FABBRO contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58433/00 prezentate de José FABBRO împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 16 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 martie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, José Fabbro, este un resortisant francez, născut în 1947 și rezident în Montpellier. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 aprilie 1997, reclamantul a atribuit banca C. în răspundere și despăgubire pentru prejudiciul său în fața Tribunalului de Mare Instanță din Beziers, susținând că aceasta a comis o eroare prin creditarea unui cec de 380 La 25 septembrie 1997, reclamantul și-a revocat avocatul și a constituit un nou avocat. La 24 noiembrie 1997, judecătorul de punere în funcțiune a invitat banca C. să încheie ceea ce a făcut la 9 ianuarie 1998; magistratul l-a invitat pe reclamant să încheie la 16 ianuarie 1998, apoi i-a eliberat un ordin de încheiere la 12 martie 1998; la 4 iunie 1998, reclamantul a depus înscrisuri. La 4 iunie 1998, judecătorul de punere în funcțiune a emis un ordin de încheiere a unei hotărâri către partea pârâtă, care a prezentat concluziile sale la 22 octombrie 1998. La data respectivă, reclamantului i s-a emis un nou ordin de încheiere, care a prezentat concluziile sale la 6 noiembrie 1998. Un ordin de comunicare a documentelor a fost adresat părții adverse la 9 noiembrie 1998, iar un nou ordin de încheiere a fost adresat reclamantului la 4 martie 1999. Banca C. a comunicat documente la 4 și 19 martie 1999. La 16 septembrie 1999, reclamantul a prezentat concluzii recapitulative prin care și-a modificat pretențiile. : a solicitat rambursarea sumei de 380 000 FRF și plata a 15 000 FRF pentru daune-interese. În aceeași zi, judecătorul a emis un ordin de recapitulare către banca C. Într-o cerere depusă la 6 ianuarie 2000, banca C. a solicitat prezentarea unei dezbateri privind o anchetă. O audiere a avut loc la 10 februarie 2000 și cauza a fost retrimisă la 9 martie 2000. Prin Ordonanța din 11 mai 2000, instanța de punere în întârziere a respins această cerere, a constatat că banca C. ar fi trebuit să își depună concluziile la fond la 6 ianuarie 2000 și, prin urmare, a amânat examinarea cauzei în vederea depunerii concluziilor menționate la hotărârea din 8 iunie 2000. La data de 8 iunie 2000 s-a emis la 11 septembrie 2000 un ordin de încheiere a cererii, care a pus la dispoziția reclamantului un ordin de încheiere la 12 septembrie 2000. La 30 noiembrie 2000, banca C. a prezentat concluzii cu privire la o cerere de condamnare sub formă de penalități cu titlu cominatoriu a reclamantului de a produce toate extrasele sale de cont pentru perioadele 1996, 1997 și 1998. Februarie 2001. La 12 ianuarie 2001, reclamantul și-a prezentat concluziile cu privire la incident. La 1 februarie 2001 și 22 martie 2001, la care cauza a fost trimisă succesiv la 22 martie 2001 și la 3 mai 2001 la tribunalul din 3 mai 2001, avocații părților au fost audiați în pledoariile lor, iar cauza a fost pronunțată. Prin ordonanța din 7 iunie 2001, judecătorul de punere în funcțiune a dezmoștenit banca C de cererea sa și a constatat că banca C. ar fi trebuit să depună concluziile sale pe fond la tribunalul de punere în funcțiune din 30 noiembrie 2000 și, în consecință, a afirmat că aceasta va depune concluziile menționate anterior la tribunalul de punere în funcțiune din 6 septembrie 2001. La data de 6 septembrie 2001 s-a menționat din nou cazul, iar la 4 octombrie 2001, Curtea a prezentat noi concluzii. Prin hotărârea din 2 septembrie 2002, Tribunalul de Mare Instanță din Beziers a condamnat banca C., în special, la plata sumei de 9 382,93 EUR în beneficiul reclamantului și a decretat executarea provizorie. La 13 noiembrie 2002, reclamantul a interjetat în fața instanței judecătorești din Montpellier. Se prevede ca cauza să fie evocată în fața instanței judecătorești la 14 octombrie 2003. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii civile pe care a inițiat-o în fața instanței de mari instanțe din Beziers. El adaugă că durata acestei proceduri i-a afectat dreptul la o cale de atac eficientă, astfel cum este garantat prin art. 13 din Convenție, precum și dreptul său la un proces echitabil. În plus, acesta invocă art. 17 din Convenție, care se plânge de un abuz de drept; în acest sens, susține că funcționarii ar avea competența de a-și manipula dosarul, de a retrage monede sau de a nu solicita prezența anumitor piese care ar fi totuși necesare. (1) Reclamantul susține că durata procedurii aduce atingere dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, dreptului său la o cale de