FABRE contre la FRANCE

FABRE contre la FRANCE (CtEDO, 2003)

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 69225/01 prezentate de Frédéric FABRE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 martie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson, Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 aprilie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Frederic Fabre, este un resortisant francez, născut în 1962 și rezident în Hesdigneul din Boulogne. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura penală în litigiu Din cauza mai multor plângeri, depuse cu constituirea unei părți civile, pentru abuz de încredere, înșelăciuni și tentative de escrocherie, la 16 aprilie 1996, s-a emis un mandat de arestare împotriva reclamantului. La 29 octombrie 1996, instanța de judecată a pronunțat cauza în fața instanței corecționale. La data de 20 iunie 1997, procurorul Republicii Lille i-a adresat Interpolului o cerere de arestare provizorie a reclamantului cu titlu de extrădare, bazată pe urgență. La 30 iunie 1997, instanța din Luxemburg a acordat un mandat de arestare provizorie împotriva reclamantului. La 16 octombrie 1997, reclamantul a semnat o declarație privind principiul specialității în materie de extrădare pe care l-a denunțat a doua zi. Reclamantul a fost predat autorităților franceze la 4 noiembrie 1997. La 10 noiembrie 1997, instanța corecțională din Lille îl menține pe reclamant în detenție și a retrimis cauza pe fond în reședința din 30 decembrie 1997. La 28 noiembrie 1997, instanța de apel din Douai, având în vedere că reclamantul nu a avut o declarație judecătorească în cunoștință de cauză și justifica un reședință fixă și o situație familială stabilă, este ima că prezenta suficiente garanții de reprezentare în justiție și a dispus eliberarea sa în libertate. Din cauza supraîncărcării luării în custodie, ancheta pe fond a cauzei a fost trimisă la 16 octombrie 1998. La acea dată, tribunalul corecțional din Lille a constatat că extrădarea reclamantului nu a fost legală în raport cu faptele denunțate în mandatul de arestare din 16 aprilie 1996. Statuând în contradicție cu aceste fapte, l-a condamnat pe reclamant la o lună de închisoare și, acționând în mod implicit, l-a relaxat pe celelalte fapte. La 19 octombrie 1998, procuratura a făcut apel la această hotărâre, iar reclamantul a făcut un apel incident, la 23 octombrie 1998, numai din partea contradictorie a acestei hotărâri. Într-o primă etapă, la 14 septembrie 2000 s-a stabilit că, în pofida opoziției reclamantului care insista asupra faptului că cererea de extrădare a fost întemeiată pe urgență, examinarea cauzei a fost retrimisă, de mai multe ori, la o audiere ulterioară. În concluziile din 9 octombrie 2001, reclamantul a solicitat instanței judecătorești să pronunțe nulitatea cererii de extrădare și a procedurii ulterioare. El considera, într-adevăr, că termenul scurs pentru obținerea unei decizii definitive, din cauza mai multor trimiteri la examinarea cauzei la audieri ulterioare, atât în fața instanței corecționale, cât și în fața instanței judecătorești, era incompatibil cu urgența care justifica această cerere. La 20 decembrie 2001, Tribunalul de Primă Instanță a declarat acest motiv inadmisibil, întrucât reclamantul nu l-a invocat în primă instanță, în timp ce instanța corecțională avea competența de a cunoaște acest motiv. În fond, instanța de recurs l-a redus pe reclamant de la toate acuzațiile, cu excepția șefului tentativei de înșelăciune împotriva Crédit Lyonnais și l-a condamnat la șase luni de închisoare cu suspendare. La 20 decembrie 2001, reclamantul s-a ocupat de casare. Într-un memoriu amplificativ din 18 ianuarie 2002, reclamantul s-a plâns de motivarea, insuficientă și contradictorie, a hotărârilor judecătorești, precum și de încălcarea dreptului la apărare și de încălcarea articolului 6 alineatul (2) din convenție. La 23 septembrie 2002, reclamantul a solicitat să i se trimită concluziile avocatului general. Printr-o scrisoare din 14 octombrie 2002, procurorul general i-a răspuns că concluziile vor fi prezentate numai pe plan intern, la tribunalul public al Camerei Criminale. din 27 noiembrie 2002, dar i-a indicat că avocatul general intenționa să încheie respingerea recursului. În urma acestei comunicări în sensul concluziilor avocatului general, reclamantul a prezentat, la 25 octombrie 2002, concluzii de confirmare a memoriului său amplificativ. Prin scrisoarea din 23 octombrie 2002, grefierul Camerei Penale a Curții de Casație l-a informat pe reclamant că faptul că procedura în fața camerelor Curții de Casație este în esență scrisă, rapoartele sunt făcute oral în instanță (...) și nici o dispoziție legală n În consecință, la 27 noiembrie 2002, reclamantul s-a prezentat Curții de Casație, dar accesul la instanță i-a fost interzis. