Louerat împotriva Franței

A TREIA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 44964/98 presentată de Maurice și Christine LOUERAT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședințând pe 7 martie 2002 într-o cameră compusă din : Domi G. Ress, președinte, I. Cabral Barreto, J.-P. Costa, P. Kūris, B. Zupančič, J. Hedigan, K. Traja, judecători, și din M. V. Berger, grefiер de secție, Având în vedere petiția mențională mai sus presentată Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 29 iunie 1998 și înregistrată pe 15 decembrie 1998, După deliberare, adoptă următoarea decizie :

ASPECTELE FAPTICE

A. Circumstanțele particulare ale cauzei Reclamanții, Maurice și Christine Louerat, sunt cetățeni francezi, născuți respectiv în 1944 și 1946 și reziduind la Paris. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de parties, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Procedura penală Reclamanții erau conducători ai trei societăți (SARL Tradi-France, SARL CTE-TM și SARL Tradi-Multiple) având ca obiect construcția și vânzarea de case individuale. Pe 8 iulie 1987, ca urmare a ordinanțelor emise de președinții tribunalelor de mare instanță din Paris, Châteauroux și Tours datate 7 și 8 iulie 1987, agenții fiscali au efectuat vizite și au procedat la sechestru de documente în localurile societăților, precum și la domiciliul reclamanților.

Începând cu 7 ianuarie 1988, administrația fiscală a procedat la verificarea contabilității societății Tradi-France și apoi, începând cu 13 iunie 1988, la fel pentru celelalte două societăți. Ca urmare a unei plângeri a administrației fiscale depuse pe 22 iunie 1990 pentru trei dosare de fraudă vizând reclamanții în calitate de conducători ai societăților menționate, procurorul Republicii din Tours a luat o cerere de deschidere a urmăririi penale pe 19 februarie 1991 și o investigație a fost deschisă. Reclamanții au fost puși sub urmărire pe 31 mai și 31 octombrie 1991 și trimiși, pe 9 și 22 iunie 1992, în fața tribunalului pentru sustragere frauduloasă de impozit pe societăți privind societatea Tradi-France și CTE-TM și taxă pe valoarea adăugată pentru cele trei societăți, referitor la exercițiile de la 1984 la 1988, fapte pedepsite de articolele 1741, 1743 și 1745 din Codul general al impozitelor.

În august 1990 și iunie 1992, reclamanții au formulat recoururi în casație împotriva ordinanțelor de percheziție din 7 și 8 iulie 1987. La ședința din 2 noiembrie 1992 în fața tribunalului corecțional din Tours, reclamanții au solicitat amânarea cauzei pe motiv că ordinanțele care autorizaseră vizitele domiciliare în localurile lor sociale erau obiectul unui recurs în anulare pe care Curtea de Casație nu-l examinase încă. Tribunalul, considerând mai prefierabil să cunoască decizia curții supreme înainte de a se pronunța, a amânat cauza la 4 octombrie 1993 și apoi, deoarece nici o decizie nu fusese pronunțată la acea dată, la 3 octombrie 1994. Puțin înainte de ședința din 3 octombrie, avocatul reclamanților a transmis hotărârile Camerei penale a Curții de Casație din 21 aprilie 1992 și 4 ianuarie 1994 anulând vizitele domiciliare pentru vicii de formă.

A ridicat în limine litis un mijloc de nulitate argumentând că anularea vizitelor domiciliare entrajna nulitatea întregii proceduri ulterioare. Tribunalul a amânat cauza în deliberare la ședința din 27 octombrie 1994 și apoi la 24 noiembrie. Printr-o sentință din 24 noiembrie 1994, tribunalul a respins excepția de nulitate pe motiv că vizitele domiciliare și sechestrul realizate în virtutea ordinanțelor anulate nu afectau în nici un fel investigațiile fiscale, investigațiile și urmăririle judiciare care nu erau deloc o consecință sau succesiune procedurală a acestora. Tribunalul a condamnat reclamanții respectiv la treizeci de luni de închisoare, din care optsprezece luni cu suspendare, și șase luni de închisoare cu suspendare, precum și la plata impozitelor fraudate și a penalităților aferente.