atac eficientă și dreptului său la un proces echitabil; acesta invocă art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție. Curtea consideră că circumstanțele denunțate de reclamant trebuie să fie examinate numai din perspectiva dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, pe care art. 6 alineatul (1) îl garantează în acești termeni Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul arată că procedura a început la 1 aprilie 1997 și este încă pendinte în apel. Potrivit acestuia, cauza nu a fost complexă din punct de vedere juridic, dar sarcina instanțelor de judecată este complicată în cursul procedurii ca urmare a revânzării reclamantului în ceea ce privește suma solicitată. Guvernul consideră că comportamentul părților a jucat un rol important în fața instanței de mare instanță din Beziers : Acestea ar fi făcut schimb de numeroase concluzii, reclamantul ar fi întârziat procedura prin modificarea pretențiilor sale în cursul procedurii și prin schimbarea avocatului. Cererile incidentale ale părților ar fi contribuit, de asemenea, la încetinirea procedurii. Guvernul consideră că autoritățile au vegheat la buna desfășurare a procedurii. Prin urmare, guvernul consideră că, în pofida perioadei de separare a ordonanței de încheiere din 4 octombrie 2001 și a hotărârii din 2 septembrie 2002, cererea trebuie declarată inadmisibilă. este în mare măsură motivată de influența și corupția funcționarilor . El consideră că judecătorul de punere în funcțiune nu a vegheat cu atenție la buna desfășurare a procedurii. Reclamantul pune în discuție, de asemenea, comportamentul avocaților săi. Curtea arată că procedura care a început la 1 aprilie 1997 cu acordarea, de către reclamant, a băncii C. Tribunalul de Mare Instanță este în continuare pendinte în fața instanței judecătorești din Montpellier, ceea ce înseamnă că, pentru moment, a durat mai mult de șase ani și cinci luni. Curtea arată că instanța de Mare Instanță a acționat în cinci ani și cinci luni, iar cauza este pendinte în fața instanței judecătorești din Montpellier din 13 noiembrie 2002. Curtea reamintește că art. 2 din noul Cod de procedură civilă lasă la inițiativă părților: este responsabilitatea lor să efectueze actele de procedură în formele și termenele impuse, astfel încât comportamentul lor să aibă o influență specială asupra desfășurării procedurii. Cu toate acestea, acest lucru nu scutește instanțele să se asigure că procesul se desfășoară într-un termen rezonabil; art. 3 din același cod prevede, de altfel, judecătorului să vegheze la buna desfășurare a instanței și la În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului că a făcut uz de diferitele posibilități procedurale pe care le deschidea dreptul intern. Cu toate acestea, comportamentul reclamantului constituie un element obiectiv, care nu este imputat statului pârât și care intră în considerare pentru a stabili dacă a fost sau nu depășit termenul rezonabil de la art. 6 alineatul (1) (Wiesinger c. Austria, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A n 213, § 57; Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 68). În speță, din dosar reiese că părțile, în special reclamantul, au prezentat numeroase concluzii și înscrisuri în fața instanței judiciare de mare instanță. În mai multe rânduri, reclamantul - el însuși sau prin intermediul consiliilor sale - nu a respectat termenele stabilite de instanța de punere în aplicare a Tribunalului de Mare Instanță, obligându-l pe acesta din urmă să emită în privința sa o invitație de încheiere și patru somații de încheiere. Același lucru s-a întâmplat și în cazul părții adverse, căreia i s-au emis, de asemenea, o invitație și patru somații de a încheia sau de a comunica înscrisuri. În opinia Curții, magistratul însărcinat cu punerea în aplicare în fața Tribunalului de Mare Instanță și-a jucat pe deplin rolul de arbitru În plus, Curtea nu ține decât o perioadă pentru care există o întârziere nejustificată imputabilă autorităților interne: aceasta se referă la termenul de unsprezece luni care separă data ordonanței de cea a hotărârii Tribunalului. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu este, fără îndoială, cea mai mare parte, imputabilă autorităților judiciare. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se respingă această cauză ca fiind vădit nefondată în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. (2) Invocând art. 17 din Convenție, reclamantul se plânge că funcționarii ar fi avut posibilitatea de a-și manipula dosarul. Curtea a examinat cauza reclamantului așa cum a fost prezentat. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Prezident