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2002, camera infracțională a Curții de Casație, care se referea la să pună sub semnul întrebării aprecierea suverană, de către judecătorii din fond, faptele și circumstanțele cauzei, precum și elementele de probă dezbătute în contradictoriu, a respins recursul. 2. Proceduri anexe introduse de solicitant Prin citat direct, recurentul sesizează instanța corecțională, pentru denunțare calomnioasă, împotriva creditului libian și a respins consemnarea stabilită la 13 noiembrie 2000 de către instanța corecțională. După ce a înțeles că această acțiune nu putea prospera în mod legal, reclamantul s-a retras. La 5 februarie 2001, reclamantul a depus o plângere cu constituirea unei părți civile, a șefului detenției arbitrare și a încălcat libertatea individuală. La 23 mai 2001 s-a confruntat cu un refuz de a informa, nicio instanță rejudecată care a constatat definitiv caracterul ilegal al urmăririi penale sau al actelor realizate. La 21 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat o despăgubire pentru prejudiciul material și moral cauzat de arestarea sa provizorie, în temeiul articolului 149 din Codul de procedură penală. Întrucât procedura nu a fost încheiată printr-o decizie de relaxare definitivă, primul președinte al Tribunalului de apel din Douai a respins-o la 28 martie 2002. În cele din urmă, reclamantul a solicitat asistență judiciară pentru a introduce o cale de atac în temeiul articolului L781-1 din Codul privind organizarea judiciară, iar ministerul de avocatură fiind obligatoriu în fața instanței judiciare de mare instanță. La 13 ianuarie 2003, biroul de asistență judiciară, luând în considerare veniturile tuturor persoanelor care locuiesc în căminul reclamantului, a constatat că resursele reclamantului depășeau plafoanele stabilite de lege și a respins această cerere. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de o procedură nici echitabilă, nici publică în fața Curții de Casație. Reclamantul explică, într-adevăr, că, pe de o parte, i s-a refuzat comunicarea concluziilor avocatului general, acestea fiind prezentate oral în cadrul unei audieri publice și că, pe de altă parte, i s-a refuzat accesul la această audiere. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de detenție pe cale arbitrală în perioada 20 iunie 1997-28 noiembrie 1997; în primul rând, consideră că, având în vedere durata procedurii penale, cererea de detenție provizorie cu titlu extrădător nu putea fi întemeiată pe urgență și că această neregulă a avut ca efect detenția care a fost urmată. În al doilea rând, consideră că detenția între 4 noiembrie 1997, dată de predarea sa către autoritățile franceze, și 10 noiembrie 1997, ziua în care instanța corecțională a pronunțat sentința nu putea dura în mod legal decât patru zile. În cele din urmă, reclamantul consideră că decizia de menținere în detenție, luată la 10 noiembrie 1997 de instanța corecțională de la Lille, încalcă dreptul intern. (3) Afirmând că nu beneficiază de nicio acțiune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de această detenție, reclamantul solicită să fie despăgubit în temeiul art. 5 din Convenție. 4. