SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49857/99 prezentate de Henri Ottomani împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 ianuarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka J.-P. Costa, Lorenzen Tsatsa-Nikolovska dnii Levits Kovler judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 martie 1999 și înregistrată la 26 iulie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1951 și rezident la Saint Cyr pe Mer. Circumstanțele de la speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 16 și 26 iunie 1992, reclamantul, comerciantul de bunuri și administratorul de societăți, și doi agenți comerciali care lucrau pentru acesta, au fost plasați sub mandat și au fost acuzați de înșelăciune și falsificare și utilizare falsă. La 25 septembrie 1992, reclamantul a fost pus în libertate sub control judiciar cu obligația, printre altele, de a nu-și exercita profesia. La 22 februarie 1994, avocatul reclamantului a scris instanței judecătorești din statul Belfort în apropierea tribunalului corecțional pentru a-și face griji cu privire la evoluția dosarului, menționând că, din cunoștințele sale, numai actul de modificare a controlului judiciar a intervenit de la punerea în libertate sub control judiciar a clientului său. În ianuarie 1995, ar fi fost numit un nou judecător de judecată, iar reclamantul ar fi fost, de asemenea, pus sub acuzare și pe șeful de abuz de bunuri sociale. Prin ordonanta din 4 iulie 1996, reclamantul a fost trimis înapoi la tribunalul corecțional din Belfort. Prin hotărârea din 13 noiembrie 1996, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la doar doi ani de închisoare, dintre care 15 luni cu suspendare cu o perioadă de trei ani și i-a impus victimei o sumă de 30 000 de franci pentru fiecare drept de prejudiciu moral. Prin hotărârea din 12 iunie 1997, Curtea de Apel din Besançon a confirmat declarația de vinovăție, însă a reformulat sentința la trei ani de închisoare, dintre care doi au fost suspendați și revocați timp de trei ani, cu obligația de a rambursa victimele și 100 000 de franci de cuze. Prin Hotărârea din 26 noiembrie 1998, notificată la 17 decembrie, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. 2. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că nu ar trebui să fie condamnat pentru înșelăciune, deoarece plângerile victimelor se referă la co-inculpatul său. Reclamantul se plânge de încălcarea prezumției de nevinovăție deoarece nicio hotărâre de condamnare nu a fost luată în considerare atunci când a fost pus în libertate sub control judiciar cu obligația de a nu-și exercita profesia. (4) De asemenea, reclamantul se plânge că nu au fost audiați martori cu descărcare de gestiune în cursul procesului. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pus în discuție, prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional (...) Curtea constată că reclamantul nu a susținut acest motiv, prin care reclamantul tinde în realitate să pună sub semnul întrebării condamnarea sa și consideră că este necesar să fie respins pentru lipsa vădită a temeiului prin aplicarea articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. (3) Reclamantul consideră că interdicția de a-și exercita profesia în cadrul controlului său judiciar constituie o încălcare a prezumției de nevinovăție. De asemenea, consideră că această interdicție este un tratament inuman în sensul articolului 3 din convenție. Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Art. 3 din Convenție se citește după cum urmează Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Curtea ia notă mai întâi de faptul că punerea în libertate a reclamantului a fost însoțită de măsuri de control judiciar care obligau să se supună mai multor obligații, a căror obligație de a nu se deda la activitatea de comerciant de bunuri. Această măsură, restrictivă de libertate, a fost impusă pe baza nevoilor de a fi inculpat și nu poate aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție. În plus, astfel cum este interpretat de organele Convenției, noțiunea de tratamente inumane și degradante, în sensul Convenției, trebuie să corespundă unui minim de gravitate pentru a cădea sub incidența art. 3. Regatul Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 162. În speță, Curtea consideră că situația recurentului nu (4) Reclamantul se plânge de încălcarea art. 6 alin. Curtea observă că reclamantul nu a invocat acest punct în fața instanțelor naționale și concluzionează că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Christos L. Rozakis Moduler Președintele [Note1] A se indica obiecțiunile fără a menționa neapărat articolele din convenție invocate.
de la requête n° 49857/99
présentée par Henri Ottomani
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 janvier 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
J.-P.
Costa,
P.
Lorenzen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 1999 et enregistrée le 26 juillet 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant français, né en 1951 et résidant à Saint Cyr sur Mer.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Les 16 et 26 juin 1992, le requérant, marchand de biens et gérant de sociétés, et deux agents commerciaux travaillant pour lui, furent placés sous mandat dépôt et mis en examen pour escroquerie et faux et usage de faux.