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

58433/00

présentée par José FABBRO

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 16 septembre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 mars 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. José Fabbro, est un ressortissant français, né en 1947 et résidant à Montpellier.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 1

er

avril 1997, le requérant assigna la banque C. en responsabilité et réparation de son préjudice devant le tribunal de grande instance de Béziers, affirmant que celle-ci avait commis une faute en créditant un chèque de 380

000 francs français (FRF), qui était libellé à son nom, sur le compte bancaire de Z. Il demandait le remboursement de la somme de 61 548 FRF et le paiement de 15 000 FRF de dommage et intérêts.

Le 25 septembre 1997, le requérant révoqua son avocat et constitua un nouvel avocat.

Le 24 novembre 1997, le juge de la mise en état invita la banque C. à conclure, ce qu’elle fit le 9 janvier 1998. Le magistrat invita le requérant à conclure le 16 janvier 1998, puis il lui délivra une injonction de conclure le 12 mars 1998. Le 4 juin 1998, le requérant déposa des pièces.

Le 4 juin 1998, le juge de la mise en état délivra une injonction de conclure à la partie adverse, qui déposa ses conclusions le 22 octobre 1998. A cette même date, une nouvelle injonction de conclure fut délivrée au requérant, qui déposa ses conclusions le 6 novembre 1998.

Une injonction de communication de pièces fut adressée à la partie adverse le 9 novembre 1998, et une nouvelle injonction de conclure fut adressée au requérant le 4 mars 1999. La banque C. communiqua des pièces les 4 et 19 mars 1999.

Le 16 septembre 1999, le requérant déposa des conclusions récapitulatives par lesquelles il modifiait ses prétentions

: il demandait le remboursement de la somme de 380 000 FRF et le paiement de 15 000 FRF de dommages et intérêts. Le même jour, le juge de la mise en état délivra une injonction pour conclusions récapitulatives à la banque C.

Dans une requête déposée le 6 janvier 2000, la banque C. sollicita la production au débat d’une enquête. Une audience se tint le 10 février 2000 et l’affaire fut renvoyée au 9 mars 2000. Le requérant déposa des conclusions le 24 février 2000. Une audience se tint le 9 mars 2000.

Par ordonnance du 11 mai 2000, le juge de la mise en état rejeta cette requête, constata que la banque C. aurait dû déposer ses conclusions au fond le 6 janvier 2000 et reporta donc l’examen de l’affaire pour dépôt desdites conclusions à l’audience de mise en état du 8 juin 2000.

La banque C. déposa ses conclusions en mai 2000. Une injonction de conclure fut délivrée le 8 juin 2000 au requérant, qui déposa ses conclusions le 11 septembre 2000. Le 12 septembre 2000, une injonction de conclure fut délivrée à la partie adverse.

La banque C. déposa des conclusions d’incident le 30 novembre 2000, par lesquelles elle demandait la condamnation sous astreinte du requérant à produire la totalité de ses extraits de compte pour les périodes 1996, 1997 et 1998.

A l’audience du 14 décembre 2000, l’affaire fut renvoyée au 1

er

février 2001. Le 12 janvier 2001, le requérant déposa ses conclusions sur incident. Des audiences se tinrent les 1

er

février 2001 et 22 mars 2001, lors desquelles l’affaire fut successivement renvoyée au 22 mars 2001 puis au 3 mai 2001. A l’audience du 3 mai 2001, les avocats des parties furent entendus en leurs plaidoiries et l’affaire fut mise en délibéré.

Par ordonnance du 7 juin 2001, le juge de la mise en état débouta la banque C. de sa demande, et constata que la banque C. aurait dû déposer ses conclusions au fond à l’audience de mise en état du 30 novembre 2000 et, en conséquence, dit qu’elle déposerait lesdites conclusions à l’audience de mise en état du 6 septembre 2001.

L’affaire fut une nouvelle fois évoquée le 6 septembre 2001 et le tribunal renvoya l’affaire au 4 octobre 2001, la banque C. ayant déposé de nouvelles conclusions.

L’ordonnance de clôture fut rendue le 4 octobre 2001.

Par un jugement en date du 2 septembre 2002, le tribunal de grande instance de Béziers condamna la banque C. notamment au paiement de la somme de 9 382,93 EUR au profit du requérant et ordonna l’exécution provisoire.

Le 13 novembre 2002, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Montpellier. Il est prévu que l’affaire soit évoquée devant la cour d’appel le 14 octobre 2003.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure civile qu’il a engagée devant le tribunal de grande instance de Béziers. Il ajoute que la durée de cette procédure a porté atteinte à son droit à un recours effectif tel que garanti par l’article 13 de la Convention ainsi qu’à son droit à un procès équitable.

