SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49646/99 prezentate de René și Josiane Mendez împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 30 ianuarie 2001 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 28 mai 1999 și înregistrată la 16 iulie 1999, după ce a intenționat aceasta, face următoarea decizie DE FAȚĂ Circumstanțele din speță Reclamanții sunt resortisanți francezi, născuți în 1939 și, respectiv, 1944 și reședința la Curtea. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Akli, avocat în Baroul Valdôise. Prin actul din 27 decembrie 1990, Banca Națională de Paris (BNP) a acordat societății O.M o deschidere de credit de 400 000 de franci pe o perioadă de șapte ani. Reclamanții au depus cauțiuni solidare ale societății respective, care a fost declarată în lichidare judiciară în 1992. Prin exploatarea din 24 ianuarie 1992, BNP i-a numit pe reclamanți în fața Tribunalului de Mare Instanță din Pontoise ca plată a sumelor de 190 201,26 franci și 193 808,26 franci. Prin hotărârea din 3 februarie 1993, reclamanții au fost condamnați să plătească BNP sumele de 187 622,83 franci și 190 377,84 franci cu dobândă. Tribunalul a declarat inadmisibil cererea de garanție formulată de reclamanți în privința domnului P. și a doamnei L., de asemenea, cauțiuni solidare și le-a acordat un termen de doi ani pentru a se elibera de datorii. Reclamanții au făcut apel la judecată în que que quelles n mails au dat garanția lor că, în scopul de a face un serviciu domnului P. și doamnei L., care au exploatat atunci societatea OM, pe baza unui document al mamei domnului de P., conform căruia aceasta din urmă pretindea că deținea 500 000 de franci pentru a-și ajuta copiii în caz de dificultăți. Ei au indicat, de asemenea, că, la 27 noiembrie 1995, domnul P. fusese condamnat la șase luni de închisoare cu suspendare de către Tribunalul Corecțional din Pontoise pentru falsificare în scris privat și înșelăciune pentru că a modificat în mod fraudulos adevărul în detrimentul reclamantului. Ei au solicitat nulitatea actului de cauțiune. Prin hotărârea din 6 februarie 1998, Curtea de apel a Versailles a confirmat hotărârea după ce a considerat că eroarea comisă de reclamanți nu putea fi opusă BNP, prin urmare, nu că, în momentul încheierii actului de cauțiune ei au făcut din solvabilitatea domnului P. o condiție decisivă a angajamentului lor față de ea. Instanța nu a acordat o perioadă suplimentară de timp pentru plată, deoarece nu au furnizat documente care să permită cunoașterea situației lor financiare. La 8 aprilie 1998, reclamanții au formulat un recurs în casație invocând în special autoritatea civilă a lucrului judecat penal. Ca urmare a cererii BNP în temeiul articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă din 9 iunie 1998, consilierul delegat de către primul președinte al Curții de Casație, prin Ordonanța din 2 decembrie 1998, a retras recursul la rolul pe motiv că reclamanții nu justificau niciun fel de diligență în ceea ce privește intenția lor de a deferi deciziei judecătorilor de fond și nu au invocat nicio situație de fapt personală care să facă să se teamă sau să presupună consecințe vădit excesive în caz de executare. Dreptul intern relevant Noul Cod de procedură civilă L a articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, în redactarea sa inițială, în temeiul Decretului nr. 89-511, din 20 iulie 1989, prevede că: În afara domeniilor în care recursul împiedică executarea hotărârii atacate, primul președinte poate, la cererea pârâtului și după ce a primit avizul procurorului general și al părților, să decidă retragerea rolului unei cauze în cazul în care reclamantul nu justifică executarea hotărârii atacate, cu excepția cazului în care se constată că executarea ar fi de natură să producă consecințe vădit excesive. Acesta permite reinscrierea cauzei în rolul instanței pe motiv de executare a hotărârii atacate. La art. 1009-1 a fost modificat prin Decretul nr. 99-131 din 26 februarie 1999, intrat în vigoare la 1 martie. A fost rescris și completat cu două articole și se citește astfel În afara domeniilor în care recursul împiedică executarea deciziei atacate, primul președinte sau delegatul acestuia decide, la cererea pârâtului și după ce a primit avizul procurorului general și observațiile părților, retragerea rolului unei cauze în cazul în care reclamantul nu justifică executarea hotărârii care face obiectul recursului, cu excepția cazului în care se constată că executarea ar fi de natură să ducă la consecințe vădit excesive. Cererea pârâtului trebuie să fie prezentată, fără