C. și D.L. împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55052/00 prezentate de C. și D.L. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'lape (secțiunea a doua), care are loc la 16 septembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 noiembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți francezi, născuți în 1942, respectiv 1943 și rezidenți în Fleuy-Lès-Aubrais și Champcueil. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către M. P. Gonzalez de Gaspard, avocat la Paris, și în prezent de domnul Senyk, avocat la Paris.

Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 decembrie 1991, Tribunalul de Comerț din Corbeil a pronunțat redresarea judiciară a societății O., apoi, la 16 martie 1992, lichidarea sa judiciară. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:1999:318, punctul 41. Având în vedere această examinare contabilă, reclamanții au fost anchetați de către liderii de abuz de bunuri sociale, abuz de putere și faliment prin deturnare de active.

Prin hotărârea din 2 aprilie 1997, tribunalul de mare instanță din Evry i-a relaxat pe conducătorii de abuz de putere, dar i-a declarat vinovați de abuzurile de bunuri sau de credit de către un conducător în scopuri personale, de faliment și de deturnarea sau ascunderea totală sau parțială a activelor. Ei au fost condamnați la pedepse identice, adică 18 luni de închisoare cu suspendare simplă și interdicția pentru o perioadă de 15 ani de a conduce o întreprindere. La 3 iunie 1998, instanța de apel din Paris a respins recursul formulat de reclamanți. Ea a recalificat faptele de abuz de putere în abuz de bunuri sociale și a purtat pedeapsa cu închisoarea la 2 ani, dintre care 16 luni cu suspendare, a înlocuit interdicția de a conduce o întreprindere timp de 15 ani cu o interdicție definitivă și a adăugat o amendă de 200 000 de franci francezi.

La 4 iunie 1998, reclamanții au formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. Ei invocau diverse mijloace, inclusiv încălcarea principiului personalității pedepselor, motivându-le pentru faliment fiind, în opinia lor, prea generale, lipsa unui răspuns la mijloacele lor pe trei transferuri, descalificarea faptelor de abuz de putere în abuz de bunuri sociale și contestau ea însăși această calificare. Prin scrisoarea din 9 aprilie 1999, reclamanții au fost informați de Parchetul Procurorului General în apropierea Curții de Casație cu privire la obligația acestora de a se declara, cel târziu în ajunul ședinței Curții de Casație, în conformitate cu art. 583 din Codul de procedură penală.

Printr-o cerere formulată de avocatul lor la 4 mai 1999, reclamanții au solicitat instanței de apel din Paris o scutire de la punerea în funcțiune. Tribunalul de apel le-a respins cererea la 12 mai 1999. La 18 mai 1999, reclamanții s-au constituit prizonieri la casa de judecată. A doua zi, Curtea de Casație a respins recursul formulat la 4 iunie 1998. (...) instanța de apel, care a caracterizat în toate elementele sale infracțiunea pe care a declarat-o vinovată și care nu și-a exmatriculat puterile, și-a justificat decizia fără să suporte acuzațiile invocate. (...) declarația de vinovăție a acestui șef care justifică pedeapsa pronunțată, nu este necesar să se examineze celelalte obiecții propuse referitoare la încălcarea bunurilor sociale ale căror inculpați au fost de asemenea declarați vinovați.

Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală se citesc după cum urmează: art. 569 În timpul termenelor de recurs în casație și, în cazul în care a existat recurs, până la pronunțarea hotărârii Curții de Casație, acesta este suspendat la executarea hotărârii judecătorești în fața instanței judecătorești, cu excepția cazului în care se soluționează condamnările civile, și cu excepția cazului în care instana de apel confirmă mandatul acordat de instanță în temeiul articolului 464-1 sau al articolului 465, primul paragraf, sau decernează ea însăși mandatul în aceleași condiții și în conformitate cu aceleași norme. Art. 583 Sunt declarați decăzuți din recursul lor cei condamnați la o pedeapsă care duce la privarea de libertate pentru o perioadă mai mare de șase luni, care nu sunt în stare sau care nu au obținut, din instanța care a pronunțat, scutește, cu sau fără cauțiune, de a se pune în stare.

