C. et D.L. contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
C. et D.L. contre la FRANCE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55052/00 prezentate de C. și D.L. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'lape (secțiunea a doua), care are loc la 16 septembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 noiembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți francezi, născuți în 1942, respectiv 1943 și rezidenți în Fleuy-Lès-Aubrais și Champcueil. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către M. P. Gonzalez de Gaspard, avocat la Paris, și în prezent de domnul Senyk, avocat la Paris. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 decembrie 1991, Tribunalul de Comerț din Corbeil a pronunțat redresarea judiciară a societății O., apoi, la 16 martie 1992, lichidarea sa judiciară. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:1999:318, punctul 41. Având în vedere această examinare contabilă, reclamanții au fost anchetați de către liderii de abuz de bunuri sociale, abuz de putere și faliment prin deturnare de active. Prin hotărârea din 2 aprilie 1997, tribunalul de mare instanță din Evry i-a relaxat pe conducătorii de abuz de putere, dar i-a declarat vinovați de abuzurile de bunuri sau de credit de către un conducător în scopuri personale, de faliment și de deturnarea sau ascunderea totală sau parțială a activelor. Ei au fost condamnați la pedepse identice, adică 18 luni de închisoare cu suspendare simplă și interdicția pentru o perioadă de 15 ani de a conduce o întreprindere. La 3 iunie 1998, instanța de apel din Paris a respins recursul formulat de reclamanți. Ea a recalificat faptele de abuz de putere în abuz de bunuri sociale și a purtat pedeapsa cu închisoarea la 2 ani, dintre care 16 luni cu suspendare, a înlocuit interdicția de a conduce o întreprindere timp de 15 ani cu o interdicție definitivă și a adăugat o amendă de 200 000 de franci francezi. La 4 iunie 1998, reclamanții au formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. Ei invocau diverse mijloace, inclusiv încălcarea principiului personalității pedepselor, motivându-le pentru faliment fiind, în opinia lor, prea generale, lipsa unui răspuns la mijloacele lor pe trei transferuri, descalificarea faptelor de abuz de putere în abuz de bunuri sociale și contestau ea însăși această calificare. Prin scrisoarea din 9 aprilie 1999, reclamanții au fost informați de Parchetul Procurorului General în apropierea Curții de Casație cu privire la obligația acestora de a se declara, cel târziu în ajunul ședinței Curții de Casație, în conformitate cu art. 583 din Codul de procedură penală. Printr-o cerere formulată de avocatul lor la 4 mai 1999, reclamanții au solicitat instanței de apel din Paris o scutire de la punerea în funcțiune. Tribunalul de apel le-a respins cererea la 12 mai 1999. La 18 mai 1999, reclamanții s-au constituit prizonieri la casa de judecată. A doua zi, Curtea de Casație a respins recursul formulat la 4 iunie 1998. (...) instanța de apel, care a caracterizat în toate elementele sale infracțiunea pe care a declarat-o vinovată și care nu și-a exmatriculat puterile, și-a justificat decizia fără să suporte acuzațiile invocate. (...) declarația de vinovăție a acestui șef care justifică pedeapsa pronunțată, nu este necesar să se examineze celelalte obiecții propuse referitoare la încălcarea bunurilor sociale ale căror inculpați au fost de asemenea declarați vinovați. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală se citesc după cum urmează: art. 569 În timpul termenelor de recurs în casație și, în cazul în care a existat recurs, până la pronunțarea hotărârii Curții de Casație, acesta este suspendat la executarea hotărârii judecătorești în fața instanței judecătorești, cu excepția cazului în care se soluționează condamnările civile, și cu excepția cazului în care instana de apel confirmă mandatul acordat de instanță în temeiul articolului 464-1 sau al articolului 465, primul paragraf, sau decernează ea însăși mandatul în aceleași condiții și în conformitate cu aceleași norme. Art. 583 Sunt declarați decăzuți din recursul lor cei condamnați la o pedeapsă care duce la privarea de libertate pentru o perioadă mai mare de șase luni, care nu sunt în stare sau care nu au obținut, din instanța care a pronunțat, scutește, cu sau fără cauțiune, de a se pune în stare. (...) În cazul în care se solicită o scutire de la plata impozitului pe profit sau de la plata impozitului pe profit sau pe profit sau de la plata impozitului pe profit sau de la plata impozitului pe profit sau a impozitului pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pe profit sau pierdere sau pierdere de profit sau pierdere sau pierdere de profit sau pierdere sau pierdere, în cazul în care o astfel de plată este efectuată în conformitate cu art. 