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de deciziile interne luate în cursul procedurii în litigiu. El pune sub semnul întrebării motivația lor, consideră că instanțele nu au luat în considerare argumentele sale și nu au răspuns și contestă aprecierea lor asupra faptelor. (5) Reclamantul se plânge că insuficiența și contradicția motivelor încalcă prezumția de nevinovăție în sensul art. 6 alin. (6) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale și consideră că refuzul de a acorda asistență juridică îl privează de un acces concret, efectiv și real la o instanță pentru a remedia prejudiciul care rezultă din această durată. (7) Reclamantul declară, în cele din urmă, încălcarea art. 13 din Convenție în măsura în care nu ar fi avut nici o cale de atac eficientă pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării convenției de care se plânge. (1) Reclamantul se plânge de faptul că procedura urmată în fața Curții de Casație nu a fost nici publică, nici echitabilă și mai puțin decât cea prevăzută în art. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil [și] public (...) de către o instanță (...) care va decide dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamantul se plânge de arbitrarul detenției sale și Õ art. 5 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) în cazul în care a fost arestat și deținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente, în cazul în care: există motive plauzibile de Ö a comis o infracțiune sau Õ există motive întemeiate să se creadă că este necesar să se împiedice să se comită o infracțiune sau să se dea la o parte după executarea acesteia: Curtea constată că detenția de care se plânge recurentul a încetat la 28 noiembrie 1997 și că reclamantul nu a fost reținut ulterior, iar această cerere nu a fost introdusă decât la 12 aprilie 2001, adică la mai mult de șase luni de la încheierea măsurii a cărei încălcare a fost încălcată de Convenție; prin urmare, se pare că această plângere este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. (3) Afirmând că nu beneficiază de nicio acțiune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de această detenție, reclamantul solicită să fie despăgubit în temeiul art. 5 alin. (5) din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană care a suferit o arestare sau o deținere în condiții contrare dispozițiilor art. 5 alin. Curtea amintește că dreptul la reparație în sensul articolului 5 alineatul (5) presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 din convenție a fost stabilită în prealabil (Wassink c. Țările de Jos, Hotărârea din 27 septembrie 1990, Seria A n 185-A, p. 14, § 38), fie de către un organ intern, fie de către organele Convenției ( Cherakrak c. Franța (dec), nr. 3407/93, din 2 august 2000). Or, Curtea a declarat inadmisibilă cauza recurentului întemeiat pe art. 5 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. (4) Reclamantul se plânge de decizia internă luată în cursul procedurii în litigiu. El pune sub semnul întrebării motivația lor, consideră că instanțele nu au luat în considerare argumentele sale și nu au răspuns și contestă aprecierea lor față de fapte. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, autoritățile naționale sunt cele mai în măsură să aprecieze dovezile prezentate în fața lor (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 24 iunie 2007 Winterwerp c. Țările de Jos . 18 alin. 40) și nu poate înlocui propria sa apreciere a faptelor cu cea a instanțelor naționale (a se vedea Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A n 274, p. 19, 32). Sarcina sa este de a verifica dacă procedura avută în vedere în ansamblul său a avut un caracter echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În plus, în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea în special García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 26, CEDH 1999-1). În speță, Curtea constată că recurentul a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele în fața instanțelor penale care au răspuns la acestea și au pronunțat hotărâri care îndeplinesc cerințele motivării. Prin urmare, Curtea consideră că acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (5) Reclamantul se plânge că insuficiența și contradicția motivelor încalcă prezumția de nevinovăție în sensul art. 6 alin. Curtea a examinat obiecțiunile reclamantului astfel cum au fost prezentate. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (6) Reclamantul se plânge de durata procedurii penale și consideră că refuzul de a acorda asistență juridică îl împiedică să aibă acces concret, efectiv și real la o instanță pentru a remedia prejudiciul care rezultă din această durată. