SECȚIUNEA A DOUA CEA MAI BUNĂ C. FRANȚA (Cercetarea nr. 53118/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINIF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Boise c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka. președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekheleidze Mularoni judecători și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Rend l'hote, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 53118/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Yvon B'pe ( reclamanta a sesizat Curtea la 18 noiembrie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( În conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, directorul pentru afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, directorul pentru afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Printr-o decizie din 12 iunie 2001, camera a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ], atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1940 și rezident în Echilleis (Franța). La 21 aprilie 1960, acesta a fost victima unui accident în timpul serviciului comandat, în timp ce a fost chemat sub steagurile franceze și angajat în parașutiști în pregătirea războiului din Algeria. A fost operat în 1961 și, în timpul acestei intervenții, o bucată de ac a lui Reverdin a fost uitată la nivelul lombarei a cincea. Printr-un decret ministerial din 2 aprilie 1991, reclamantul obține o pensie militară de invaliditate de 95% pentru patru infirmități. La 8 octombrie 1991, reclamantul a solicitat revizuirea pensiei sale pentru înrăutățire, din cauza apariției a două infirmități nepenitente încă. Cererea sa a fost respinsă de secretarul de stat pentru foștii luptători la 3 iunie 1992, motiv pentru care nu s-ar fi constatat nici o agravare n La 5 iunie 1992, reclamantul sesizează instanța de departament pentru pensii din Charente-Maritime cu privire la o cerere în anulare a deciziei de respingere. Prin hotărârea din 17 septembrie 1992, instanța a dispus o expertiză, pentru care a stabilit un termen de două luni. Raportul de la Tribunalul de departament al pensiilor, printr-o nouă hotărâre din 13 septembrie 1993, i s-a solicitat să precizeze concluziile sale în termen de două luni. Al doilea raport a fost depus la 21 decembrie 1993. Printr-o hotărâre din 9 mai 1994, tribunalul departamental al pensiilor a respins pretențiile reclamantului, care a fost confirmat de Curtea Regională a Recuperărilor din Poitiers prin Hotărârea din 12 septembrie 1995. 11. La 20 noiembrie 1995, reclamantul a solicitat asistență judiciară pentru a se putea ocupa de casare. Cererea sa a fost respinsă la 17 septembrie 1996. 12. La 17 decembrie 1996, a formulat o acțiune sumară în fața Comisiei Speciale de Casație a Pensiei; a depus un memoriu amplificativ la 17 aprilie 1997; observațiile ca răspuns al ministrului Apărării au fost depuse la 6 noiembrie 1998; printr-o hotărâre din 18 mai 1999, Comisia specială de Casație a Pensionanților a respins recursul reclamantului. 6 alin. (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia guvernului, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din prezenta cauză. 14. Curtea amintește că perioada care trebuie luată în considerare în speță din perspectiva La 8 octombrie 1991 (data cererii prealabile a reclamantului care intenționează să își revizuiască pensia) și la 18 mai 1999 (data la care Comisia specială de Casație a Pensiei) începe la 8 octombrie 1991 (în consecință, 7 ani, 7 luni și 10 zile (a se vedea decizia Curții privind admisibilitatea cererii din 12 iunie 2001). Comisia reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri s . apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului, precum și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979, § 43 CEDH 2000-VII). Curtea consideră că cauza nu prezenta nici o complexitate deosebită; guvernul recunoaște acest lucru, de altfel. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, nu reiese din dosar că a provocat întârzieri semnificative. Mai multe perioade de latență sunt, în schimb, imputabile autorităților. În această privință, Curtea arată mai întâi că, la 17 decembrie 1992, tribunalul departamental al pensiilor a dispus o expertiză pentru care a stabilit un termen de două luni și că, după un prim raport incomplet depus fără întârziere, a trebuit să se aștepte depunerea unui raport suplimentar, de asemenea fără întârziere, astfel încât instanța să nu fi fost în posesia informațiilor solicitate decât după mai mult de un an și trei luni. În continuare, Comisia constată că cererea din 20 noiembrie 1995 de asistență judiciară formulată de reclamant în scopul de a se supune casării a fost respinsă la 17 septembrie 1996, adică după aproape zece luni. În cele din urmă, aceasta remarcă faptul că a trebuit să se aștepte doi ani, cinci luni și o zi pentru ca comisia specială de Casație, sesizată la 17 decembrie 1996, să își prezinte hotărârea din 18 mai 1999. ; Guvernul însuși recunoaște că această durată este relativ lungă Din acest motiv, cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil mai puțin scurt și a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 15. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 17. Guvernul consideră aceste pretenții excesive; acesta propune plata sumei de 10 000 FRF (1 524,49 EUR). 18. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat, fără îndoială, reclamantului un prejudiciu moral care afectează acordarea unei sume. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită 12 060 FRF (adică 1 838,54 EUR), taxă pe valoarea adăugată ( Guvernul a declarat că este dispus să ramburseze o parte din cheltuielile suportate de dl Bo pasăre, în limita sumei de 5 000 FRF Curtea constată că cererea reclamantului cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată efectuate în cadrul procedurii în fața Curții este justificată în mod corespunzător prin prezentarea unei note de subsol. Considerând, de asemenea, că suma solicitată în acest sens este rezonabilă, Curtea decide să accepte această parte a cererilor reclamantului și îi alocă în consecință 1 838,54 EUR, inclusiv TVA. În ceea ce privește restul pretențiilor reclamantului, Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată prezentate în fața instanțelor naționale (a se vedea în special Hotărârea Zimmermann și Steiner c. Elveția din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, p. 14, § 36) Acest lucru nu a fost în mod clar cazul în speță în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate de reclamant în fața Consiliului de Stat. Prin urmare, această parte a cererilor reclamantului. Interese moratorii 22. Interes legal aplicabil în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale și 1 838,54 EUR (o mie opt sute treizeci și opt de euro și cincizeci și patru de cenți), inclusiv TVA, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 19 februarie 2002 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
BOISEAU c. FRANCE
(Requête n° 53118/99)
ARRÊT
19 février 2002
19/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Boiseau c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 53118/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Yvon
Boiseau («
le requérant
»), a saisi la Cour le 18 novembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par la SCP Boré et Xavier, société civile professionnelle d’avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.