(...) În cazul în care se solicită o scutire de la plata impozitului pe profit sau de la plata impozitului pe profit sau pe profit sau de la plata impozitului pe profit sau de la plata impozitului pe profit sau a impozitului pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pierdere de profit sau pierdere sau pierdere de profit sau pierdere sau pierdere, în cazul în care o astfel de plată este efectuată în conformitate cu art. 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Parlamentului European și al Consiliului sau cu art. 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a impozitului pe profit sau pierdere, în cazul în care se aplică o măsură mai mare parte a impozitului pe profit sau pierdere, în cazul în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din prezentul articol, în cazul în care se aplică unei întreprinderi sau în cazul în cazul în cazul în care se aplică art. 2 alineatul (1) litera (b) litera (b) din prezentul articol sau (2) litera (b) din prezentul articol) din prezentul articol.

Pentru ca acțiunea sa să fie admisibilă, este suficient ca reclamantul să justifice faptul că a fost constituit într-o casă de judecată, fie din locul în care se află Curtea de Casație, fie din locul în care a fost pronunțată condamnarea; supraveghetorul-șef al acestei case de hotărâre lai primește din ordinul procurorului general în apropierea Curții de Casație sau al șefului Parchetului instanței de judecată. Reclamanții se plâng de o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) combinate. Ei susțin încă că cauza lor nu a fost auzită în mod echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În cele din urmă, reclamanții susțin o încălcare a dreptului lor la prezumția de nevinovăție garantată prin art. 6 alin. (2) din Convenție.

(2) și (6) alin. (3) lit. (a) din Convenție, care se citește astfel: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide, (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, în special, să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa (...) Reclamanții susțin că rapoartele de expertiză care au servit drept temei pentru acuzare au fost incorecte și că anumite pagini ale rapoartelor respective nu le-au fost comunicate.

Prin urmare, aceștia consideră că refuzul instanțelor naționale de a da curs cererilor lor de comunicare a documentelor lipsă și de rectificare a rapoartelor este incompatibil cu dispozițiile articolului 6 alineatul (1) și ale articolului 6 alineatul (3) litera (a) coroborate. În plus, acestea subliniază că instanța de recurs competentă pentru a se pronunța asupra cererii lor de scutire de la aplicarea dispozițiilor era cea care pronunțase decizia împotriva căreia se pronunța recursul, astfel încât aceasta să nu poată fi considerată drept o instanță de judecată mai mică decât aceasta în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.

Curtea reamintește că art. 35 din Convenție impune să se ridice în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le intenționează să le formuleze în fața Curții; de asemenea, dispune utilizarea mijloacelor de procedură adecvate pentru a împiedica o încălcare a Convenției (Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, § 34).În speță, Curtea constată că inculpații nu au ridicat obiecțiunile menționate anterior, nici în esență, nici în concluziile lor da , nici în memoriul depus pentru susținerea recursului în casare. Reclamanții pun în discuție echitatea procedurii. Pe de o parte, ei reproșează Curții de Casație că nu au luat în considerare rectificările pe care le-au adus rapoartelor de competență.

Pe de altă parte, aceștia subliniază că Curtea de Casație a omis să examineze toate motivele invocate în recursul lor. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, Curtea este competentă numai pentru a asigura respectarea Convenției europene a drepturilor de la . În acest sens, aceasta nu este competentă nici pentru a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă (García Ruiz c. Spania [GC], 30544/96, § 28, CEDO 1999-I), nici pentru a decide … Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează acestea.

La întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii. În cazul în care art. 6 alin. (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Astfel, prin respingerea unei căi de atac, instanța de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-și face propriile motive ale deciziei luate. Pe de altă parte, în cazul în care, la art. 6 din convenție, se garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (hotărârea García Ruiz, citată anterior, §§ 26 și 28). instanțele din fond s-au confruntat cu proceduri contradictorii în cursul cărora reclamanții au putut invoca toate observațiile și argumentele pe care le considerau necesare.