2.

Il invoque en outre l’article 17 de la Convention, se plaignant d’un abus de droit

; il prétend à cet égard que des fonctionnaires auraient le pouvoir de manipuler son dossier, d’en retirer des pièces ou de ne pas exiger la présence de certaines pièces qui pourtant seraient nécessaires.

EN DROIT

La Cour estime que les circonstances dénoncées par le requérant doivent être examinées sous le seul angle du droit du requérant de voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, que l’article 6 § 1 garantit en ces termes

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement relève que la procédure a débuté le 1

er

avril 1997 et est toujours pendante en appel. Selon lui, l’affaire n’était pas juridiquement complexe, mais la tâche des magistrats s’est compliquée en cours de procédure suite au revirement du requérant quant à la somme réclamée. Le Gouvernement estime que le comportement des parties a joué un rôle prépondérant devant le tribunal de grande instance de Béziers

: celles-ci auraient échangé de nombreuses conclusions, le requérant aurait retardé la procédure en modifiant ses prétentions en cours de procédure et en changeant d’avocat. Les demandes incidentes des parties auraient également contribué à ralentir la procédure. Le Gouvernement estime en revanche que les autorités ont veillé au bon déroulement de la procédure

: le juge de la mise en état serait intervenu régulièrement en invitant ou enjoignant les parties à conclure. En conséquence, le Gouvernement estime que malgré le laps de temps séparant l’ordonnance de clôture du 4 octobre 2001 et le jugement

du 2 septembre 2002, la requête doit être déclarée irrecevable.

Le requérant affirme quant à lui que la durée de la procédure «

est en grande partie motivée par les influences et corruptions de fonctionnaires

». Il estime que le juge de la mise en état n’a pas veillé avec diligence au bon déroulement de la procédure. Le requérant met par ailleurs en cause le comportement de ses avocats.

La Cour relève que la procédure qui a commencé le 1

er

avril 1997 avec l’assignation, par le requérant, de la banque C. devant le tribunal de grande instance est toujours pendante devant la cour d’appel de Montpellier. Elle a donc pour l’instant duré plus de six ans et cinq mois. La Cour relève que le tribunal de grande instance a statué en cinq ans et cinq mois, et que l’affaire est pendante devant la cour d’appel de Montpellier depuis le 13 novembre 2002.

La Cour rappelle que l’article 2 du nouveau code de procédure civile laisse l’initiative aux parties : il leur incombe « d’accomplir les actes de la procédure dans les formes et délais requis », de sorte que leur comportement a une influence particulière sur le déroulement de la procédure. Cela ne dispense pourtant pas les tribunaux de veiller à ce que le procès se déroule dans un délai raisonnable ; l’article 3 du même code prescrit d’ailleurs au juge de veiller au bon déroulement de l’instance et l’investit du « pouvoir d’impartir les délais et d’ordonner les mesures nécessaires ».

S’agissant du comportement du requérant, la Cour estime qu’on ne saurait reprocher au requérant d’avoir fait usage des diverses possibilités procédurales que lui ouvrait le droit interne. Toutefois, le comportement du requérant constitue un élément objectif, non imputable à l’Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable de l’article 6 § 1 (

Wiesinger c. Autriche

, arrêt du 30

octobre 1991, série A n

o

213, § 57 ;

Erkner et Hofauer c. Autriche

, arrêt

du 23 avril 1987, série A n

o

117, § 68).

En l’espèce, il ressort du dossier que les parties, et notamment le requérant, ont produit d’abondantes conclusions et pièces devant le tribunal de grande instance. A plusieurs reprises, le requérant - lui-même ou par l’intermédiaire de ses conseils - n’a pas respecté les délais qui avaient été fixés par le juge de la mise en état du tribunal de grande instance, obligeant ce dernier à délivrer à son égard une invitation à conclure et quatre injonctions de conclure. Il en fut de même pour la partie adverse, à laquelle furent aussi délivrées une invitation et quatre injonctions de conclure ou de communiquer des pièces. De l’avis de la Cour, le magistrat chargé de la mise en état devant le tribunal de grande instance a donc pleinement joué son rôle d’«

arbitre

». La Cour ne relève par ailleurs qu’une période pour laquelle il existe un retard injustifié imputable aux autorités internes

: il s’agit du délai de onze mois séparant la date de l’ordonnance de clôture de celle du jugement du tribunal.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse n’est, sans aucun doute, pour l’essentiel pas imputable aux autorités judiciaires.

Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rejeter ce grief comme manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour a examiné le grief du requérant tel qu’il a été présenté. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président