notifia à la requérante un commandement aux fins d’une saisie immobilière. Le 27 juillet, la requérante saisit le tribunal de grande instance de Grasse d’une opposition au commandement. Le 10 novembre 1993, la requérante déposa un dire tendant à obtenir un sursis de la procédure de saisie jusqu’à ce que le tribunal, saisi de la contestation au fond, ait pu statuer.

Le 10 janvier 1994, elle réitéra sa demande de sursis et demanda que la nullité de la stipulation d’intérêts soit constatée et que les agios débités soient imputés, au moins pour partie, sur le capital. Le 24 mars 1994, le tribunal de grande instance de Grasse rejeta la demande de sursis et déclara irrecevables les conclusions du 10 janvier 1994. Le 4 décembre 1996, la cour d’appel d’Aix-en-Provence déclara l’appel irrecevable. Le 19 mai 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante. Elle jugea que les règles gouvernant la procédure avec mise en état n’étaient pas applicables en matière de saisie immobilière.

Plus précisément, elle s’exprima ainsi : « la procédure suivie devant la cour d’appel en matière d’incident de saisie immobilière reste soumise aux conditions de forme et de délai prévues par l’article 732 du code de procédure civile qui sont incompatibles avec les dispositions du nouveau code de procédure civile relatives à l’instruction des affaires devant le conseiller de la mise en état ». En outre, elle rejeta le second moyen de la requérante selon lequel une demande en sursis, dans l’attente d’une décision sur la contestation au fond portée devant une autre juridiction, constituait un moyen au fond permettant un appel. B. Le droit interne pertinent L’article 731 du code de procédure civile dispose : « Les jugements et arrêts rendus par défaut en matière d’incidents de saisie immobilière ne seront pas susceptibles d’opposition.

L’appel ne sera recevable qu’à l’égard des jugements qui auront statué sur des moyens de fond tirés de l’incapacité de l’une des parties, de la propriété, de l’insaisissabilité ou de l’inaliénabilité des biens saisis. » L’article 732 de l’ancien code de procédure civile se lisait ainsi : « L’appel sera signifié au domicile de l’avoué [avocat] et, s’il n’y a pas d’avoué [avocat], au domicile réel ou élu de l’intimé. Il sera notifié en même temps au greffier du tribunal, visé par lui, et mentionné par lui au cahier des charges. L’acte d’appel énoncera les griefs. Le tout à peine de nullité. La cour statuera dans la quinzaine de l’acte d’appel. » GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable.

EN DROIT La requérante allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La requérante souligne que la procédure devant la cour d’appel s’est déroulée sous l’empire des règles gouvernant la procédure d’appel avec mise en état. La Cour de cassation a jugé que, compte tenu de la matière dont relevait le litige, la procédure devant la cour d’appel ne relevait pas des règles régissant la mise en état.

Ainsi, il y a eu une volte-face au sein des juridictions nationales, qui a créé un malentendu et pris par surprise la requérante ; en effet, après avoir jugé la requérante selon les règles régissant la procédure de la mise en état, ces juridictions lui ont opposé qu’elle ne pouvait se prévaloir des règles qui lui avaient été appliquées. De plus, la requérante soutient qu’elle a été privée de son droit à un recours effectif, car elle s’est vue imposer une procédure avec mise en état au cours de l’instance d’appel, mais ne disposait pas d’une voie de recours lui permettant de contester le principe de la mise en état ; elle était tenue, durant l’instance d’appel, de se conformer aux règles de procédure qui ont été choisies par le juge.

Enfin, la requérante soutient que les règles de procédure qui lui ont été appliquées n’étaient pas claires et intelligibles. La procédure de droit commun devant la cour d’appel comporte l’intervention d’un conseiller de la mise en état de l’affaire. Certes, quant aux appels qui peuvent être faits en matière de saisie immobilière, l’ancien article 731 du code de procédure civile pose quelques règles dérogatoires, mais en soi ces règles ne sont pas incompatibles avec une procédure de mise en état, à l’exception des points qu’elle tranche. La Cour note que le tribunal de grande instance de Grasse n’a pas statué sur des moyens de fond tels qu’énumérés à l’ancien article 731 du code de procédure civile.

La cour d’appel puis la Cour de cassation ont, par une appréciation qui relève de la marge d’appréciation et de la règle selon laquelle les juridictions nationales sont le mieux à même d’interpréter et d’appliquer le droit interne, estimé que cet article s’appliquait et qu’il était incompatible avec les dispositions du nouveau code de procédure civile invoquées par la société requérante. Or, il n’appartient pas à la Cour de censurer leur appréciation.

A cet égard, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( Garcia Ruiz c. Espagne , [GC] n° 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). Enfin, si la cour d’appel puis la Cour de cassation ont parlé à tort de l’article 732 du code de procédure civile (ancien), au lieu de l’article 731, il s’agit là d’une erreur de plume, sans influence sur leur raisonnement et le sens de leurs décisions. La Cour note d’ailleurs que, dans sa requête devant elle, le requérant commet la même erreur.

En conséquence, la Cour conclut que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé L. Loucaides Greffière Président