Pe de altă parte, se pare că instanțele au apreciat credibilitatea diferitelor mijloace prezentate având în vedere toate circumstanțele cauzei și-au motivat în mod corespunzător decizia în această privință. În plus, Curtea de Casație a decis că instanța de apel, care a caracterizat în toate elementele sale infracțiunea pe care a declarat-o vinovată, și-a justificat decizia fără a suporta obiecțiile invocate și a considerat apoi că, declarația de vinovăție a acestui șef care justifica pedeapsa pronunțată, nu era necesar să se examineze celelalte obiecții invocate. Având în vedere cele de mai sus, examinarea dosarului nu permite să se detecteze nici o aparență de încălcare a art. 6 din Convenție; prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții consideră, în ultimă instanță, că procedura de punere în aplicare, în măsura în care constituie obligația de executare a unei hotărâri judecătorești care nu este încă definitivă, constituie o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (2) din convenție. 2000-515 din 15 iunie 2000, care urmează să fie eliminată din Codul de procedură penală. Guvernul susține că principiul prezumției de nevinovăție este, prin natura sa, limitat în timp și devine fără obiect atunci când a fost stabilită în mod legal vinovăția unui pârât. Reclamanții invocă, în speță, beneficiul prezumției în cadrul recursului lor în Casație, adică în momentul exercitării unei căi de atac extraordinare, care se referă numai la aprecierea legalității hotărârii de condamnare pronunțate de instanțele inferioare.

În acest sens, atât tribunalul corecțional, cât și instanța de judecată au avut, în urma unor înjunghieri contradictorii în cursul cărora au fost respectate drepturile la apărare, examinarea elementelor de fapt și de drept referitoare la reclamanți. Aceste instanțe, care erau pronunțate asupra temeiniciei acuzației aduse împotriva lor, au conchis la vinovăție și i-au condamnat. Guvernul concluzionează că prezumția de nevinovăție nu ar putea să se extindă la faza ulterioară judecății, în acest caz, procedura de recurs în casație. Reclamanții au omis să prezinte observații în termenul care le-a fost acordat, fără a oferi explicații în această privință.

Curtea amintește că în două cauze ( Khalfaoui c. Franța, n 3479/97, CEDO 1999-IX Papon c. Franța, n 54210/00, CEDO 2002 VII), Comisia a considerat că respingerea cererii de scutire de la plata taxei de punere în liberă circulație a reclamanților respectivi și decăderea ulterioară a recursului lor în casare, în conformitate cu art. 583 din Codul de procedură penală, le-a adus atingere dreptului acestora la o instanță în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție. În speță, Curtea constată că reclamanții s-au constituit prizonieri în ajunul examinării recursului lor și nu au fost declarați decăzuți de acesta. Astfel, aceștia nu se plâng de o încălcare a dreptului lor la o instanță în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție; cauza lor privește problema dreptului la prezumția de nevinovăție în sensul articolului 6 alineatul (2) din convenție.

În această privință, Curtea trebuie să reamintească faptul că, în cazul în care, fără stabilirea legală a vinovăției unui pârât și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut posibilitatea de a exercita dreptul la apărare, o hotărâre cu privire la acesta reflectă sentimentul de vinovăție (Minelli c. Elveția, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A n 62, § 37). În speță, Curtea amintește că hotărârile din 2 aprilie 1997 și iunie 1998 au avut loc în cadrul unor proceduri contradictorii în cursul cărora instanțele s-au pronunțat asupra temeiniciei acuzațiilor împotriva reclamanților, în lumina tuturor elementelor cauzei. Prin urmare, reclamanții nu pot susține în mod rezonabil că aceste hotărâri judiciare reflectă sentimentul că sunt vinovați fără ca vina lor să fi fost stabilită în prealabil și fără să fi avut posibilitatea de a exercita dreptul la apărare.

