SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SOLANA c. FRANȚA (solicitarea nr. 51179/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 martie 2002 DEFINITIVF 04/09/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Solana c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători și a domnului Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 februarie 2002, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 5169/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Henri Solana ( reclamanta a sesizat Curtea la 9 septembrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( În conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, directorul pentru afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, directorul pentru afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 9 ianuarie 2001, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 24 aprilie 1991, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Bordeaux cu privire la o cerere de anulare a unei decizii implicite de respingere ca urmare a tăcerii ținute de ministrul educației naționale la cererea sa de anulare a unei circulare, luată de directorul colegiului de Pauillac, care pune în sarcina părinților anumite cheltuieli de funcționare a colegiului. Prin hotărârea din 29 iunie 1999, Tribunalul Administrativ din Bordeaux a anulat decizia în cauză, făcând parte din dreptul la pretențiile reclamantului. La 16 septembrie 1999, reclamantul a primit apelul la această hotărâre în fața Curții Administrative din Bordeaux. Ministerul Educației Naționale a făcut același lucru la 2 martie 2000: La cauza este în prezent pendinte în fața acestei instanțe. 2. A doua procedură 10. La 30 noiembrie 1989, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Bordeaux cu privire la o acțiune de anulare a unei decizii din 13 noiembrie 1989 a directorului conservatorului național din Bordeaux prin care refuză să autorizeze dublarea fiului său în clasa de clavecin. 11. printr-o hotărâre din 29 iunie 1999, instanța a acceptat cererea reclamantului și a anulat decizia contestată. 6 alin. (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Curtea constată că problema perioadei care urmează să fie luată în considerare în langula unghiului perioadei de timp rezonabil mai puțin de la art. 6 alin. (1) nu este controversată. În ceea ce privește prima procedură, această perioadă începe la 24 aprilie 1991 cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Bordeaux Prin urmare, procedura a durat până în prezent aproximativ 10 ani și 9 luni. În ceea ce privește a doua procedură, perioada care trebuie luată în considerare începe la 30 noiembrie 1989 cu sesizarea instanței administrative din Bordeaux și se încheie cu hotărârea pronunțată de această instanță la 29 iunie 1999. ; prin urmare, această procedură a durat aproape nouă ani și șapte luni. Admisibilitatea14. Curtea constată că respondența nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond 15. Guvernul recunoaște că niciuna dintre cele două cauze nu prezenta o complexitate deosebită; nu contestă faptul că termenele în care au fost judecate au fost lungi, ci subliniază caracterul neprioritar al celor două cauze și consideră că este necesar să se țină seama de contextul global în care se află. În această privință, acesta denunță comportamentul special al reclamantului, care, din 1989, ar fi depus 17 acțiuni în fața Tribunalului Administrativ din Bordeaux, opt în fața Curții Administrative de Apel din Bordeaux și unsprezece în fața Consiliului de Stat. pe subiecte de importanță relativă. mai mult decât relativ. Guvernul declară că este de acord cu înțelepciunea Curții în ceea ce privește aprecierea duratei celor două proceduri 16. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului (reclamanților) și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979, § 43 CEDH 2000-VII). Curtea ia act de faptul că guvernul recunoaște că procedurile în litigiu erau lungi și nu împărtășește opinia sa potrivit căreia trebuie să se țină seama, în cadrul examinării prezentului litigiu, de comportamentul deosebit de procesor al reclamantului. În această privință, Comisia reamintește că este de competența statelor contractante să își organizeze sistemul judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta tuturor dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil (hotărârea Frydlender menționată anterior, § 45). În continuare, Comisia constată că nu există niciun motiv pentru a considera că circumstanța denunțată a fost cauza întârzierilor imputabile reclamantului în contextul celor două proceduri menționate în acest caz. Cu toate acestea, având în vedere durata deosebită a procedurilor menționate și absența altei explicații a guvernului în această privință, Comisia concluzionează că cauzele reclamantului nu au fost audiate într-un termen rezonabil și că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 17. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite desfacerea pe deplin a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. De asemenea, material, greu cuantificabil, având în vedere pierderea unei șanse (...) care rezultă din întârzierile școlare [fiului său] cauzate de condiții discriminatorii de învățământ El solicită o despăgubire globală de 200 000 de franci, adică 30 489,80 de euro, în beneficiul fiului său. 19. Reclamantul mai propune, cu titlu de satisfacție echitabilă, plata către reclamant a sumei de 20 000 FRF Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale trebuie respins (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Demir și alții c. Turcia din 23 septembrie 1998, Rec., p. 2660, punctul 63). Pe de altă parte, Curtea consideră că prelungirea procedurilor în litigiu după termenul rezonabil Cu toate acestea, în conformitate cu art. 41, reclamantul consideră că comportamentul juridic al recurentului în favoarea unei părți a acestei despăgubiri îi conferă acestuia suma propusă de guvern, adică 3 048, și anume: 98 EUR, care este mai mică decât sumele acordate în mod obișnuit în cauze similare. În sfârșit, Curtea apreciază că, în lipsa unor cereri numerice și a unor documente justificative prevăzute la art. 60 alineatul (2) din regulament și având în vedere că reclamantul nu era reprezentat de un avocat în fața acestuia, nu este necesar să i se aloce o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 048,98 EUR (trei mii patruzeci și opt de euro și nouăzeci și opt de cenți) pentru daune morale, iar această sumă va majora dobânda simplă cu 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata respinsă cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 19 martie 2002 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. B aka Prezident
DEUXIÈME SECTION
SOLANA c. FRANCE
(Requête n
o
51179/99)
ARRÊT
19 mars 2002
04/09/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Solana c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 février 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
51179/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Henri Solana («
le requérant
»), a saisi la Cour le 9 septembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant assure lui-même la défense de ses intérêts devant la Cour. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.