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară în raport cu această cerință. Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe acest articol permite remedierea unei presupuse încălcări a dreptului său de a-și vedea cauza audiată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, indiferent de stadiul procedurii interne (Papon c. France 2) (dec.), nr 54210/00, CEDH 2001-XII (extrași) și Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002-VIII. Comisia a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizată în sensul articolului 35 1 din Convenție, ajungând astfel la concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare, introdus în fața sa după 20 Septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, este, în principiu, inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern. În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 12 aprilie 2001 fără a fi exercitat în prealabil această acțiune. Curtea reamintește, de asemenea, că Convenția nu obliga să acorde asistență judiciară în toate contestațiile în materie civilă. Întradevăr, există o distincție clară între termenii articolului 6 alineatul (3) litera (c), care garantează dreptul la asistență judiciară gratuită în anumite condiții în cadrul procedurilor penale, și cei ai articolului 6 alineatul (1), care nu se referă deloc la asistența judiciară. Pe de altă parte, un sistem de asistență judiciară nu poate funcționa fără instituirea unui sistem de selecție a cauzelor care pot beneficia de aceasta (Del Sol c. Franța, nr 46800/99, 26 februarie 2002, CEDH 2002-..., § 23) și un sistem care prevede ca acordarea sa să condiționeze anumite condiții referitoare, în special, la situația financiară a reclamantului sau la șansele de succes ale procedurii (Mingea c. Franța, nr. 28134/95, decizia Comisiei din 2 iulie 1997, nepublicată, și Del Sol c. Franța, menționat anterior, § 23) nu este nelegitim. Aceasta arată că, în cazul de față, asistența judiciară a fost refuzată reclamantului, deoarece acesta dispunea în cadrul căminului său de resurse superioare plafonului stabilit de lege. Faptul că se ține seama, pentru aceste calcule, atât de veniturile reclamantului, cât și de cele ale soției sale este prevăzut de lege și nu are nimic negativ. Prin urmare, reclamantul nu a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a obține acest ajutor juridic. În consecință, Curtea consideră că faptul că asistența judiciară a fost refuzată reclamantului nu îl scutea de la plata unei acțiuni în temeiul articolului L.781-1 din Codul privind organizarea judiciară. În consecință, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește durata procedurii în litigiu. În consecință, acest aspect trebuie respins în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. (7) Reclamantul se plânge în cele din urmă de dreptul francez de a remedia prejudiciul suferit ca urmare a încălcării Convenției. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că, în ansamblul său, interpretarea convenției impune anumite limitări ale dreptului de a beneficia de o cale de atac, recunoscut prin art. 13. Acest lucru este valabil atunci când se invocă, ca în speță, că o încălcare a convenției a fost săvârșită de către cea mai înaltă instanță a instanței judecătorești a unui stat membru (Decizia Comisiei din 8 octombrie 1991, nr. 14464/88, Decizii și rapoarte (DR) 73, p. 268). Curtea amintește, de asemenea, că, la art. 13 litera (c) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, care impune o acțiune în dreptul intern decât în cazul în care există obiecții care pot fi considerate drept apărătoare conform Convenției (Boyle și Rice c. Regatul Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52). Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la celelalte puncte, Curtea consideră că reclamantul nu prezintă niciun motiv pârât căruia ar putea să i se aplice acțiunea prevăzută la art. 13. Prin urmare, acest aspect este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4. (a) examinarea cauzei reclamantului, care a fost încălcată de Curtea de Casație, de principiile de echitate și de publicitate Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A.B. Baka modulière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