Pe de altă parte, singurul fapt în care au fost obligați să se pună în stare înainte de examinarea recursului în Casație nu poate pune în discuție această concluzie. În consecință, acest fapt trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka modulière Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 55052/00 présentée par C. et D.L. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 16 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , Gaukur Jörundsson , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen , M. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 novembre 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants français, nés respectivement en 1942 et 1943 et résidant à Fleury-Lès-Aubrais et à Champcueil. Ils étaient représentés devant la Cour par M e P. Gonzalez de Gaspard, avocat à Paris, et actuellement par M e N. Senyk, avocate à Paris.

Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les requérants s’associèrent courant 1989 pour créer une société holding dénommée O. et comprenant en mars 1991 quatorze sociétés. Ils exercèrent en commun la direction de l’ensemble des sociétés du groupe. Le 2 décembre 1991, le tribunal de commerce de Corbeil prononça le redressement judiciaire de la société O., puis, le 16 mars 1992, sa liquidation judiciaire. L’analyse des comptes de la société par le mandataire liquidateur fit notamment état de transferts non justifiés de fonds et de marchandises, ainsi que de frais excessifs pour lesquels rien n’avérait qu’ils avaient été effectués dans l’intérêt de la société.

Au vu de cet examen comptable, les requérants furent mis en examen des chefs d’abus de biens sociaux, abus de pouvoir et de banqueroute par détournement d’actifs. Par jugement du 2 avril 1997, le tribunal de grande instance d’Evry les relaxa du chef d’abus de pouvoir mais les déclara coupables des délits d’abus de biens ou de crédit par un dirigeant à des fins personnelles, de banqueroute et détournement ou dissimulation de tout ou partie de l’actif. Ils furent condamnés à des peines identiques, soit 18 mois d’emprisonnement assortis du sursis simple et l’interdiction pour une durée de 15 ans de diriger une entreprise. Le 3 juin 1998, la cour d’appel de Paris rejeta l’appel formé par les requérants.

Elle requalifia les faits d’abus de pouvoir en abus de biens sociaux et porta la peine d’emprisonnement à 2 ans dont 16 mois avec sursis, remplaça l’interdiction de diriger une entreprise pendant 15 ans par une interdiction définitive et ajouta une amende d’un montant de 200 000 francs français. Le 4 juin 1998, les requérants formèrent un pourvoi en cassation à l’encontre de cet arrêt. Ils invoquaient divers moyens, notamment la violation du principe de personnalité des peines, les motifs les condamnant pour banqueroute étant à leurs yeux trop généraux, l’absence de réponse à leur moyen sur trois virements, l’impossibilité de disqualifier les faits d’abus de pouvoir en abus de bien sociaux et contestaient cette qualification elle-même.

Par courrier en date du 9 avril 1999, les requérants furent informés par le parquet du procureur général près la Cour de cassation de leur obligation de se mettre en état, au plus tard la veille de l’audience de la Cour de cassation, conformément à l’article 583 du code de procédure pénale. Par requête présentée par leur avocat le 4 mai 1999, les requérants demandèrent à la cour d’appel de Paris une dispense de mise en état. La cour d’appel rejeta leur requête le 12 mai 1999. Le 18 mai 1999, les requérants se constituèrent prisonniers à la maison d’arrêt.

Le lendemain, la Cour de cassation rejeta leur pourvoi formé le 4 juin 1998. Elle s’exprima notamment ainsi : « (...) la cour d’appel, qui a caractérisé en tous ses éléments constitutifs le délit dont elle a déclaré les prévenus coupables et qui n’a en rien excédé ses pouvoirs, a justifié sa décision sans encourir les griefs allégués ; (...) la déclaration de culpabilité de ce chef justifiant la peine prononcée, il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs proposés relatifs au délit d’abus de biens sociaux dont les prévenus ont également été déclarés coupables.

