Societe Comabat împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 51818/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care o persoană juridică de drept francez, societatea Comabat („reclamanta”), a sesizat Curtea la 9 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanta este reprezentată în fața Curții de av. Anne-Victoria Fargepallet, avocată la baroul Paris. Guvernul francez („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, dl Ronny Abraham, Director al Afacerilor juridice din Ministerul Afacerilor Externe.

Cererea a fost atribuită secției a treia a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.

La 13 februarie 2001, prevalându-se de dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, Curtea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției a doua astfel remaniate (articolul 52 § 1). ÎN FAPT

În 1990, societatea reclamantă a executat lucrări pentru contul Consiliului regional din Fort-de-France. La 12 iulie 1994, aceasta a solicitat respectivului Consiliu suportarea sumelor cerute de administrația fiscală cu titlu de taxă pe valoarea adăugată („TVA”) pentru lucrările în cauză, dar nu a obținut răspuns.

La 13 februarie 1995, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Fort-de-France cu o cerere având ca obiect anularea deciziei implicite de respingere care făcuse obiectul său și obligarea consiliului regional din Fort-de-France la plata sumelor în cauză. Tribunalul administrativ din Fort-de-France a respins cererea printr-o hotărâre din 2 decembrie 1997.

La 12 februarie 1998, reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri la curtea de apel din Bordeaux. Consiliul regional din Fort-de-France a depus memoriul său în replică la 4 iunie 1998, iar reclamanta a răspuns la acesta la 18 iunie 1998. La 9 iulie 2001, curtea administrativă de apel din Bordeaux a respins cererea printr-o hotărâre motivată astfel: „Considerând, în primul rând, că reiese din piesele dosarului și în special din actele de angajament acceptate de societatea reclamantă și semnate de aceasta că intenția comună a părților era de a face să scape de TVA furnizarea de șarpante, învelitori și piese de tâmplărie metalice, că astfel societatea reclamantă nu este îndreptățită să repună în discuție, cu ocazia controlului fiscal pe care l-a făcut obiectul, stipulațiile contractuale; Considerând, în al doilea rând, că repunerea în discuție a scutirii de TVA prevăzute în contract nu a antrenat o răsturnare a economiei contractului care fusese încheiat la un preț forfetar, că astfel societatea Comabat nu este, în orice caz, îndreptățită să ceară o indemnizație din acest cap; (...)”. ÎN DREPT

Guvernul susține că perioada care trebuie luată în considerare sub unghiul „termenului rezonabil” de la articolul 6 § 1 din Convenție începe la 13 februarie 1995 cu sesizarea tribunalului administrativ din Fort-de-France.

Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare în speță începe la data cererii prealabile adresate de persoana în cauză Consiliului regional din Martinica, adică 12 iulie 1994, și se termină la 9 iulie 2001, data hotărârii curții administrative de apel din Bordeaux. Aceasta este, prin urmare, de aproape șapte ani, pentru două instanțe și examinarea unei cereri prealabile. A. Admisibilitate

Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta constată, de altfel, că nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune, prin urmare, să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul expune că procedura „privea modalitățile de executare financiară a unui contract public încheiat între o societate de lucrări și o colectivitate locală” și că „regulile acestui contencios sunt complexe și proprii fiecărei spețe”. Acesta subliniază că procedura a fost condusă cu „diligența cerută” de tribunalul administrativ în măsura în care „a durat mai puțin de trei ani în pofida complexității contenciosului”. Recunoscând că, în fața curții administrative de apel, dosarul a fost remis unui raportor în noiembrie 1998 și că între această dată și luna mai 2001 (data la care memoriul Guvernului a ajuns la grefa Curții) „niciun act de procedură nu a fost îndeplinit”, Guvernul „declară că se remite la înțelepciunea Curții în privința aprecierii duratei globale a [procedurii]”.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului sau reclamanților, precum și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței [MC], nr. 30979, § 43, CEDO 2000-VII). În speță, litigiul nu prezenta nicio complexitate deosebită; aceasta reiese clar din motivele hotărârii curții administrative de apel din Bordeaux din 9 iulie 2001 (paragraful 9 de mai sus). De altfel, nimic nu indică faptul că reclamanta ar fi provocat întârzieri. În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea nu împărtășește opinia Guvernului potrivit căreia procedura s-ar fi desfășurat cu celeritate în fața tribunalului administrativ din Fort-de-France, acesta din urmă punând doi ani, nouă luni și șaptesprezece zile pentru a soluționa o chestiune care nu era complexă. Reținând, în plus, că curtea administrativă de apel a pus la rândul său trei ani și aproape cinci luni pentru a pronunța hotărârea sa și constatând o perioadă de latență în fața acestei jurisdicții de mai mult de trei ani (între 3 iunie 1998, data primirii ultimului memoriu de către grefă, și pronunțarea hotărârii) pentru care Guvernul nu furnizează nicio explicație, Curtea conchide că cauza reclamantei nu a fost judecată într-un „termen rezonabil” și că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta expune că „din cauza caracterului important al sumei cerute de trezoreria publică, adică 1 460 273 FRF”, s-a aflat în imposibilitatea de a lua decizii de ordin financiar atât timp cât procedura nu era încheiată. Aceasta își evaluează prejudiciul la 100 000 FRF, adică 15 244,90 euro („EUR”).