69225/01

présentée par Frédéric FABRE

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 mars 2003 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 avril 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Frédéric Fabre, est un ressortissant français, né en 1962 et résidant à Hesdigneul les Boulogne.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En raison de plusieurs plaintes, déposées avec constitution de partie civile, pour abus de confiance, escroqueries et tentatives d’escroquerie, un mandat d’arrêt fut délivré, le 16 avril 1996, contre le requérant.

Le 29 octobre 1996, le juge d’instruction renvoya l’affaire devant le tribunal correctionnel.

Localisé au Luxembourg postérieurement à la clôture de l’instruction, le requérant fut interpellé le 24 avril 1997.

Le 20 juin 1997, le procureur de la République de Lille adressa à Interpol une demande d’arrestation provisoire du requérant à titre extraditionnel, fondée sur l’urgence.

Le 30 juin 1997, le juge d’instruction de Luxembourg décerna un mandat d’arrêt provisoire contre le requérant.

Le 16 octobre 1997, le requérant signa une déclaration relative au principe de spécialité en matière d’extradition qu’il dénonça le lendemain.

Le requérant fut remis aux autorités françaises le 4 novembre 1997.

Le 10 novembre 1997, le tribunal correctionnel de Lille maintint le requérant en détention et renvoya l’affaire sur le fond à l’audience du 30

décembre 1997.

Le 28 novembre 1997, la cour d’appel de Douai, constatant que le requérant n’avait pas d’antécédents judiciaires et justifiait d’un domicile fixe et d’une situation familiale stable, estima qu’il présentait suffisamment de garanties de représentation en justice et ordonna sa mise en liberté.

En raison de la surcharge de l’audience, l’examen au fond de l’affaire fut renvoyé au 16 octobre 1998. A cette date, le tribunal correctionnel de Lille constata que l’extradition du requérant n’était régulière qu’eu égard aux faits dénoncés dans le mandat d’arrêt du 16 avril 1996. Statuant contradictoirement sur ces faits, il condamna le requérant à un mois d’emprisonnement et, statuant par défaut, le relaxa des autres faits.

Le 19 octobre 1998, le ministère public fit appel de ce jugement et le requérant fit un appel incident, le 23 octobre 1998, uniquement de la partie contradictoire de ce jugement.

Dans un premier temps, l’audience d’appel fut fixée au 14 septembre 2000. Malgré l’opposition du requérant qui insistait sur le fait que la demande d’extradition avait été fondée sur l’urgence, l’examen de l’affaire fut renvoyé, à plusieurs reprises, à une audience ultérieure.

Dans des conclusions du 9 octobre 2001, le requérant demanda à la cour d’appel de prononcer la nullité de la demande d’extradition et de la procédure subséquente. Il estimait, en effet, que le délai écoulé pour obtenir une décision définitive, en raison de multiples renvois de l’examen de l’affaire à des audiences ultérieures, tant devant le tribunal correctionnel, que devant la cour d’appel, était incompatible avec l’urgence qui motivait cette demande.

Le 20 décembre 2001, la cour d’appel de Douai déclara ce moyen irrecevable, le requérant ne l’ayant pas soulevé en première instance, alors que le tribunal correctionnel avait compétence pour en connaître. Au fond, la cour d’appel relaxa le requérant de tous les chefs d’accusation, excepté du chef de tentative d’escroquerie au préjudice du Crédit Lyonnais et le condamna à six mois d’emprisonnement avec sursis.

Le 20 décembre 2001, le requérant se pourvut en cassation.

Dans un mémoire ampliatif du 18 janvier 2002, le requérant se plaignit de la motivation, insuffisante et contradictoire, des décisions judiciaires ainsi que d’une violation des droits de la défense et d’une violation de l’article 6 § 2 de la Convention.

Le 23 septembre 2002, le requérant demanda à ce que les conclusions de l’avocat général lui soient envoyées.

Par un courrier du 14 octobre 2002, le procureur général lui répondit que les conclusions ne seraient présentées qu’oralement, «

à l’audience publique de la chambre criminelle

» du 27 novembre 2002, mais lui indiqua que l’avocat général envisageait de conclure au rejet du pourvoi. Suite à cette communication du sens des conclusions de l’avocat général, le requérant déposa, le 25 octobre 2002, des conclusions confirmatives de son mémoire ampliatif.