întârziere, în scris, înainte de expirarea termenului prevăzut la articolele 982 și 991. Decizia de retragere a rolului n mai mult decât suspendarea termenelor acordate reclamantului pentru recurs prin articolele 978 și 989. art. 1009-2 Termenul de expirare începe să curgă de la data notificării deciziei prin care se dispune retragerea rolului. Acesta este întrerupt printr-un act care demonstrează fără echivoc voința de a executa. art. 1009-3 Primul președinte sau delegatul acestuia autorizează, cu excepția cazului în care constată expirarea, reînscrierea cauzei la rolul instanței în cazul în care se justifică executarea deciziei atacate. Termenele prevăzute pentru pârât în articolele 982 și 991 se aplică de la data notificării reincluderii cauzei în rol. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng că au fost privați de accesul la Curtea de Casație pentru a obține un control în dreptul hotărârii pronunțate de Curtea a Versailles din 6 februarie 1998, în măsura în care primul președinte al Curții de Casație, care pune în aplicare art. 1009-1 din noul Cod de procedură civilă, a retras din rolul juridic al instanței deschise declarației lor de recurs împotriva hotărârii atacate. ÎN DREPT, reclamanții se plâng că nu au avut acces efectiv la Curtea de Casație și că la art. 6 alin. (1) din Convenția care deține Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că a examinat recent problema dacă o măsură de retragere pronunțată în temeiul articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă putea restrânge accesul la o instanță deschisă unei persoane într-un mod sau într-un mod cum ar fi dreptul sa găsit în substanța sa (a se vedea Hotărârea Annoni di Gussola și Desbordes și Omerc. Franța, 31819/96 și 3333/93/96, [Secțiunea 3] din 14 noiembrie 2000. În lumina consecințelor extrem de excesive În această privință, Comisia a reținut situațiile materiale ale reclamanților, valoarea condamnărilor, desigur, și eficacitatea examinării acestora de către primul președinte în aprecierea sa asupra posibilităților de executare a hotărârii în recurs. În cazul în care, în hotărârea menționată anterior, Curtea a remarcat în mod clar că: nici un început de executare nu era posibil din partea părților interesate, este de competența sa acum, în cazul de față, să examineze dacă reclamanții se aflau într-o situație de așa natură încât excludea nu ar fi doar un început de executare a condamnării financiare puse în sarcina acestora [§ 55-58 din hotărârea menționată anterior]. Cu toate acestea, Curtea constată că cuantumul condamnării pronunțate împotriva reclamanților este substanțial; cu toate acestea, aceasta arată că acestea nu au demonstrat primului președinte al Curții de Casație că executarea hotărârii din cauza căreia s-a pronunțat cauza ar fi dus la consecințe extrem de excesive. Într-adevăr, nici o examinare a situației lor de către Înaltul magistrat nu a fost într-adevăr posibilă, având în vedere informațiile limitate de care dispunea acesta cu privire la situația lor patrimonială. Deja, instanța de apel a Versailles a refuzat să le acorde o perioadă suplimentară de timp pentru plata în litigiu din cauza necomunicarii monedelor care ar fi permis cunoașterea situației lor financiare și a dificultăților care le-ar fi aparținut. Curtea concluzionează că instanțele nu au demonstrat în ce măsură situația lor materială ar fi putut să facă presupuneri în ceea ce privește situația lor materială. În plus, nici hotărârea lor de a obține un control în drept al hotărârii judecătorilor din fond, nici cuantumul condamnării nu i-au putut scuti de la a-și manifesta, la un moment dat, voința de executare - sau cel puțin de început al executării - pentru a obține menținerea recursului lor la rolul Curții de Casație. Având în vedere toate aceste circumstanțe, Curtea consideră că decizia de retragere a recursului reclamanților de la rolul Curții de Casație nu a constituit o măsură disproporționată în raport cu scopul vizat și că accesul efectiv al persoanelor interesate la Înalta Instană nu este considerat a fi împiedicat să se aducă atingere substanței în sine a dreptului lor la o instanță. În consecință, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, prin aplicarea art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Dolle Loucles grevare Președinte
de la requête n
o
49646/99
présentée par René et Josiane Mendez
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 30 janvier 2001 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 mai 1999 et enregistrée le 16 juillet 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
A.