Printr-o hotărâre pronunțată în absență pe 7 noiembrie 1995, curtea de apel din Orléans a confirmat sentința. Pe 11 aprilie 1996, reclamanții au formulat opoziție împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre din 21 ianuarie 1997, curtea de apel din Orléans a confirmat sentința dar a redus pedeapsa primului reclamant la doi ani de închisoare, din care optsprezece luni cu suspendare. Reclamanții au formulat un recurs în casație invocând lipsa de bază legală a hotărârii atacate pe motiv că anularea ordinanțelor de percheziție facea nulă orice urmărire și condamnare pentru încălcarea legislației fiscale.

Pe 28 mai 1998, Curtea de Casație a anulat parțial hotărârea atacată considerând : « (...) Având în vedere că din enunțurile hotărârii atacate și ale sentinței pe care aceasta o confirmă rezultă că administrația fiscală cunoștea, chiar înainte să sesizeze autoritatea judiciară pentru a obține autorizație de a proceda la vizite domiciliare, existența celor trei societăți în cauză și faptul că două dintre ele, grupul Tradi-France și CTE-TM, nu efectuaseră nici o declarație fiscală ; că prin urmare, cu dreptate judecătorii au respins excepția de nulitate în ceea ce privește urmăririle angajate împotriva conducătorilor acestor două societăți, observând în special că operațiunile anulate nu aveau efect asupra constatării carențelor lor declarative pe care administrația fiscală putea constata de la sine ; Că în adevăr, anularea unei decizii judiciare, care readuce cauza și parties la aceeași stare în care se găseau anterior, nu postulează anularea decât a ceea ce a fost necesara consecință sau execuția acestei decizii ; Având în vedere, în schimb, că nu este cazul societății Tradi-Multiple, ai cărei conducători sunt urmăriți, ca urmare a unui control fiscal, pentru că în declarațiile de cifră de afaceri majoraseră abuziv drepturile la deducere ; că, totuși, dacă pedepsele de închisoare,

de publicare și afișare sunt justificate de declarațiile de vinovăție privind celelalte societăți, din cauza că declarând soții Louerat solidar obligați cu societatea Tradi-Multiple la plata TVA datorate pentru perioada din 1 decembrie 1985 la 31 iulie 1986, în timp ce urmăririle penale privind această societate erau afectate de anularea ordinanțelor care autorizaseră vizitele domiciliare și sechestrul de piese contabile, judecătorii nu au înțeles sensul și portada principiilor menționate mai sus ; Din care urmează că casația este motivată din acest motiv ; (...) A declarat că nu a avdri loc trimitere în judecată ; » 2. Procedurile administrative Pe 7 februarie 1992, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din Orléans, pentru societatea CTE-TM, cu trei cereri privind plata diverșilor impozite și penalităților aferente.

Printr-o sentință din 18 mai 1999, tribunalul i-a dat satisfacție. Pe 7 februarie 1992, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Orléans, pentru societatea Tradi-France, cu cinci cereri privind plata diverșilor impozite și penalităților aferente. Printr-o sentință din 18 mai 1999, tribunalul a respins toate cererile societății reclamante. Pe 20 iulie 1999, reclamanții au apelat sentința în fața curții administrative de apel din Nantes. Cauza este încă în curs la acest moment. Pe 11 martie 1992, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ din Orléans cu o cerere de descărcare din cotizații suplimentare la impozit pe venituri. Printr-o cerere din 24 aprilie 1992, reclamantul a sesizat tribunalul cu o cerere de descărcare dintr-o penalitate fiscală privind societatea Tradi-Multiple.

Printr-o sentință din 18 mai 1999, tribunalul a respins cererile reclamanților. Pe 24 aprilie 1992, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Orléans cu cinci cereri privind plata diverșilor impozite și penalităților aferente privind societatea Tradi-Multiple. Prin două sentințe din 18 mai 1999, tribunalul a concluzionat la o lipsă de caz de a se pronunța pe o parte din concluzii și a respins restul. Mai mult, a trimis o parte din concluziile uneia dintre cele două cereri președintelui secției de contencios al Consiliului de Stat pentru desemnarea jurisdicției competente. Pe 20 iulie 1999, ar fi fost apelate aceste două sentințe în fața curții administrative de apel din Nantes. Aceste cauze ar fi încă în curs în acest moment.

