SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42406/98 prezentate de Robert VALLAR împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la aprilie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 6 aprilie 1998 și înregistrată la 24 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere raportul prevăzut la art. 49 din Regulamentul de procedură, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1946 și rezident în Aix în Provence. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Prima procedură La 11 ianuarie 1989, societatea C., angajatorul reclamantului, subscrie la compania de asigurare P. un contract de asigurare de grup având ca scop garantarea cadrelor împotriva, printre altele, a riscului de muncă totală. Reclamantul a fost arestat pentru depresie nervoasă în perioada 29 aprilie - 15 mai 1989 și, începând cu 26 iunie 1989, i s-au acordat prelungiri de către mai mulți medici și, în cele din urmă, fondul primar de asigurări de sănătate l-a pus în invaliditate pentru această afecțiune la 1 august 1993. La 28 iulie 1989, reclamantul a fost concediat pentru pierderea încrederii. În iunie 1990 și 8 februarie 1991, reclamantul a atribuit societăților P. și C. în fața Tribunalului de Mare Instanță din Provence pe motiv că, prin lipsa angajatorului, la acu a refuzat să îl preia pentru perioadele de hotărâre de muncă menționate anterior. Prin hotărârea din 8 aprilie 1993, tribunalul a condamnat societatea P. să plătească reclamantului suma de 5 692 FRF pentru incapacitatea sa temporară de a lucra în perioada 18-30 octombrie 1989 și societatea C. de a plăti suma de 36 782 FRF pentru că nu a declarat în scris hotărârea din 26 iunie 1989 și din 13 iulie 1989. În plus, instanța a dispus, înainte de drept, o expertiză cu privire la durata ulterioară datei de 30 octombrie 1989. La 30 aprilie și 27 mai 1993, societatea C. și reclamantul au intentat recurs la judecată. La 10 august 1993, societatea C. a prezentat concluzii. La 13 septembrie 1993, expertul și-a prezentat raportul. La 23 decembrie 1993, 18 august și 30 septembrie 1994, reclamantul și-a prezentat propriile concluzii. La 17 martie și 13 septembrie 1994 societatea P. Prin hotărârea din 30 martie 1995, Tribunalul de Primă Instană din Provence a confirmat, în fond, hotărârea din 8 aprilie 1993 și, aducând în discuție litigiul de fond, l-a decăzut pe reclamant din cererile sale de încuviințare totală după 30 octombrie 1989 și d August 1993 motivele pentru care, pe de o parte, stop boala ta a fost cauzată de o operație la șoldul său, afecțiune raportate societății de asigurare și care nu este acoperită de contractul încheiat și, pe de altă parte, că rata de decădere a reclamantului, pentru perioada ulterioară, nu a fost totală, ci 66 %, ceea ce nu a fost luat nici în considerare de contractul menționat. Curtea a considerat că cererea de nouă expertiză formulată de reclamant în concluziile sale nu era necesară pentru soluționarea litigiului. La 6 ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului prin: (...) care a analizat conținutul raportului de expertiză, a ajuns la concluzia că reclamantul nu a fost întemeiat să susțină faptul că sindromul depresiv cauzat de concedierea acestuia a generat poliartrita la data de 30. octombrie 1989, care desfășoară o afecțiune congenitală deja tratată și efectuată în 1975 și care este exclusă de la garanția contractului a doua procedură Reclamantul a solicitat, la sfârșitul lunii mai 1988, permisiunea de a beneficia de o formare profesională în cadrul unui concediu individual de formare pe o perioadă de un an. La 5 martie 1991, societatea C. sesizează consiliul de conducere al Martigues cu privire la o cerere de reziliere a contractului de formare cu privire la greșelile exclusive ale salariatului și la condamnarea acestuia din urmă la plata sumei de 98 702,80 FRF pentru rambursarea salariului din luna octombrie 1988 în luna mai 1999. Prin hotărârea din 24 aprilie 1991, consiliul de prud FRF în temeiul intereselor datorate ca urmare a deciziei din 21 martie 1994. Aceasta l-a condamnat pe reclamant să plătească societății 3 000 FRF prin aplicarea articolului 700 din noul Cod de procedură civilă (procedură și cheltuieli de judecată). Tot în cadrul primei proceduri, reclamantul se plânge de părtinirea instanței de apel care ar fi denaturat raportul de competență și nu ar fi luat în considerare afecțiunea sa psihiatrică pentru a examina cererile sale de încuviințarea. În plus, aceasta s-ar fi bazat pe o piesă care nu a fost comunicată pentru a-și fundamenta decizia, iar competența s-ar fi desfășurat în absența unei contradicții. În ceea ce privește a doua procedură, reclamantul se plânge că a fost condamnat la 8 iulie 1999, în orice infracțiune, să plătească 3 000 FRF în temeiul articolului 700 din noul Cod de procedură civilă. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În acest sens, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pus în discuție, prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate cu care Curtea de Apel din Provence și-a judecat cauza și Õ art. 6 alineatul (1) din convenție. În ceea ce privește nerespectarea contradictoriei în cursul desfășurării procedurii de competenă și luarea în considerare a unei monede care nu este comunicată de instana de apel din Provence, Curtea nu este chemată să se pronune cu privire la problema dacă faptele prezentate de reclamant indică aspectul unei încălcări a articolului 6 din Convenie. Într-adevăr, reclamantul a omis, în cadrul procedurii interne, să ridice în mod expres sau chiar în esență obiecțiile pe care le prezintă în fața Curții. În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul nu îndeplinește, prin urmare, condiția de epuizare a căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție. În ceea ce privește luarea în considerare a raportului expertului, Curtea amintește că Convenția nu reglementează regimul probelor ca atare. Instanțele interne trebuie să aprecieze elementele obținute de aceasta și relevanța celor a căror producție dorește o parte. Cu toate acestea, Curtea are sarcina de a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul în care a fost administrată dovada, a acoperit caracterul echitabil dorit de art. 6 alineatul (1) din Convenție (hotărârea Mantovanelli din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 436-437, punctul 34). Curtea constată că instanța de recurs a luat în considerare raportul expertului și că Curtea de Casație a statuat că aceasta a făcut o aplicare exactă. În ceea ce privește un element de probă pe care reclamantul a avut ocazia să îl comenteze, Curtea nu a înțeles în ce mod procedura în cauză nu ar fi luat în considerare caracterul echitabil impus de art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod clar nefondată prin aplicarea articolului 35 alineatul (3) și a articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge că a fost condamnat să plătească 3 000 FRF în temeiul articolului 700 din noul Cod de procedură civilă. În conformitate cu art. 19 din Convenție, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenția pentru statele contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturile și libertățile protejate prin convenție (hotărârea Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A n 140, p. 29, § 45), altfel ar fi judecat în a treia sau a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (hotărârea Kemmache c. Franța, nr. 3, din 24 noiembrie 1994, seria A n 296-C, p. 88, § 44). În speță, Curtea nu menționează niciun element care ar putea detalia afirmațiile reclamantului cu privire la acest punct. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată prin aplicarea articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE la examinareaatului reclamantului întemeiat pe durata primei proceduri S. Dolle N. Bratza Modulul Președinte
de la requête n
o
42406/98
présentée par Robert VALLAR
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
27
avril
2000 en une chambre composée de
Sir
Nicolas Bratza,
président
,
M.
J.-P. Costa,
M.
M
me
M.
M
me
H.S. Greve,
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6
avril
1998 et enregistrée le 24
juillet
1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu le rapport prévu à l’article 49 du règlement de la Cour,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant français, né en 1946 et résidant à Aix en Provence.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Première procédure
Le 11 janvier 1989, la société C., employeur du requérant, souscrivit auprès de la compagnie d’assurance P. un contrat d’assurance de groupe ayant pour objet de garantir les cadres contre, entre autres, le risque d’incapacité totale de travail.
Le requérant fut en arrêt de travail pour dépression nerveuse du 29 avril au 15 mai 1989, puis à compter du 26 juin 1989. Des prolongations lui furent accordées par différents médecins, et finalement, la caisse primaire d’assurance maladie le mit en invalidité pour cette affection le 1
er
août 1993.
Le 28 juillet 1989, le requérant fut licencié pour perte de confiance.
Les 1
er
juin 1990 et 8 février 1991, le requérant assigna les sociétés P. et C. devant le tribunal de grande instance d’Aix en Provence au motif que par la carence de l’employeur, l’assureur avait refusé de le prendre en charge pour les périodes d’arrêts de travail précitées.
Par jugement du 8 avril 1993, le tribunal condamna la société P. à payer au requérant la somme de 5
692
FRF au titre de son incapacité temporaire de travail du 18 au 30 octobre 1989 et la société C. à lui payer la somme de 36
782
FRF pour n’avoir pas déclaré à l’assureur les arrêts de travail du 26 juin 1989 et du 13 juillet suivant. En outre, le tribunal ordonna, avant-dire droit, une expertise concernant la durée postérieure au 30 octobre 1989.
Les 30 avril et 27 mai 1993, la société C. et le requérant interjetèrent appel du jugement.
Le 10 août 1993, la société C. déposa des conclusions.
Le 13 septembre 1993, l’expert rendit son rapport.
Les 23 décembre 1993, 18 août et 30 septembre 1994, le requérant déposa
les siennes. La société P. en fit de même les 17 mars et 13 septembre 1994.
Par arrêt du 30 mars 1995, la cour d’appel d’Aix en Provence confirma au fond l’arrêt du 8 avril 1993 et, évoquant le litige au fond, débouta le requérant de ses demandes d’indemnisation d’incapacité totale postérieure au 30 octobre 1989 et d’octroi d’une rente d’invalidité à compter du 1
er
août 1993 aux motifs que, d’une part l’arrêt maladie postérieur était dû à une opération de sa hanche, affection signalée à la compagnie d’assurance et non
couverte par le contrat souscrit et, d’autre part, que le taux d’incapacité du requérant, pour la période postérieure, n’était pas total mais de 66
%, ce qui n’était pas non plus pris en compte par ledit contrat. La cour considéra que la demande de nouvelle expertise formulée par le requérant dans ses conclusions n’était pas nécessaire à la solution du litige.