Par lettre du 23 octobre 2002, le greffier de la chambre criminelle de la Cour de cassation informa le requérant «

que la procédure devant les chambres de la Cour de cassation est essentiellement écrite, les rapports sont faits oralement à l’audience (...) et aucune disposition légale n’impose au conseiller rapporteur de communiquer à quiconque son projet de rapport

». Il fut précisé, à nouveau, que le pourvoi du requérant serait examiné à l’audience du 27 novembre 2002.

En conséquence, le 27 novembre 2002, le requérant se présenta à la Cour de cassation, mais l’accès à l’audience lui fut interdit.

Par un arrêt du 27 novembre 2002, la chambre criminelle de la Cour de cassation, visant «

les mémoires personnels produits

», confirma la décision de rejet de l’exception de nullité et, estimant que le second moyen du requérant se bornait «

à remettre en question l’appréciation souveraine, par les juges du fond, des faits et circonstances de la cause, ainsi que des éléments de preuve contradictoirement débattus

», rejeta le pourvoi.

Par citation directe, le requérant saisit le tribunal correctionnel, pour dénonciation calomnieuse, contre le crédit lyonnais et versa la consignation fixée, le 13 novembre 2000, par le tribunal correctionnel. Ayant pris conscience que cette action ne pouvait légalement prospérer, le requérant se désista.

Le 5 février 2001, le requérant porta plainte avec constitution de partie civile, du chef de détention arbitraire et atteinte à la liberté individuelle. Il se heurta, le 23 mai 2001, à un refus d’informer, aucune juridiction répressive n’ayant définitivement constaté le caractère illégal de la poursuite ou des actes accomplis.

Le 21 janvier 2002, le requérant sollicita une indemnisation du préjudice matériel et moral que lui avait causé sa détention provisoire, fondant sa requête sur l’article 149 du code de procédure pénale. La procédure n’étant pas terminée par une décision de relaxe définitive, le premier président de la cour d’appel de Douai la rejeta le 28 mars 2002.

Finalement, le requérant demanda l’aide juridictionnelle pour introduire une requête fondée sur l’article L781-1 du code de l’organisation judiciaire, le ministère d’avocat étant obligatoire devant le tribunal de grande instance. Le 13 janvier 2003, le bureau d’aide juridictionnelle, prenant en compte les revenus de toutes les personnes vivant au foyer du requérant, constata que les ressources du requérant excédaient les plafonds fixés par la loi et rejeta cette demande.

GRIEFS

§

5 de la Convention.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement [et] publiquement (...) par un tribunal (...) qui décidera du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle »

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

:

«

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales (...)

:

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

»

La Cour note que la détention dont se plaint le requérant prit fin le 28

novembre 1997 et que le requérant ne fut pas réincarcéré par la suite.

Or, la présente requête ne fut introduite que le 12 avril 2001, soit plus de six mois après la fin de la mesure dont il est allégué qu’elle viole la Convention.

Il apparaît donc que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

:

«

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

La Cour rappelle que le droit à réparation au sens de l’article 5 § 5 suppose qu’une violation de l’un des autres paragraphes de l’article 5 de la Convention ait préalablement été établie (

Wassink c. Pays-Bas

, arrêt du 27

septembre 1990, Série A n

o

185-A, p. 14, § 38), soit par un organe interne, soit par les organes de la Convention (

Cherakrak c. France

(déc), n

o

34075/96, du 2 août 2000).

Or, la Cour a déclaré irrecevable le grief du requérant tiré de l’article 5

§

1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, les autorités nationales sont les mieux placées pour apprécier les preuves produites devant elles (voir, entre autres,

Winterwerp c. Pays-Bas

, arrêt du 24

octobre

1979, série A n

o

33, p. 18, § 40) et elle ne saurait substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions nationales (voir

Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas,

arrêt du 27 octobre 1993, série A n

o

274, p.