B. Elemente de drept intern Articolul L. 781 al Codului organizării judiciare « Statul este obligat să repare prejudiciul cauzat de funcționarea defectuoasă a serviciului de justiție. Această răspundere este angajată doar de o culpă gravă sau de o refuzare de justiție. » art. 175-1 al Codului de procedură penală « Orice persoană pusă sub urmărire sau parte civilă poate, la expirarea unui termen de un an care se calculează, după caz, din data la care a fost pusă sub urmărire sau din ziua constituirii sale ca parte civilă, să solicite judecătorului de instrucție să pronunțe trimiterea în fața instanței de judecată sau să declare că nu are caz să continue investigația. În termen de o lună de la primirea acestei cereri, judecătorul de instrucție, prin ordonanță special motivată, dă curs acesteia sau declară că trebuie să continue investigația.

(...) Dacă judecătorul de instrucție nu s-a pronunțat în termenul fixat în alineatul anterior, persoana poate sesiza direct cu cererea sa camera de punere în acuzare care, pe rechiziții scrise și motivate ale procurorului general, se pronunță în douăzeci de zile de la sesizare. »

PE DREPTURI

Plângerea reclamanților privește durata procedurilor. Invocă art. 6 § 1 al Convenției al cărui dispozițiile relevante se citesc după cum urmează : « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) în termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide, fie pe contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală împotriva sa. » 1. Procedura penală a) Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 al Convenției. Consideră mai întâi că reclamanții au omis să solicite judecătorului de instrucție închiderea cauzei în aplicarea articolului 175-1 al Codului de procedură penală.

Reclamanții consideră că acest text, intrat în vigoare pe 1 martie 1993, nu poate fi opusă deoarece la acea dată investigația era deja închisă de mai mulți luni.

Curtea constată mai întâi că calea de atac prevăzută la art. 175-1 al Codului de procedură penală urmărește să remedeze, printr-un fel de recurs ierarhic, inacțiunea judecătorului de instrucție, deoarece urmărește să-l oblige pe acesta să pronunțe fie închiderea investigației printr-o decizie de trimitere în judecată sau de clasare, fie să indice că intenționează să continue investigația (Bar c. Franța, cerere nr. 37863/97, decizie din 7 septembrie 1999). Or, chestiunea mijloacelor pe care un reclamant le poate eventual folosi pentru a accelera procedura nu aparține în principiu problematicii epuizării căilor de atac interne, ci aceleia a examinării comportamentului reclamantului, deci a examinării temeiniciei plângerii privind durata procedurii (a se vedea în special Bar c. Franța, decizie precitată, C.P., J.F.P., E.P., C.P., T.P.

și A.P. c. Franța, cerere nr. 36009/97, decizie din 12 octombrie 1999, și G.B. c. Franța, cerere nr. 44069/98, decizie din 16 mai 2000). Prin urmare, trebuie respingă excepția ridicată de Guvern. Guvernul susține de altfel că reclamanții ar fi trebuit să sesizeze instanțele franceze cu o acțiune în răspundere adresată Statului și bazată pe articolul L 781-1 al Codului organizării judiciare. Guvernul subliniază că acest recurs se bazează acum pe o jurisprudență consolidată. Într-adevăr, o sentință a tribunalului de mare instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 vizează explicit art. 6 al Convenției și a fost confirmată de o hotărâre a curții de apel din Paris din 20 ianuarie 1999, care constituie, conform Guvernului, o hotărâre de principiu urmate pe scară largă de instanțele interne.