Les circonstances de l’espèce
Les requérants sont des ressortissants français, nés respectivement en 1939 et 1944 et résidant à Courdimanche. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Par acte du 27 décembre 1990, la Banque nationale de Paris (BNP) avait consenti à la société O.M une ouverture de crédit de 400 000 francs d’une durée de sept ans. Les requérants se portèrent cautions solidaires de ladite société qui fut déclarée en liquidation judiciaire en 1992.
Par exploit en date du 24 janvier 1992, la BNP assigna les requérants devant le tribunal de grande instance de Pontoise en paiement des sommes de 190 201,26 francs et 193 808,26 francs.
Par jugement du 3 février 1993, les requérants furent condamnés à payer à la BNP les sommes de 187 622,83 francs et 190 377,84 francs avec intérêts. Le tribunal déclara irrecevable l’appel en garantie formé par les requérants à l’égard de monsieur P. et de madame L. également cautions solidaires et leur accorda un délai de deux ans pour se libérer de leur dette.
Les requérants firent appel du jugement en exposant qu’ils n’avaient donné leur garantie que dans le but de rendre service à monsieur P. et à madame L., qui exploitaient alors la société OM, au vu d’une attestation de la mère de monsieur de P. aux termes de laquelle celle-ci affirmait détenir 500 000 francs afin d’aider ses enfants en cas de difficultés. Ils indiquèrent également que le 27 novembre 1995, monsieur P. avait été condamné à six mois d’emprisonnement avec sursis par le tribunal correctionnel de Pontoise pour faux en écriture privée et escroquerie pour avoir altéré frauduleusement la vérité au préjudice du requérant. Ils demandèrent la nullité de l’acte de caution.
Par arrêt du 6 février 1998, la cour d’appel de Versailles confirma le jugement après avoir considéré que l’erreur commise par les requérants ne pouvait être opposée à la BNP dès lors qu’ils n’établissaient pas qu’au moment de la conclusion de l’acte de caution ils avaient fait de la solvabilité de monsieur P. une condition déterminante de leur engagement envers elle. La cour n’accorda pas de délai supplémentaire pour le paiement car les requérants n’avaient pas fourni de pièces permettant de connaître leur situation financière.
Le 8 avril 1998, les requérants formèrent un pourvoi en cassation en invoquant notamment l’autorité au civil de la chose jugée au pénal.
Suite à la demande de la BNP fondée sur l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile en date du 9 juin 1998, le conseiller délégué par le premier président de la Cour de cassation, par ordonnance du 2 décembre 1998, retira le pourvoi du rôle au motif que les requérants ne justifiaient d’aucune diligences propres à faire conclure à leur volonté de déférer à la décision des juges du fond et n’invoquaient aucune situation de fait personnelle propre à faire craindre ou présumer des conséquences manifestement excessives en cas d’exécution.
B.
Le droit interne pertinent
Nouveau code de procédure civile
L’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, dans sa rédaction initiale issue du décret n
o
89-511 du 20 juillet 1989 disposait que
:
«
Hors les matières où le pourvoi empêche l’exécution de la décision attaquée, le premier président peut, à la demande du défendeur, et après avoir recueilli l’avis du procureur général et des parties, décider le retrait du rôle d’une affaire lorsque le demandeur ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée de pourvoi, à moins qu’il ne lui apparaisse que l’exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives.
Il autorise la réinscription de l’affaire au rôle de la cour sur justification de l’exécution de la décision attaquée.