» B. Le droit interne pertinent Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale se lisent comme suit : Article 569 « Pendant les délais de recours en cassation et, s’il y a eu recours, jusqu’au prononcé de l’arrêt de la Cour de cassation, il est sursis à l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel, sauf en ce qui concerne les condamnations civiles, et à moins que la cour d’appel ne confirme le mandat décerné par le tribunal en application de l’article 464-1 ou de l’article 465, premier alinéa, ou ne décerne elle-même mandat sous les mêmes conditions et selon les mêmes règles. (...) » Article 583 « Sont déclarés déchus de leur pourvoi les condamnés à une peine emportant privation de liberté pour une durée de plus de six mois, qui ne sont pas en état ou qui n’ont pas obtenu, de la juridiction qui a prononcé, dispense, avec ou sans caution, de se mettre en état.

L’acte de leur écrou ou l’arrêt leur accordant dispense est produit devant la Cour de cassation, au plus tard au moment où l’affaire y est appelée. Pour que son recours soit recevable, il suffit au demandeur de justifier qu’il s’est constitué dans une maison d’arrêt, soit du lieu où siège la Cour de cassation, soit du lieu où a été prononcée la condamnation ; le surveillant-chef de cette maison d’arrêt l’y reçoit sur l’ordre du procureur général près la Cour de cassation ou du chef du parquet de la juridiction de jugement. » GRIEFS 1. Les requérants se plaignent d’une violation des dispositions de l’article 6 §§ 1 et 3 a) combinés. 2. Ils arguent encore que leur cause n’a pas été entendue équitablement au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

3. Enfin, les requérants allèguent une violation de leur droit à la présomption d’innocence garanti par l’article 6 § 2 de la Convention. EN DROIT Les requérants invoquent l’article 6 §§ 1, 2 et 6 § 3 a) de la Convention, qui se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera, (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...). 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; (...) » 1. Les requérants arguent que les rapports d’expertise qui ont servi de fondement à l’accusation étaient erronés et que certaines pages desdits rapports ne leur ont pas été communiquées. Ils estiment dès lors que le refus des juridictions nationales de donner suite à leurs demandes de communication des pièces manquantes et de rectification des rapports, est incompatible avec les dispositions des articles 6 § 1 et 6 § 3 a) combinés. Ils soulignent, en outre, que la cour d’appel compétente pour statuer sur leur demande de dispense de mise en état était justement celle qui avait rendu la décision contre laquelle était formé le pourvoi, de sorte qu’elle ne peut pas être considérée comme un tribunal « impartial » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que l’article 35 de la Convention impose de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler devant la Cour ; il commande en outre l’emploi des moyens de procédure propres à empêcher une violation de la Convention ( Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, § 34). En l’espèce, la Cour note que les requérants n’ont pas soulevé les griefs susmentionnés, même en substance, ni dans leurs conclusions d’appel ni dans leur mémoire déposé au soutien du pourvoi en cassation. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. Les requérants mettent en cause l’équité de la procédure. D’une part, ils reprochent à la cour d’appel de ne pas avoir tenu compte des rectificatifs qu’ils avaient apportés aux rapports d’expertise. D’autre part, ils soulignent que la Cour de cassation avait omis d’examiner tous les moyens soulevés dans leur pourvoi. La Cour rappelle d’emblée qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle est seulement compétente pour assurer le respect de la Convention européenne des Droits de l’Homme. A ce titre, elle n’est donc pas compétente ni pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I), ni pour décider – comme une instance d’appel dans l’ordre juridique interne – si les faits ont ou non été correctement établis par les tribunaux nationaux.

Sa tâche se limite à vérifier que les décisions litigieuses ont été acquises dans le respect des garanties énoncées à l’article 6 de la Convention et ne sont pas entachées d’arbitraire. La Cour rappelle aussi que, selon sa jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce. Si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument.

Ainsi, en rejetant un recours, la juridiction d’appel peut, en principe, se borner à faire siens les motifs de la décision entreprise. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (arrêt García Ruiz, précité, §§ 26 et 28). En l’espèce, les juridictions du fond se prononcèrent à l’issue de procédures contradictoires au cours desquelles les requérants purent faire valoir toutes les observations et arguments qu’ils estimaient nécessaires. Par ailleurs, il apparaît que les tribunaux ont apprécié la crédibilité des différents moyens présentés eu égard à l’ensemble des circonstances de l’affaire et ont dûment motivé leur décision à cet égard.