Reclamanții consideră că articolul L.781-1 al Codului organizării judiciare nu era de natură să redreseze încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției în măsura în care jurisprudența citată de Guvern nu era cunoscută la momentul introducerii cererei lor în fața Comisiei. Curtea notează că articolul L. 781-1 al Codului organizării judiciare a fost subiect în ultimii ani al unei folosiri din ce în ce mai frecvente, în special în domeniul nerespectării termenului rezonabil, instanțele competente aplicând-o în referire la art. 6 § 1 al Convenției. Cu toate acestea, în ceea ce privește art. 6 § 1, Curtea constată că hotărârea curții de apel din Paris din 20 ianuarie 1999, precum și alte hotărâri menționate de Guvern sunt ulterioare introducerii cererei în fața Comisiei, și anume 29 iunie 1998. Prin urmare, această a doua excepție trebuie de asemenea respingă.

b) Ca mijloc subsidiare, Guvernul consideră că plângerea este în mod evident neîntemeiată. Susține că procedura a început respectiv pe 31 mai 1991 pentru reclamant și 31 octombrie 1991 pentru soția sa, data punerii sub urmărire. Reclamanții sunt de părere că investigațiile inițiale, încă din percheziții din iulie 1987, au avut repercusiuni importante asupra situației lor și fac să înceapă procedura la acea dată. Guvernul subliniază complexitatea cauzei din cauza caracterului ei economic și financiar și mai ales a importanței fraudei fiscale în cadrul unui grup de societăți care recurgeau la denumiri sociale și logouri foarte apropiate.

Susține de altfel că ansamblul procedurii penale nu evidențiază nici un disfuncționament imputabil autorităților judiciare dar că prelungirea acesteia este în mare măsură datorată comportamentului reclamanților, care la toate etapele au înmulțit recoururile și au menținut o mare confuzie comunicând autorităților adrese eronate (cereri de trimitere în fața tribunalului corecțional din Tours, schimbare de adresă în decursul procedurii în fața curții de apel în special din opoziția lor, depunerea de memorii în octombrie 1997 și mai 1998 în fața Curții de Casație). Guvernul concluzionează că o procedură care a durat aproape șase ani, unsprezece luni și douăzeci și opt de zile privind reclamantul, și șase ani, șase luni și douăzeci și opt de zile pentru reclamantă, nu poate fi considerată excesivă.

2. Proceduri administrative Guvernul constată că cincisprezece cereri au fost depuse de reclamanți în fața tribunalului administrativ din Orléans privind patru proceduri distincte. Recunoaște că procedurile administrative au cunoscut un desfășurare anormal de lung care se explică totuși prin comportamentul parties care au schimbat numeroase piese și prin depunerea tardivă a memoriilor lor respective. Curtea consideră, la lumina criteriilor dezvoltate de jurisprudența organelor Convenției privind « termenul rezonabil » (complexitate a cauzei, comportament al reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, că petiția trebuie să facă obiectul unui examen pe fond.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară petiția admisibilă, cu toți mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Grefiер Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44964/98 présentée par Maurice et Christine LOUERAT contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 7 mars 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , J.-P. Costa , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 juin 1998 et enregistrée le 15 décembre 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT A. Circonstances particulières de l’affaire Les requérants, Maurice et Christine Louerat, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1944 et 1946 et résidant à Paris.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La procédure pénale Les requérants étaient gérants de trois sociétés (SARL Tradi-France, SARL CTE-TM et la SARL Tradi-Multiple) ayant pour objet la construction et la vente de maisons individuelles. Le 8 juillet 1987, à la suite d’ordonnances rendues par les présidents des tribunaux de grande instance de Paris, de Châteauroux et de Tours en date des 7 et 8 juillet 1987, des agents des impôts effectuèrent des visites et procédèrent à des saisies de documents dans les locaux des sociétés ainsi qu’au domicile des requérants. A partir du 7 janvier 1988, l’administration des impôts procéda à la vérification de la comptabilité de la société Tradi-France puis à compter du 13 juin 1988, elle fit de même pour les deux autres sociétés.