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Parlamentului European și al Consiliului sau cu art. 3 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a impozitului pe profit sau pierdere, în cazul în care se aplică o măsură mai mare parte a impozitului pe profit sau pierdere, în cazul în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din prezentul articol, în cazul în care se aplică unei întreprinderi sau în cazul în cazul în cazul în care se aplică art. 2 alineatul (1) litera (b) litera (b) din prezentul articol sau (2) litera (b) din prezentul articol) din prezentul articol. Pentru ca acțiunea sa să fie admisibilă, este suficient ca reclamantul să justifice faptul că a fost constituit într-o casă de judecată, fie din locul în care se află Curtea de Casație, fie din locul în care a fost pronunțată condamnarea; supraveghetorul-șef al acestei case de hotărâre lai primește din ordinul procurorului general în apropierea Curții de Casație sau al șefului Parchetului instanței de judecată. Reclamanții se plâng de o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) combinate. Ei susțin încă că cauza lor nu a fost auzită în mod echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În cele din urmă, reclamanții susțin o încălcare a dreptului lor la prezumția de nevinovăție garantată prin art. 6 alin. (2) din Convenție. (2) și (6) alin. (3) lit. (a) din Convenție, care se citește astfel: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide, (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, în special, să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa (...) Reclamanții susțin că rapoartele de expertiză care au servit drept temei pentru acuzare au fost incorecte și că anumite pagini ale rapoartelor respective nu le-au fost comunicate. Prin urmare, aceștia consideră că refuzul instanțelor naționale de a da curs cererilor lor de comunicare a documentelor lipsă și de rectificare a rapoartelor este incompatibil cu dispozițiile articolului 6 alineatul (1) și ale articolului 6 alineatul (3) litera (a) coroborate. În plus, acestea subliniază că instanța de recurs competentă pentru a se pronunța asupra cererii lor de scutire de la aplicarea dispozițiilor era cea care pronunțase decizia împotriva căreia se pronunța recursul, astfel încât aceasta să nu poată fi considerată drept o instanță de judecată mai mică decât aceasta în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea reamintește că art. 35 din Convenție impune să se ridice în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le intenționează să le formuleze în fața Curții; de asemenea, dispune utilizarea mijloacelor de procedură adecvate pentru a împiedica o încălcare a Convenției (Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, § 34).În speță, Curtea constată că inculpații nu au ridicat obiecțiunile menționate anterior, nici în esență, nici în concluziile lor da , nici în memoriul depus pentru susținerea recursului în casare. Reclamanții pun în discuție echitatea procedurii. Pe de o parte, ei reproșează Curții de Casație că nu au luat în considerare rectificările pe care le-au adus rapoartelor de competență. Pe de altă parte, aceștia subliniază că Curtea de Casație a omis să examineze toate motivele invocate în recursul lor. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, Curtea este competentă numai pentru a asigura respectarea Convenției europene a drepturilor de la . În acest sens, aceasta nu este competentă nici pentru a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă (García Ruiz c. Spania [GC], 30544/96, § 28, CEDO 1999-I), nici pentru a decide .