Guvernul propune, „în ipoteza în care s-ar pronunța o hotărâre de încălcare de către Curte”, „plata cu titlu de satisfacție echitabilă a sumei de 12 000 FRF [adică 1 829,39 EUR], dintre care 3 000 FRF [adică 457,35 EUR] pentru cheltuieli de procedură”.

Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material pe care societatea reclamantă l-ar fi suferit; aceasta conchide, în consecință, la respingerea pretențiilor acesteia în măsura în care s-ar referi la un prejudiciu de această natură (a se vedea, de exemplu, hotărârea Demir și alții împotriva Turciei din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI, p. 2660, § 63). Curtea consideră, în schimb, că, având în vedere importanța mizei pecuniare a procedurii litigioase, prelungirea acesteia dincolo de termenul rezonabil a putut cauza societății reclamante neplăceri notabile și o incertitudine prelungită, fie și numai în planificarea deciziilor care trebuie luate (Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei [MC], nr. 35382/97, §§ 29-37). Aceasta este, prin urmare, îndreptățită să ceară plata unei sume cu titlu de reparație a unui prejudiciu altul decât material. Statuând în echitate, așa cum cere articolul 41, Curtea îi alocă 6 000 EUR cu acest titlu. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită 7 236 FRF (adică 1 103,12 EUR), taxa pe valoarea adăugată („TVA”) inclusă, cu titlu de cheltuieli de judecată angajate de aceasta în cadrul procedurii în fața Curții. Aceasta furnizează o notă de onorarii datată 27 august 1999.

Curtea constată că cererea reclamantei este justificată în mod cuvenit prin nota de onorarii produsă. Considerând, de altfel, că suma cerută este rezonabilă, aceasta îi alocă reclamantei 1 103,12 EUR, TVA inclusă, pentru cheltuieli de judecată. C. Dobânzi moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 6 000 EUR (șase mii euro) pentru prejudiciu; ii. 1 103,12 EUR (o mie o sută trei euro și doisprezece cenți) pentru cheltuieli de judecată, TVA inclusă; b) că aceste cuantumuri vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% pe an începând cu expirarea termenului menționat și până la plată; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 martie 2002 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 51818/99) dirigée contre la République française et dont une personne morale de droit français, la société Comabat (« la requérante »), a saisi la Cour le 9 août 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée devant la Cour par M e Anne-Victoria Fargepallet, avocate au barreau de Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 13 février 2001, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT

En 1990, la société requérante exécuta des travaux pour le compte du Conseil régional de Fort-de-France. Le 12 juillet 1994, elle sollicita dudit Conseil la prise en charge des sommes réclamées par l’administration fiscale au titre de la taxe sur la valeur ajoutée (« TVA ») sur les travaux en question mais n’obtint pas de réponse.

Le 13 février 1995, la requérante saisit le tribunal administratif de Fort-de-France d’une requête tendant à l’annulation de la décision implicite de rejet dont elle avait fait l’objet et à la condamnation du conseil régional de Fort-de-France aux paiements des sommes en cause. Le tribunal administratif de Fort-de-France rejeta la requête par un jugement du 2 décembre 1997.

Le 12 février 1998, la requérante interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Bordeaux. Le conseil régional de Fort-de-France déposa son mémoire en réplique le 4 juin 1998 et la requérante y répondit le 18 juin 1998. Le 9 juillet 2001, la cour administrative d’appel de Bordeaux rejeta la requête par un arrêt ainsi motivé : « Considérant, en premier lieu, qu’il ressort des pièces du dossier et notamment des actes d’engagement acceptés par la société requérante et signés par elle que la commune intention des parties était de faire échapper à la TVA la fourniture des charpentes, couvertures et pièces de menuiseries métalliques, qu’ainsi la société requérante n’est pas fondée à remettre en cause, à l’occasion du contrôle fiscale dont elle a fait l’objet, les stipulations contractuelles ; Considérant, en second lieu, que la remise en question de l’exonération de TVA prévue au marché n’a pas entraîné un bouleversement de l’économie du contrat qui avait été conclu à un prix forfaitaire, qu’ainsi la société Comabat n’est, en tout état de cause, pas fondée à demander une indemnité de ce chef ; (...) ». EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que la période à considérer sous l’angle du « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 de la Convention débute le 13 février 1995 avec la saisine du tribunal administratif de Fort-de-France.