Suite à une plainte de l’administration fiscale déposée le 22 juin 1990 pour trois dossiers de fraude visant les requérants en tant que gérants des sociétés précitées, le procureur de la République de Tours prit un réquisitoire introductif le 19 février 1991 et une information fut ouverte. Les requérants furent mis en examen les 31 mai et 31 octobre 1991 et renvoyés, les 9 et 22 juin 1992, devant le tribunal pour soustraction frauduleuse à l’impôt sur les sociétés concernant la société Tradi-France et CTE-TM et à la taxe sur la valeur ajoutée pour les trois sociétés, au titre des exercices allant de 1984 à 1988, faits réprimés par les articles 1741, 1743 et 1745 du code général des impôts.

En août 1990 et juin 1992, les requérants formèrent des pourvois en cassation contre les ordonnances de perquisition des 7 et 8 juillet 1987. A l’audience du 2 novembre 1992 devant le tribunal correctionnel de Tours, les requérants sollicitèrent le renvoi de l’affaire au motif que les ordonnances ayant autorisé les visites domiciliaires dans leurs locaux sociaux étaient frappées d’un pourvoi en nullité que la Cour de cassation n’avait pas encore examiné. Le tribunal, estimant préférable de connaître la décision de la haute juridiction avant de statuer, renvoya l’affaire au 4 octobre 1993 puis, aucune décision n’étant encore intervenue à cette date, au 3 octobre 1994. Peu avant l’audience du 3 octobre, le conseil des requérants fit parvenir les arrêts de la chambre criminelle de la Cour de cassation des 21 avril 1992 et 4 janvier 1994 annulant les visites domiciliaires pour vice de forme.

Il souleva in limine litis un moyen de nullité arguant que l’annulation des visites domiciliaires entraînait la nullité de toute la procédure subséquente. Le tribunal mit l’affaire en délibéré à l’audience du 27 octobre 1994 puis au 24 novembre. Par un jugement du 24 novembre 1994, le tribunal rejeta l’exception de nullité au motif que les visites domiciliaires et saisies réalisées en vertu des ordonnances annulées n’affectaient en rien les enquêtes fiscales, instruction et poursuites judiciaires qui n’en étaient nullement la conséquence ou la suite procédurale. Le tribunal condamna les requérants respectivement à trente mois d’emprisonnement, dont dix-huit mois avec sursis, et six mois d’emprisonnement avec sursis, ainsi qu’au paiement des impôts fraudés et à celui des pénalités y afférentes.

Par un arrêt rendu par défaut le 7 novembre 1995, la cour d’appel d’Orléans confirma le jugement. Le 11 avril 1996, les requérants formèrent opposition audit arrêt. Par un arrêt du 21 janvier 1997, la cour d’appel d’Orléans confirma le jugement mais ramena la peine du premier requérant à deux ans d’emprisonnement, dont dix-huit mois avec sursis. Les requérants formèrent un pourvoi en cassation en invoquant le défaut de base légale de l’arrêt attaqué au motif que l’annulation des ordonnances de perquisition rendait nulle toute poursuite et condamnation pour infraction à la législation fiscale.

Le 28 mai 1998, la Cour de cassation cassa partiellement l’arrêt attaqué en considérant : « (...) Attendu qu’il résulte des énonciations de l’arrêt attaqué et du jugement qu’il confirme que l’administration fiscale connaissait, avant même de saisir l’autorité judiciaire pour se faire autoriser à procéder aux visites domiciliaires, l’existence des trois sociétés en cause et le fait que deux d’entre elles, le groupe Tradi-France et CTE-TM, n’avaient effectué aucune déclaration fiscale ; que dès lors c’est à bon droit que les juges ont écarté l’exception de nullité en ce qui concerne les poursuites engagées contre le dirigeant de ces deux sociétés, en relevant notamment que les opérations annulées étaient sans effet sur la constatation de leur carence déclarative que l’administration des impôts avait pu faire d’elle-même ; Qu’en effet, l’annulation d’une décision judiciaire, qui remet la cause et les parties au même état où elles se trouvaient antérieurement, ne postule l’annulation que de ce qui été la suite nécessaire ou l’exécution de cette décision ; Attendu, en revanche, que tel n’est pas le cas de la société Tradi-Multiple, dont les dirigeants sont poursuivis, à la suite d’un contrôle fiscal, pour avoir, dans les déclarations de chiffre d’affaires, majoré abusivement les droits à déduction ; que, toutefois, si les peines d’emprisonnement,