»
L’article 1009-1 a été modifié par le décret n
o
99-131 du 26
février
1999, entré en vigueur le 1er mars. Il a été réécrit et complété par deux articles et se lit désormais ainsi
:
«
Hors les matières où le pourvoi empêche l’exécution de la décision attaquée, le premier président ou son délégué décide, à la demande du défendeur et après avoir recueilli l’avis du procureur général et les observations des parties, le retrait du rôle d’une affaire lorsque le demandeur ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée de pourvoi, à moins qu’il ne lui apparaisse que l’exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives. La demande du défendeur doit, à peine d’irrecevabilité prononcée d’office, être présentée avant l’expiration des délais prescrits aux articles 982
et 991. La décision de retrait du rôle n’emporte pas suspension des délais impartis au demandeur au pourvoi par les articles
978 et 989.
»
Article 1009-2
«
Le délai de péremption court à compter de la notification de la décision ordonnant le retrait du rôle. Il est interrompu par un acte manifestant sans équivoque la volonté d’exécuter.
»
Article 1009-3
«
Le premier président ou son délégué autorise, sauf s’il constate la péremption, la réinscription de l’affaire au rôle de la cour sur justification de l’exécution de la décision attaquée.
Les délais impartis au défendeur par les articles 982 et 991 courent à compter de la notification de la réinscription de l’affaire au rôle.
»
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été privés d’accès à la Cour de cassation pour obtenir un contrôle en droit de la décision rendue par la cour d’appel de Versailles du 6 février 1998, dans la mesure où le premier président de la Cour de cassation, faisant application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, a retiré du rôle l’instance ouverte sur leur déclaration de pourvoi formulée à l’encontre de l’arrêt attaqué.
Les requérants se plaignent de n’avoir pas eu un accès effectif à la Cour de cassation et invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle qu’elle a examiné récemment la question de savoir si une mesure de retrait prononcée en application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile pouvait restreindre l’accès à un tribunal ouvert à un individu d’une manière ou à point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même (voir l’arrêt Annoni di Gussola et Desbordes et Omer c. France, n
o
31819/96 et 33293/96, [Section 3] du 14 novembre 2000). A la lumière des «
conséquences manifestement excessives
», la Cour a ainsi apprécié le caractère proportionné de l’entrave au droit d’accès à la haute juridiction résultant d’une mesure de retrait d’un pourvoi du rôle de la Cour de cassation. A cet égard, elle a retenu les situations matérielles des requérants, le montant des condamnations bien sûr, et l’effectivité de leur examen par le premier président dans son appréciation des possibilités d’exécution de l’arrêt frappé de pourvoi. Si dans l’arrêt précité, la Cour a noté de façon évidente qu’aucun début d’exécution n’était envisageable de la part des intéressés, il lui appartient maintenant, dans le cas d’espèce, de rechercher si les requérants se trouvaient dans une situation telle qu’elle excluait ne serait ce qu’un début d’exécution de la condamnation financière mise à leur charge (§§ 55-58 de l’arrêt précité).
Certes, la Cour note que le montant de la condamnation prononcée contre les requérants est substantiel. Elle relève cependant que ceux-ci n’ont pas démontré au premier président de la Cour de cassation que l’exécution de l’arrêt d’appel aurait entraîné des «
conséquences manifestement excessives
». En effet, aucun examen de leur situation par le haut magistrat ne fut réellement possible compte tenu du peu d’information dont disposait ce dernier sur leur situation patrimoniale. Déjà, la cour d’appel de Versailles avait refusé de leur accorder un délai supplémentaire pour le paiement litigieux en raison de la non-communication des pièces qui auraient permis de connaître leur situation financière et les difficultés qui seraient les leurs.
La Cour en conclut que les requérants n’ont pas démontré en quoi leur situation matérielle aurait pu faire présumer des «
conséquences manifestement excessives
». En outre, ni leur détermination à obtenir un contrôle en droit de la décision des juges du fond ni le montant de la condamnation ne pouvaient les dispenser de manifester, à un moment ou à un autre, leur volonté d’exécution - ou au moins de début d’exécution - pour obtenir le maintien de leur pourvoi au rôle de la Cour de cassation.
Au vu de l’ensemble de ces circonstances, la Cour considère que la décision de retrait du pourvoi des requérants du rôle de la Cour de cassation n’a pas constitué une mesure disproportionnée au regard du but visé et que l’accès effectif des intéressés à la haute juridiction ne s’en est pas trouvé entravé au point qu’il ait été porté atteinte à la substance même de leur droit à un tribunal.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président