De surcroît, la Cour de cassation décida que la cour d’appel, qui avait caractérisé en tous ses éléments constitutifs le délit dont elle avait déclaré les prévenus coupables, avait justifié sa décision sans encourir les griefs allégués. Elle estima ensuite que, la déclaration de culpabilité de ce chef justifiant la peine prononcée, il n’y avait pas lieu d’examiner les autres griefs soulevés. Au vu de ce qui précède, l’examen du dossier ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Les requérants estiment en dernier lieu que la procédure de mise en état, en ce qu’elle constitue l’obligation d’exécuter une décision de justice non encore définitive, constitue une atteinte au principe de la présomption d’innocence tel qu’il est garanti par l’article 6 § 2 de la Convention.

Ils soulignent que l’iniquité de la procédure a conduit le législateur, dans les dispositions de la loi n o 2000-516 du 15 juin 2000, à supprimer l’article 583 du code de procédure pénale. Le Gouvernement soutient que le principe de la présomption d’innocence est, par essence, limité dans le temps et devient sans objet lorsqu’a été établie légalement la culpabilité d’un prévenu. Les requérants invoquent, en l’espèce, le bénéfice de la présomption dans le cadre de leur pourvoi en cassation, c’est-à-dire au moment de l’exercice d’une voie de recours extraordinaire, ne portant que sur l’appréciation de la légalité de la décision de condamnation rendue par les juridictions inférieures. En l’occurrence, tant le tribunal correctionnel que la cour d’appel avaient, à la suite d’audiences contradictoires au cours desquels les droits de la défense avaient été respectés, examiné les éléments de fait et de droit concernant les requérants.

Ces juridictions, qui s’étaient prononcées sur le bien-fondé de l’accusation portée contre eux, avaient conclu à la culpabilité et les avaient condamnés. Le Gouvernement en conclut que la présomption d’innocence ne saurait s’étendre à la phase postérieure au jugement, en l’occurrence, la procédure de pourvoi en cassation. Les requérants ont omis de soumettre des observations dans le délai qui leur avait été imparti, sans pour autant fournir des explications à ce sujet. La Cour rappelle que dans deux affaires ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX ; Papon c. France , n o 54210/00, CEDH 2002 ‑ VII), elle avait estimé que le rejet de la demande de dispense de mise en état des requérants respectifs et la déchéance subséquente de leur pourvoi en cassation, en application de l’article 583 du code de procédure pénale, avait porté atteinte à leur droit à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

En l’espèce, la Cour note que les requérants se sont constitués prisonniers la veille de l’examen de leur pourvoi et n’ont pas été déclarés déchus de celui-ci. Ils ne se plaignent ainsi pas d’une atteinte à leur droit à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ; leur grief porte sur la question du droit à la présomption d’innocence au sens de l’article 6 § 2 de la Convention.

A cet égard, la Cour se doit de rappeler que « la présomption d’innocence se trouve méconnue si, sans établissement légal préalable de la culpabilité d’un prévenu et, notamment, sans que ce dernier ait eu l’occasion d’exercer les droits de la défense, une décision judiciaire le concernant reflète le sentiment qu’il est coupable » ( Minelli c. Suisse , arrêt du 25 mars 1983, série A n o 62, § 37). En l’espèce, la Cour rappelle que les décisions des 2 avril 1997 et 3 juin 1998 sont intervenues à l’issue de procédures contradictoires au cours desquelles les juridictions se sont prononcées sur le bien-fondé de l’accusation portée contre les requérants, à la lumière de l’ensemble des éléments de l’affaire.

Ainsi, les requérants ne sauraient raisonnablement faire valoir que ces décisions judiciaires reflètent le sentiment qu’ils sont coupables sans que leur culpabilité n’ait été préalablement établie et sans qu’ils n’aient eu l’occasion d’exercer les droits de la défense. Par ailleurs, le seul fait qu’ils aient été obligés de se mettre en état préalablement à l’examen du pourvoi en cassation ne saurait mettre en cause cette conclusion. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président