de publication et d’affichage sont justifiées par les déclarations de culpabilité relatives aux autres sociétés, par contre, en déclarant les époux Louerat solidairement tenus avec la société Tradi-Multiple au paiement de la TVA due pour la période du 1er décembre 1985 au 31 juillet 1986, alors que les poursuites pénales concernant cette société étaient affectées par l’annulation des ordonnances autorisant les visites domiciliaires et saisies de pièces comptables, les juges ont méconnu le sens et la portée des principes sus-visés ; D’où il suit que la cassation est encourue de ce chef ; (...) Dit n’y avoir lieu à renvoi ; » 2. Les procédures administratives Le 7 février 1992, le requérant saisit le tribunal administratif d’Orléans, pour la société CTE-TM, de trois requêtes relatives au paiement de divers impôts et des pénalités y afférentes.

Par un jugement du 18 mai 1999, le tribunal lui donna satisfaction. Le 7 février 1992, la requérante saisit le tribunal administratif d’Orléans, pour la société Tradi-France, de cinq requêtes relatives au paiement de divers impôts et pénalités y afférentes. Par un jugement du 18 mai 1999, le tribunal rejeta toutes les demandes de la société requérante. Le 20 juillet 1999, les requérants interjetèrent appel du jugement devant la cour administrative d’appel de Nantes. L’affaire est encore pendante à ce jour. Le 11 mars 1992, les requérants saisirent le tribunal administratif d’Orléans d’une demande en décharge de cotisations supplémentaires à l’impôt sur le revenu. Par une requête du 24 avril 1992, le requérant saisit le tribunal d’une demande en décharge d’une pénalité fiscale relative à la société Tradi-Multiple.

Par un jugement du 18 mai 1999, le tribunal rejeta les demandes des requérants. Le 24 avril 1992, la requérante saisit le tribunal administratif d’Orléans de cinq requêtes relatives au paiement de diverses taxes et des pénalités y afférentes concernant la société Tradi-Multiple. Par deux jugements du 18 mai 1999, le tribunal conclut à un non-lieu à statuer sur une partie des conclusions et rejeta le surplus. En outre, il renvoya une partie des conclusions d’une des deux requêtes au président de la section du contentieux du Conseil d’Etat pour désignation de la juridiction compétente. Le 20 juillet 1999, appel aurait été interjeté de ces deux jugements devant la cour administratives d’appel de Nantes.

Les affaires seraient encore pendantes à ce jour. B. Eléments de droit interne Article L. 781 du code de l’organisation judiciaire « L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de justice. Cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice. » Article 175-1 du code de procédure pénale « Toute personne mise en examen ou la partie civile peut, à l’expiration d’un délai d’un an à compter, selon le cas, de la date à laquelle elle a été mise en examen ou du jour de sa constitution de partie civile, demander au juge d’instruction de prononcer le renvoi devant la juridiction de jugement ou de déclarer qu’il n’y a pas lieu à suivre.

Dans le délai d’un mois à compter de la réception de cette demande, le juge d’instruction, par ordonnance spécialement motivée, fait droit à celle-ci ou déclare qu’il y a lieu à poursuivre l’information. (...) A défaut par le juge d’instruction d’avoir statué dans le délai fixé à l’alinéa précédent, la personne peut saisir directement de sa demande la chambre d’accusation qui, sur les réquisitions écrites et motivées du procureur général, se prononce dans les vingt jours de sa saisine. » EN DROIT Le grief des requérants porte sur la durée des procédures. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» 1. Procédure pénale a) Le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Il considère tout d’abord que les requérants ont omis de solliciter du juge d’instruction la clôture de l’affaire en application de l’article 175-1 du code de procédure pénale. Les requérants estiment que ce texte, entré en vigueur le 1 er mars 1993, ne peut leur être opposé puisqu’à cette date, l’instruction était déjà close depuis plusieurs mois.