Le 25 septembre 1992, le requérant fut mis en liberté sous contrôle judiciaire avec obligation, notamment, de ne pas exercer sa profession.
Le 22 février 1994, l’avocat du requérant écrivit au juge d’instruction près le tribunal correctionnel de Belfort pour s’inquiéter de l’évolution du dossier, précisant qu’à sa connaissance, seul l’acte de modification du contrôle judiciaire était intervenu depuis la mise en liberté sous contrôle judiciaire de son client.
En janvier 1995, un nouveau juge d’instruction aurait été désigné et le requérant mis en examen également du chef d’abus de biens sociaux.
Par ordonnance du 4 juillet 1996, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Belfort.
Par jugement du 13 novembre 1996, le tribunal condamna le requérant à la peine de deux ans d’emprisonnement dont quinze mois avec sursis assorti d’un délai d’épreuve de trois années et lui imposa d’indemniser les victimes à raison de 30 000 francs à chacune au titre du préjudice moral .
Par arrêt du 12 juin 1997, la cour d’appel de Besançon confirma la déclaration de culpabilité mais réforma la peine en la portant à trois ans d’emprisonnement dont deux avec sursis et mise à l’épreuve pendant trois ans avec l’obligation de rembourser les victimes et 100 000 francs d’amende.
Par arrêt du 26 novembre 1998, notifié le 17 décembre, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.
1.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2.Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant soutient qu’il n’aurait pas du être condamné pour escroquerie car les plaintes des victimes concernaient son co-accusé.
3.Le requérant se plaint de la violation de la présomption d’innocence car aucun jugement de condamnation n’était intervenu lorsqu’il fut mis en liberté sous contrôle judiciaire avec l’obligation de ne pas exercer sa profession. Il invoque l’article 6 § 2 de la Convention. Cette interdiction d’exercer son métier constituerait également un traitement dégradant au sens de l’article 3 de la Convention.
4.Le requérant se plaint également de ce que des témoins à décharge n’ont pas été entendus au cours du procès. Il invoque l’article 6 § 3 d) de la Convention.
1.Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement mis en cause, par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2.Le requérant se plaint de la violation de l’article 7 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi
:
«
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international (...)
»
La Cour constate que le requérant n’a pas étayé ce grief, par lequel le requérant tend en réalité à la remise en cause de sa condamnation et considère qu’il y a lieu de le rejeter pour défaut manifeste de fondement par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.Le requérant estime que l’interdiction d’exercer sa profession dans le cadre de son contrôle judiciaire constitue une atteinte à la présomption d’innocence. Il considère également cette interdiction comme un traitement inhumain au sens de l’article 3 de la Convention.
L’article 6 § 2 dispose
:
«
Toute personne accusé d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
L’article 3 de la Convention se lit comme suit
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
La Cour note tout d’abord que la mise en liberté du requérant a été assortie de mesures de contrôle judiciaire l’astreignant à se soumettre à plusieurs obligations dont celle de ne pas se livrer à l’activité de marchand de biens. Cette mesure, restrictive de liberté, a été ordonnée à raison des nécessités de l’instruction et ne saurait porter atteinte au principe de la présomption d’innocence.
Par ailleurs, telle qu’interprétée par les organes de la Convention, la notion de traitements inhumains et dégradants, au sens de la Convention, doit correspondre à un minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3. L’appréciation de ce minimum est relative par essence et dépend de l’ensemble des données de la cause (affaire Irlande c. Royaume-Uni, arrêt du 18 janvier 1978, série A n° 25, p. 65, § 162).
En l’espèce, la Cour estime que la situation du requérant n’atteint pas un seuil de gravité tel que l’article 3 puisse trouver à s’appliquer.
Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.Le requérant se plaint de la violation de l’article 6 § 3 d) qui dispose
:
«
Tout accusé a droit notamment à
:
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
»
La Cour observe que le requérant n’a pas soulevé ce point devant les juridictions nationales et en conclut qu’il n’a pas valablement épuisé les voies de recours internes à cet égard. En conséquence, ce grief doit être rejeté par application de l’article 35 §§1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant
tir
é
[Note1]
de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Christos L.
Rozakis
Greffier
Président
[Note1]
Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.