AFFAIRE SOCIETE COMABAT c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE SOCIETE COMABAT c. FRANCE (CtEDO, 2002)
SECȚIA A DOUA
CAUZA
SOCIETE COMABAT împotriva FRANȚEI
(Cererea nr. 51818/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
26 martie 2002
DEFINITIVĂ
26/06/2002
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retușări de formă.
În cauza Société Comabat împotriva Franței,
Curtea europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Dnii A.B. Baka, președinte,
J.-P. Costa,
Gaukur Jörundsson,
K. Jungwiert,
V. Butkevych,
Dna W. Thomassen,
Dl M. Ugrekhelidze, judecători,
și dna S. Dollé, grefieră de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 5 martie 2002,
Pronunță hotărârea pe care o vedeți, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 51818/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care o persoană juridică de drept francez, societatea Comabat („reclamanta”), a sesizat Curtea la 9 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamanta este reprezentată în fața Curții de av. Anne-Victoria Fargepallet, avocată la baroul Paris. Guvernul francez („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl Ronny Abraham, Director al Afacerilor juridice din Ministerul Afacerilor Externe.
Cererea a fost atribuită secției a treia a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.
La 13 februarie 2001, prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, Curtea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a doua astfel remaniate (articolul 52 § 1).
ÎN FAPT
În 1990, societatea reclamantă a executat lucrări pentru contul Consiliului regional din Fort-de-France.
La 12 iulie 1994, aceasta a solicitat respectivului Consiliu suportarea sumelor cerute de administrația fiscală cu titlu de taxă pe valoarea adăugată („TVA”) pentru lucrările în cauză, dar nu a obținut răspuns.
La 13 februarie 1995, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Fort-de-France cu o cerere având ca obiect anularea deciziei implicite de respingere care făcuse obiectul său și obligarea consiliului regional din Fort-de-France la plata sumelor în cauză.
Tribunalul administrativ din Fort-de-France a respins cererea printr-o hotărâre din 2 decembrie 1997.
La 12 februarie 1998, reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri la curtea de apel din Bordeaux. Consiliul regional din Fort-de-France a depus memoriul său în replică la 4 iunie 1998, iar reclamanta a răspuns la acesta la 18 iunie 1998.
La 9 iulie 2001, curtea administrativă de apel din Bordeaux a respins cererea printr-o hotărâre motivată astfel:
„Considerând, în primul rând, că reiese din piesele dosarului și în special din actele de angajament acceptate de societatea reclamantă și semnate de aceasta că intenția comună a părților era de a face să scape de TVA furnizarea de șarpante, învelitori și piese de tâmplărie metalice, că astfel societatea reclamantă nu este îndreptățită să repună în discuție, cu ocazia controlului fiscal pe care l-a făcut obiectul, stipulațiile contractuale;
Considerând, în al doilea rând, că repunerea în discuție a scutirii de TVA prevăzute în contract nu a antrenat o răsturnare a economiei contractului care fusese încheiat la un preț forfetar, că astfel societatea Comabat nu este, în orice caz, îndreptățită să ceară o indemnizație din acest cap; (...)”.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamanta se plânge de durata procedurii. Aceasta invocă articolul 6 § 1 din Convenție, în termenii căruia:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”.
Guvernul susține că perioada care trebuie luată în considerare sub unghiul „termenului rezonabil” de la articolul 6 § 1 din Convenție începe la 13 februarie 1995 cu sesizarea tribunalului administrativ din Fort-de-France.
Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare în speță începe la data cererii prealabile adresate de persoana în cauză Consiliului regional din Martinica, adică 12 iulie 1994, și se termină la 9 iulie 2001, data hotărârii curții administrative de apel din Bordeaux. Aceasta este, prin urmare, de aproape șapte ani, pentru două instanțe și examinarea unei cereri prealabile.