La Cour constate tout d’abord que la voie de recours prévue à l’article 175-1 du code de procédure pénale vise à pallier, par une sorte de recours hiérarchique, l’inaction du juge d’instruction, puisqu’elle vise à obliger celui-ci soit à prononcer la clôture de l’information par une décision de renvoi en jugement ou de non lieu, soit à indiquer qu’il entend poursuivre l’information (Bar c. France, requête n° 37863/97, décision du 7 septembre 1999). Or la question des moyens qu’un requérant peut le cas échéant utiliser pour accélérer la procédure ne relève en principe pas de la problématique de l’épuisement des voies de recours internes, mais de celle de l’examen du comportement du requérant, donc de l’examen du bien-fondé du grief tiré de la durée de la procédure (voir notamment Bar c. France, décision précitée, C.P., J.F.P., E.P., C.P., T.P.

et A.P. c. France, requête n° 36009/97, décision du 12 octobre 1999, et G.B. c. France, requête n° 44069/98, décision du 16 mai 2000). Partant, il y a lieu de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement. Le Gouvernement soutient par ailleurs que les requérants auraient du saisir les juridictions françaises d’une action en responsabilité dirigée contre l’Etat et fondée sur l’article L 781-1 du code de l’organisation judiciaire. Le Gouvernement souligne que ce recours se fonde désormais sur une jurisprudence consolidée. En effet, un jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5 novembre 1997 vise expressément l’article 6 de la Convention et a été confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999, qui constitue, selon le Gouvernement, un arrêt de principe largement suivi par les juridictions internes.

Les requérants estiment que l’article L.781-1 du code de l’organisation judiciaire n’était pas de nature à redresser la violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où la jurisprudence citée par le Gouvernement n’était pas connue lors de l’introduction de leur requête devant la Commission. La Cour note que l’article L. 781-1 du code l’organisation judiciaire a fait l’objet dans les dernières années d’un usage de plus en plus fréquent, notamment dans le domaine du non-respect du délai raisonnable, les juridictions compétentes l’appliquant en se référant à l’article 6 § 1 de la Convention. Toutefois, en ce qui concerne l’article 6 § 1, la Cour relève que l’arrêt de la cour d’appel de Paris, du 20 janvier 1999, ainsi que les autres arrêts mentionnés par le Gouvernement sont postérieurs à l’introduction de la requête devant la Commission, à savoir le 29 juin 1998. Partant, cette seconde exception doit également être rejetée.

b) A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que le grief est manifestement mal fondé. Il soutient que la procédure a respectivement débuté les 31 mai 1991 pour le requérant et 31 octobre 1991 pour son épouse, date de leurs mises en examen. Les requérants sont d’avis que les investigations initiales, dès les perquisitions du mois de juillet 1987, ont eu des répercussions importantes sur leur situation et font débuter la procédure à cette date-là. Le Gouvernement souligne la complexité de l’affaire en raison de son caractère économique et financier et surtout de l’importance de la fraude fiscale au sein d’un groupe de sociétés qui avaient recours à des raisons sociales et des logos très proches.

Il soutient par ailleurs que l’ensemble de la procédure pénale ne fait apparaître aucun dysfonctionnement imputable aux autorités judiciaires mais que l’allongement de celle-ci est largement dû au comportement des requérants, qui à tous les stades ont multiplié les recours et entretenu une grande confusion en communiquant aux autorités des adresses erronées (demandes de renvoi devant le tribunal correctionnel de Tours, changement d’adresse au cours de la procédure devant la cour d’appel en particulier à partir de leur opposition, dépôt de mémoires en octobre 1997 et mai 1998 devant la Cour de cassation). Le Gouvernement en conclut qu’une procédure, qui a duré près de six ans, onze mois et vingt-huit jours s’agissant du requérant, et six ans, six mois et vingt huit jours pour la requérante, ne saurait être considérée comme excessive.

2. Procédures administratives Le Gouvernement relève que quinze requêtes ont été déposées par les requérants devant le tribunal administratif d’Orléans relatives à quatre procédures distinctes. Il reconnaît que les procédures administratives ont connu un déroulement anormalement long qui s’explique cependant par le comportement des parties qui ont échangé de nombreuses pièces et par le dépôt tardif de leurs mémoires respectifs. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président