La Cour estime que la période à considérer en l’espèce débute à la date de la demande préalable adressée par l’intéressée au Conseil régional de la Martinique, soit le 12 juillet 1994, et prend fin le 9 juillet 2001, date de l’arrêt de la cour administrative d’appel de Bordeaux. Elle est donc de presque sept années, pour deux instances et l’examen d’une demande préalable. A. Recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement expose que la procédure « concern[ait] les modalités d’exécution financière d’un marché public passé entre une société de travaux et une collectivité locale » et que « les règles de ce contentieux sont complexes et propres à chaque espèce ». Il souligne que la procédure a été conduite avec la « diligence requise » par le tribunal administratif dans la mesure où « elle a duré moins de trois ans en dépit de la complexité du contentieux ». Reconnaissant que, devant la cour administrative d’appel, le dossier a été remis à un rapporteur en novembre 1998 et qu’entre cette date et le mois de mai 2001 (date à laquelle le mémoire du Gouvernement est parvenu au greffe de la Cour) « aucun acte de procédure n’a été accompli », le Gouvernement « déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour quant à l’appréciation de la durée globale de [la] procédure ».

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du ou des requérants ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n° 30979, § 43, CEDH 2000-VII). En l’espèce, le litige ne présentait aucune complexité particulière ; cela ressort clairement des motifs du jugement de la cour administrative d’appel de Bordeaux du 9 juillet 2001 (paragraphe 9 ci-dessus). Par ailleurs, rien n’indique que la requérante ait provoqué des retards. Quant au comportement des autorités, la Cour ne partage pas l’avis du Gouvernement selon lequel la procédure s’est déroulée avec célérité devant le tribunal administratif de Fort-de-France, celui-ci ayant mis deux ans, neuf mois et dix-sept jours pour trancher une question qui n’était pas complexe. Relevant en outre que la cour administrative d’appel a quant à elle mis trois ans et presque cinq mois pour prononcer son arrêt, et constatant une période de latence devant cette juridiction de plus de trois ans (entre le 3 juin 1998, date de la réception du dernier mémoire par le greffe, et le prononcé de l’arrêt) pour laquelle le Gouvernement ne fournit aucune explication, la Cour conclut que la cause de la requérante n’a pas été entendue dans un « délai raisonnable » et qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante expose qu’ « en raison du caractère important de la somme réclamée par le trésor public, savoir 1 460 273 FRF », elle s’est trouvée dans l’impossibilité de prendre des décisions d’ordre financier tant que la procédure n’était pas close. Elle évalue son préjudice à 100 000 FRF, soit 15 244,90 euros (« EUR »).

Le Gouvernement propose, « dans l’hypothèse où un arrêt de violation serait rendu par la Cour », « le versement au titre de la satisfaction équitable de la somme de 12 000 FRF [soit 1 829,39 EUR], dont 3 000 FRF [soit 457,35 EUR] pour frais de procédure.

La Cour n’aperçoit aucun lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la société requérante aurait eu à souffrir ; elle conclut en conséquence au rejet des prétentions de cette dernière en ce qu’elles se rapporteraient à un préjudice de cette nature (voir, par exemple, l’arrêt Demir et autres c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, p. 2660, § 63). La Cour estime en revanche que, vu l’importance de l’enjeu pécuniaire de la procédure litigieuse, le prolongement de celle-ci au-delà du délai raisonnable a pu causer à la société requérante des désagréments notables et une incertitude prolongée, ne serait-ce que dans la planification des décisions à prendre ( Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n° 35382/97, §§ 29-37). Elle est donc fondée à réclamer le versement d’une somme en réparation d’un préjudice autre que matériel. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour lui alloue 6 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante demande 7 236 FRF (soit 1 103,12 EUR), taxe sur la valeur ajoutée (« TVA ») comprise, au titre des frais et dépens engagées par elles dans le cadre de la procédure devant la Cour. Elle fournit une note d’honoraires datée du 27 août 1999.

La Cour constate que la demande de la requérante est dûment justifiée par la note d’honoraires produite. Estimant par ailleurs que le montant réclamé est raisonnable, elle alloue à la requérante 1 103,12 EUR, TVA comprise, pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 4,26 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit, a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage ; ii. 1 103,12 EUR (mille cent trois euros et douze cents) pour frais et dépens, TVA comprise ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 4,26 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 mars 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président