A. Admisibilitate
Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta constată, de altfel, că nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune, prin urmare, să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
Guvernul expune că procedura „privea modalitățile de executare financiară a unui contract public încheiat între o societate de lucrări și o colectivitate locală” și că „regulile acestui contencios sunt complexe și proprii fiecărei spețe”. Acesta subliniază că procedura a fost condusă cu „diligența cerută” de tribunalul administrativ în măsura în care „a durat mai puțin de trei ani în pofida complexității contenciosului”. Recunoscând că, în fața curții administrative de apel, dosarul a fost remis unui raportor în noiembrie 1998 și că între această dată și luna mai 2001 (data la care memoriul Guvernului a ajuns la grefa Curții) „niciun act de procedură nu a fost îndeplinit”, Guvernul „declară că se remite la înțelepciunea Curții în privința aprecierii duratei globale a [procedurii]”.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului sau reclamanților, precum și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței [MC], nr. 30979, § 43, CEDO 2000-VII).
În speță, litigiul nu prezenta nicio complexitate deosebită; aceasta reiese clar din motivele hotărârii curții administrative de apel din Bordeaux din 9 iulie 2001 (paragraful 9 de mai sus). De altfel, nimic nu indică faptul că reclamanta ar fi provocat întârzieri.
În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea nu împărtășește opinia Guvernului potrivit căreia procedura s-ar fi desfășurat cu celeritate în fața tribunalului administrativ din Fort-de-France, acesta din urmă punând doi ani, nouă luni și șaptesprezece zile pentru a soluționa o chestiune care nu era complexă. Reținând, în plus, că curtea administrativă de apel a pus la rândul său trei ani și aproape cinci luni pentru a pronunța hotărârea sa și constatând o perioadă de latență în fața acestei jurisdicții de mai mult de trei ani (între 3 iunie 1998, data primirii ultimului memoriu de către grefă, și pronunțarea hotărârii) pentru care Guvernul nu furnizează nicio explicație, Curtea conchide că cauza reclamantei nu a fost judecată într-un „termen rezonabil” și că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu articolul 41 din Convenție:
„În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamanta expune că „din cauza caracterului important al sumei cerute de trezoreria publică, adică 1 460 273 FRF”, s-a aflat în imposibilitatea de a lua decizii de ordin financiar atât timp cât procedura nu era încheiată. Aceasta își evaluează prejudiciul la 100 000 FRF, adică 15 244,90 euro („EUR”).
Guvernul propune, „în ipoteza în care s-ar pronunța o hotărâre de încălcare de către Curte”, „plata cu titlu de satisfacție echitabilă a sumei de 12 000 FRF [adică 1 829,39 EUR], dintre care 3 000 FRF [adică 457,35 EUR] pentru cheltuieli de procedură”.
Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material pe care societatea reclamantă l-ar fi suferit; aceasta conchide, în consecință, la respingerea pretențiilor acesteia în măsura în care s-ar referi la un prejudiciu de această natură (a se vedea, de exemplu, hotărârea Demir și alții împotriva Turciei din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI, p. 2660, § 63).
Curtea consideră, în schimb, că, având în vedere importanța mizei pecuniare a procedurii litigioase, prelungirea acesteia dincolo de termenul rezonabil a putut cauza societății reclamante neplăceri notabile și o incertitudine prelungită, fie și numai în planificarea deciziilor care trebuie luate (Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei [MC], nr. 35382/97, §§ 29-37). Aceasta este, prin urmare, îndreptățită să ceară plata unei sume cu titlu de reparație a unui prejudiciu altul decât material. Statuând în echitate, așa cum cere articolul 41, Curtea îi alocă 6 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamanta solicită 7 236 FRF (adică 1 103,12 EUR), taxa pe valoarea adăugată („TVA”) inclusă, cu titlu de cheltuieli de judecată angajate de aceasta în cadrul procedurii în fața Curții. Aceasta furnizează o notă de onorarii datată 27 august 1999.
Curtea constată că cererea reclamantei este justificată în mod cuvenit prin nota de onorarii produsă. Considerând, de altfel, că suma cerută este rezonabilă, aceasta îi alocă reclamantei 1 103,12 EUR, TVA inclusă, pentru cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Hotărăște,
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
i. 6 000 EUR (șase mii euro) pentru prejudiciu;
ii. 1 103,12 EUR (o mie o sută trei euro și doisprezece cenți) pentru cheltuieli de judecată, TVA inclusă;
b) că aceste cuantumuri vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% pe an începând cu expirarea termenului menționat și până la plată;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 martie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
A.B. Baka
Grefieră
Președinte