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează acestea. La întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii. În cazul în care art. 6 alin. (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument. Astfel, prin respingerea unei căi de atac, instanța de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-și face propriile motive ale deciziei luate. Pe de altă parte, în cazul în care, la art. 6 din convenție, se garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (hotărârea García Ruiz, citată anterior, §§ 26 și 28). instanțele din fond s-au confruntat cu proceduri contradictorii în cursul cărora reclamanții au putut invoca toate observațiile și argumentele pe care le considerau necesare. Pe de altă parte, se pare că instanțele au apreciat credibilitatea diferitelor mijloace prezentate având în vedere toate circumstanțele cauzei și-au motivat în mod corespunzător decizia în această privință. În plus, Curtea de Casație a decis că instanța de apel, care a caracterizat în toate elementele sale infracțiunea pe care a declarat-o vinovată, și-a justificat decizia fără a suporta obiecțiile invocate și a considerat apoi că, declarația de vinovăție a acestui șef care justifica pedeapsa pronunțată, nu era necesar să se examineze celelalte obiecții invocate. Având în vedere cele de mai sus, examinarea dosarului nu permite să se detecteze nici o aparență de încălcare a art. 6 din Convenție; prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Reclamanții consideră, în ultimă instanță, că procedura de punere în aplicare, în măsura în care constituie obligația de executare a unei hotărâri judecătorești care nu este încă definitivă, constituie o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (2) din convenție. 2000-515 din 15 iunie 2000, care urmează să fie eliminată din Codul de procedură penală. Guvernul susține că principiul prezumției de nevinovăție este, prin natura sa, limitat în timp și devine fără obiect atunci când a fost stabilită în mod legal vinovăția unui pârât. Reclamanții invocă, în speță, beneficiul prezumției în cadrul recursului lor în Casație, adică în momentul exercitării unei căi de atac extraordinare, care se referă numai la aprecierea legalității hotărârii de condamnare pronunțate de instanțele inferioare. În acest sens, atât tribunalul corecțional, cât și instanța de judecată au avut, în urma unor înjunghieri contradictorii în cursul cărora au fost respectate drepturile la apărare, examinarea elementelor de fapt și de drept referitoare la reclamanți. Aceste instanțe, care erau pronunțate asupra temeiniciei acuzației aduse împotriva lor, au conchis la vinovăție și i-au condamnat. Guvernul concluzionează că prezumția de nevinovăție nu ar putea să se extindă la faza ulterioară judecății, în acest caz, procedura de recurs în casație. Reclamanții au omis să prezinte observații în termenul care le-a fost acordat, fără a oferi explicații în această privință. Curtea amintește că în două cauze ( Khalfaoui c. Franța, n 3479/97, CEDO 1999-IX Papon c. Franța, n 54210/00, CEDO 2002 VII), Comisia a considerat că respingerea cererii de scutire de la plata taxei de punere în liberă circulație a reclamanților respectivi și decăderea ulterioară a recursului lor în casare, în conformitate cu art. 583 din Codul de procedură penală, le-a adus atingere dreptului acestora la o instanță în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție. În speță, Curtea constată că reclamanții s-au constituit prizonieri în ajunul examinării recursului lor și nu au fost declarați decăzuți de acesta. Astfel, aceștia nu se plâng de o încălcare a dreptului lor la o instanță în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție; cauza lor privește problema dreptului la prezumția de nevinovăție în sensul articolului 6 alineatul (2) din convenție. În această privință, Curtea trebuie să reamintească faptul că, în cazul în care, fără stabilirea legală a vinovăției unui pârât și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut posibilitatea de a exercita dreptul la apărare, o hotărâre cu privire la acesta reflectă sentimentul de vinovăție (Minelli c. Elveția, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A n 62, § 37). În speță, Curtea amintește că hotărârile din 2 aprilie 1997 și iunie 1998 au avut loc în cadrul unor proceduri contradictorii în cursul cărora instanțele s-au pronunțat asupra temeiniciei acuzațiilor împotriva reclamanților, în lumina tuturor elementelor cauzei. Prin urmare, reclamanții nu pot susține în mod rezonabil că aceste hotărâri judiciare reflectă sentimentul că sunt vinovați fără ca vina lor să fi fost stabilită în prealabil și fără să fi avut posibilitatea de a exercita dreptul la apărare. Pe de altă parte, singurul fapt în care au fost obligați să se pună în stare înainte de examinarea recursului în Casație nu poate pune în discuție această concluzie. În consecință, acest fapt trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka modulière Președintele