3.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
1.du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
4.
Le 9 janvier 2001, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
5.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Le 24 avril 1991, le requérant saisit le tribunal administratif de Bordeaux d’une demande visant l’annulation d’une décision implicite de rejet résultant du silence gardé par le ministre de l’éducation nationale sur sa demande d’annulation d’une circulaire, prise par le principal du collège de Pauillac, mettant à la charge des parents d’élèves certaines dépenses de fonctionnement du collège.
8.
Par un jugement du 29
juin 1999, le tribunal administratif de Bordeaux annula la décision en question, faisant partiellement droit aux prétentions du requérant.
9.
Le 16 septembre 1999, le requérant releva appel de ce jugement devant la cour administrative d’appel de Bordeaux. Le Ministère de l’Education nationale fit de même le 2 mars 2000. L’affaire est actuellement pendante devant cette juridiction.
10.
Le 30 novembre 1989, le requérant saisit le tribunal administratif de Bordeaux d’un recours tendant à l’annulation d’une décision du 13
novembre 1989 du directeur du conservatoire national de Bordeaux refusant d’autoriser le redoublement de son fils en classe de clavecin.
11.
Par un jugement du 29 juin 1999, le tribunal fit droit à la demande du requérant et annula la décision contestée.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12.
Le requérant se plaint de la durée des procédures. Il invoque l’article
6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
13.
La Cour constate que la question de la période à considérer sous l’angle du «
délai raisonnable
» de l’article 6 § 1 n’est pas controversée. S’agissant de la première procédure, ladite période débute le 24 avril 1991 avec la saisine du tribunal administratif de Bordeaux
; l’affaire étant pendante devant la cour administrative d’appel de Bordeaux, la procédure a donc duré à ce jour environ 10 ans et 9 mois. S’agissant de la seconde procédure, la période à considérer débute le 30 novembre 1989 avec la saisine du tribunal administratif de Bordeaux et s’achève avec le jugement rendu par cette juridiction le 29 juin 1999
; cette procédure a donc duré presque neuf ans et sept mois.
A.
Recevabilité
14.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
15.
Le Gouvernement reconnaît qu’aucune des deux affaires ne présentait une complexité particulière. Il ne conteste pas que les délais de leur jugement «
ont été longs
», mais souligne le caractère non prioritaires des deux requêtes et estime qu’il y a lieu de prendre en compte le contexte global dans lequel elles s’inscrivent. A cet égard, il dénonce le comportement particulièrement procédurier du requérant, qui, depuis 1989, aurait déposé dix-sept recours devant le tribunal administratif de Bordeaux, huit devant la cour administrative d’appel de Bordeaux et onze devant le Conseil d’Etat. L’intéressé contribuerait ainsi à l’allongement de la durée des procédures devant les juridictions en multipliant les contentieux «
sur des sujets d’importances toute relative
». Le Gouvernement déclare «
s’en remettre à la sagesse de la Cour pour ce qui est de l’appréciation de la durée des deux procédures
».
16.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du ou des requérants ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
La Cour prend acte de ce que le Gouvernement reconnaît que les procédures litigieuses étaient longues. Elle ne partage pas son avis selon lequel il y a lieu de tenir compte, dans le cadre de l’examen du présent grief, du comportement particulièrement procédurier du requérant.
Elle rappelle à cet égard qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (arrêt
Frydlender
précité, § 45). Elle constate ensuite que rien ne permet de considérer que la circonstance dénoncée fut source de retards imputables au requérant dans le contexte des deux procédures dont il est question en l’espèce. Ceci étant, relevant la particulière longueur desdites procédures et l’absence d’autre explication du Gouvernement à cet égard, elle conclut que les causes du requérant n’ont pas été entendues dans un «
délai raisonnable
» et qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
17.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage et frais et dépens
18.
Le requérant fait état d’un préjudice «
essentiellement moral
» bien qu’également matériel, difficilement quantifiable, tenant de la perte d’une chance
(...) résultant des retards scolaires
[de son fils] provoqués par des conditions d’enseignement discriminatoires
». Ses frais d’instance seraient «
tout aussi difficiles à quantifier
» dans la mesure où il n’a jamais fait appel à un avocat
; il fait état de «
charges de travail et de documentation
». Il réclame une indemnisation globale de 200 000 francs («
FRF
»), soit 30
489,80 euros («
EUR
»), au profit de son fils.
19.
Le requérant «
propose, au titre de la satisfaction équitable, le versement au requérant de la somme de 20 000 FRF
», soit 3
20.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions (voir, par exemple, l’arrêt Demir et autres c. Turquie du 23
septembre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VI, p. 2660, § 63).
La Cour estime en revanche que le prolongement des procédures litigieuses au-delà du «
délai raisonnable
» a causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle considère cependant que le comportement procédurier du requérant milite en faveur d’une minoration de cette indemnité. Elle lui alloue en conséquence la somme proposée par le Gouvernement, soit 3
048,
98 EUR, laquelle somme est inférieure aux montants habituellement accordés dans des affaires similaires.
Enfin, la Cour juge qu’en l’absence de demandes chiffrées et des justificatifs exigés par l’article 60 § 2 du règlement, et constatant que le requérant n’était pas représenté par un avocat devant elle, il n’y a pas lieu de lui allouer une quelconque somme pour frais et dépens.
B.
Intérêts moratoires
21.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
,
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 3
048,98 EUR (trois mille quarante-huit euros et quatre-vingt-dix-huit cents) pour dommage moral, et que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 mars 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
aka
Greffière
Président