19,

§

32). Sa tâche consiste à rechercher si la procédure envisagée dans son ensemble a revêtu un caractère «

équitable

» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

En outre, si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, notamment,

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 26, CEDH 1999-1).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a eu l’occasion de faire valoir ses arguments devant les juridictions pénales qui y ont répondu et ont rendu des décisions satisfaisant aux exigences de la motivation.

Partant, la Cour considère que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie

».

La Cour a examiné les griefs du requérant tels qu’ils ont été présentés. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

La Cour considère, dès lors, que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire au regard de cette exigence. La Cour a jugé que le recours fondé sur cet article permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «

délai raisonnable

» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, quel que soit l’état de la procédure au plan interne (

Papon c.

France

(n

o

2) (déc.), n

o

54210/00, CEDH 2001-XII (extraits) et

Mifsud c.

France

(déc.) [GC], n

o

57220/00, CEDH 2002-VIII). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20

septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35

§

1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20

septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne.

En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 12 avril 2001 sans avoir préalablement exercé ce recours.

La Cour rappelle, également, que la Convention n’oblige pas à accorder l’aide judiciaire dans toutes les contestations en matière civile. En effet, il y a une nette distinction entre les termes de l’article 6 § 3 c), qui garantit le droit à l’aide judiciaire gratuite sous certaines conditions dans les procédures pénales, et ceux de l’article 6 § 1, qui ne renvoie pas du tout à l’aide judiciaire. Par ailleurs, un système d’assistance judiciaire ne peut fonctionner sans la mise en place d’un dispositif permettant de sélectionner les affaires susceptibles d’en bénéficier (

Del Sol c.

France

, n

o

46800/99, 26

février 2002, CEDH 2002-..., §

23) et un système qui prévoit de subordonner son octroi à certaines conditions relatives, notamment, à la situation financière du demandeur ou aux chances de succès de la procédure (

Boule c.

France

, n

o

28134/95, décision de la Commission du 2 juillet 1997, non publiée, et

Del Sol c. France

, précité, § 23) n’est pas illégitime.

Elle relève que, dans le cas d’espèce, l’aide juridictionnelle a été refusée au requérant, car celui-ci disposait au sein de son foyer de ressources supérieures au plafond fixé par la loi. Le fait qu’il soit tenu compte, pour ces calculs, à la fois des revenus du requérant et de ceux de son épouse est prévu par la loi et n’a rien d’arbitraire. Le requérant ne remplissait dès lors pas les conditions fixées par la loi pour obtenir cette aide juridictionnelle.

En conséquence, la Cour estime que le fait que l’aide juridictionnelle ait été refusée au requérant ne le dispensait pas d’exercer un recours fondé sur l’article L.781-1 du code de l’organisation judiciaire.

Il s’ensuit que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes quant à son grief tiré de la durée de la procédure litigieuse.

Ce grief doit, en conséquence, être rejeté en application de l’article 35

§§

1 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle que l’interprétation de la Convention dans son ensemble impose certaines limitations au droit à bénéficier d’un recours, reconnu par l’article 13. Il en va ainsi lorsqu’il est allégué, comme en l’espèce, qu’une violation de la Convention a été commise par la plus haute instance de l’appareil juridique d’un Etat membre (décision de la Commission du 8 octobre 1991, n

o

14464/88, Décisions et rapports (DR) 73, p. 268).

La Cour rappelle, également, que l’article 13 s’interprète comme n’exigeant un recours en droit interne que s’agissant de griefs pouvant passer pour défendables selon la Convention (

Boyle et Rice c.

Royaume-Uni

, arrêt du 27

avril 1988, série

A no

131, p.

23, §

52).

Compte tenu de la conclusion à laquelle elle est parvenue sur les autres points, la Cour considère que le requérant ne présente aucun grief défendable auquel le recours prévu par l’article 13 pourrait s’appliquer.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article

35 §§ 3 et 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la violation, par la Cour de cassation, des principes d’équité et de publicité

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président