Le 6 janvier 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant en estimant «
(...) qu’ayant sans dénaturation, analysé la teneur du rapport d’expertise, la cour d’appel, par une appréciation souveraine, en a déduit que le requérant n’était pas fondé à soutenir que le syndrome dépressif causé par son licenciement a engendré la polyarthrose opérée le 30
octobre 1989, qui procède de l’affection congénitale déjà traitée et opérée en 1975 et qui est exclue de la garantie du contrat
».
Seconde procédure
Le requérant sollicita à la fin du mois de mai 1988 l’autorisation de bénéficier d’une formation dans le cadre d’un congé individuel de formation pour une durée d’une année.
Le 5 mars 1991, la société C. saisit le conseil des prud’hommes de Martigues d’une demande tendant à la résiliation du contrat de formation aux torts exclusifs du salarié et à la condamnation de ce dernier à lui payer la somme de 98
702,80
FRF au titre des remboursements de salaire du mois d’octobre 1988 au mois de mai 1999.
Par jugement du 24 avril 1991, la conseil de prud’hommes condamna le requérant à verser cette somme. Le requérant interjeta appel le 10 juin 1991.
Par arrêt du 21 mars 1994, la cour d’appel d’Aix en Provence réforma le jugement.
Par jugement du 8 juillet 1999, le juge de l’exécution du tribunal de grande instance d’Aix en Provence condamna la société C. à payer au requérant la somme de 481,60
FRF au titre des intérêts dus à la suite de la décision du 21 mars 1994. Elle condamna le requérant à payer à la société 3
000
FRF par application de l’article 700 du nouveau code de procédure civile (frais et dépens).
1.
Le requérant se plaint de la durée de la première procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention.
2.
Toujours dans le cadre de la première procédure, le requérant se plaint de la partialité de la cour d’appel qui aurait dénaturé le rapport d’expertise et n’aurait pas tenu compte de son affection psychiatrique pour examiner ses demandes d’indemnité. En outre, elle se serait basée sur une pièce non communiquée pour fonder sa décision et l’expertise se serait déroulée en l’absence de contradictoire.
3.
S’agissant de la seconde procédure, le requérant se plaint d’avoir été condamné le 8
juillet 1999, en toute iniquité, à verser 3
000
FRF au titre de l’article 700 du nouveau code de procédure civile. Il invoque l’article 6 de la Convention.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la première procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention.
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l’état du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement mis en cause, par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint de l’absence d’équité avec laquelle la cour d’appel d’Aix en Provence a jugé son affaire et invoque l’article 6 § 1 de la Convention.
S’agissant du non-respect du contradictoire lors du déroulement de l’expertise et de la prise en compte d’une pièce non communiquée par la cour d’appel d’Aix en Provence, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si les faits présentés par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de l’article 6 de la Convention. En effet, le requérant a omis, dans le cadre de la procédure interne de soulever expressément ou même en substance les griefs qu’il présente devant la Cour. Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant n’a, dès lors, pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes posée à l’article
35 §
1 de la Convention.
S’agissant de la prise en compte du rapport de l’expert, la Cour rappelle que la Convention ne réglemente pas le régime des preuves en tant que tel. Il revient aux juridictions internes d’apprécier les éléments obtenus par elle et la pertinence de ceux dont une partie souhaite la production. La Cour a néanmoins pour tâche de rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris la manière dont la preuve a été administrée, a revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 de la Convention (arrêt Mantovanelli du 18 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-II, pp. 436-437, § 34).
La Cour observe que la cour d’appel a pris en considération le rapport de l’expert et que la Cour de cassation a jugé que celle-ci en avait fait une exacte application. S’agissant d’un élément de preuve que le requérant a eu l’occasion de commenter, la Cour n’aperçoit pas en quoi la procédure ici en cause n’aurait pas revêtu le caractère équitable exigé par l’article 6 § 1 de la Convention. Cette partie de la requête
doit dès lors être
rejetée comme étant manifestement mal fondée par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint d’avoir été condamné à verser 3
000
FRF au titre de l’article
700 du nouveau code de procédure civile.
Il allègue une violation de son droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
Aux termes de l’article 19 de la Convention, la Cour a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les États contractants. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction nationale, sauf si et dans la mesure où elles pouvaient avoir porté atteinte aux
droits et libertés sauvegardés par la Convention (
arrêt Schenk c. Suisse du 12 juillet 1988, série A n
o
140, p. 29, § 45), sans quoi elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et méconnaîtrait les limites de sa mission (arrêt Kemmache c. France, n
o
3, du 24
novembre 1994, série A n
o
296-C, p. 88, § 44).
En l’espèce, la Cour ne relève aucun élément susceptible d’étayer les allégations du requérant sur ce point.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être
rejetée comme étant manifestement mal fondée par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la première procédure
;
pour le surplus.
Greffière
Président