3.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52
1.du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
4.
Par une décision du 12 juin 2001, la chambre a déclaré la requête recevable.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
6.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
7.
Le requérant est un ressortissant français, né en 1940 et résidant à Echillais (France). Le 21 avril 1960, il fut victime d’un accident survenu en service commandé, alors qu’il était appelé sous les drapeaux français et engagé dans les parachutistes en préparation de la guerre d’Algérie. Il fut opéré en 1961 et, au cours de cette intervention, un morceau d’aiguille de Reverdin fut oublié au niveau de la 5ème lombaire.
8.
Par un arrêté ministériel du 2 avril 1991, le requérant obtint une pension militaire d’invalidité au taux de 95 % pour quatre infirmités.
9.
Le 8 octobre 1991, le requérant sollicita la révision de sa pension pour aggravation, en raison de la survenance de deux infirmités non encore pensionnées. Sa demande fut rejetée par le secrétaire d’Etat aux anciens combattants le 3
juin 1992, au motif qu’aucune aggravation n’aurait été constatée.
10.
Le 5 juin 1992, le requérant saisit le tribunal départemental des pensions de la Charente-Maritime d’une demande en annulation de la décision de rejet.
Par un jugement avant-dire droit du 17 septembre 1992, le tribunal ordonna une expertise, pour laquelle il fixa un délai de deux mois. Le rapport de l’expert fut déposé le 15 mars 1993. Constatant que «
l’expert [n’avait] pas pleinement répondu à la demande » qu’il avait formulée, le tribunal départemental des pensions, par un nouveau jugement avant-dire droit du 13
septembre 1993, lui demanda de préciser ses conclusions dans un délai de deux mois. Le second rapport fut déposé le 21
décembre
1993.
Par un jugement du 9 mai 1994, le tribunal départemental des pensions rejeta les prétentions du requérant, rejet qui fut confirmé par la cour régionale des pensions de Poitiers par arrêt du 12
septembre 1995.
11.
Le 20 novembre 1995, le requérant sollicita l’aide juridictionnelle afin de se pourvoir en cassation. Sa demande fut rejetée le 17
septembre
1996.
12.
Le 17 décembre 1996, il forma un recours sommaire devant la Commission spéciale de cassation des pensions
; il déposa un mémoire ampliatif le 17 avril 1997. Les observations en réponse du ministre de la Défense furent déposées le 6 novembre 1998.
Par un arrêt du 18 mai 1999, la Commission spéciale de cassation des pensions rejeta le pourvoi du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure. Il invoque l’article
6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 en la présente affaire.
14.
La Cour rappelle que la période à considérer en l’espèce sous l’angle du «
délai raisonnable
» de l’article 6 § 1 débute le 8 octobre 1991 (date de la demande préalable du requérant tendant à la révision de sa pension) et s’achève le 18 mai 1999 (date de l’arrêt de la Commission spéciale de cassation des pensions), et est en conséquence de 7 ans, 7 mois et 10 jours (voir la décision de la Cour sur la recevabilité de la requête, du 12
juin
2001).
Elle rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du requérant ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n° 30979, § 43, CEDH 2000-VII).
La Cour estime que l’affaire ne présentait aucune complexité particulière
; le Gouvernement le reconnaît d’ailleurs. Quant au comportement du requérant, il ne ressort pas du dossier qu’il ait provoqué des retards notables.
Plusieurs périodes de latence sont en revanche imputables aux autorités. A cet égard, la Cour relève tout d’abord que, le 17 décembre 1992, le tribunal départemental des pensions ordonna une expertise pour laquelle il fixa un délai de 2 mois, et qu’après un premier rapport incomplet déposé hors délai, il fallut attendre le dépôt d’un rapport complémentaire, également hors délai, de sorte que le tribunal ne se trouva en possession des informations sollicitées qu’au bout de plus d’un an et trois mois. Elle constate ensuite que la demande d’aide juridictionnelle formulée le 20
novembre 1995 par le requérant aux fins de se pourvoir en cassation fut rejetée le 17
septembre
1996, soit presque dix mois plus tard. Elle note, enfin, qu’il fallut attendre deux ans, cinq mois et un jour pour que la commission spéciale de cassation, saisie le 17
décembre
1996, rende son arrêt du 18
mai
1999
; le Gouvernement admet lui-même que cette durée est «
relativement longue
».
Partant, la cause du requérant n’a pas été entendue dans un «
délai raisonnable
» et il y eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
15.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Le requérant réclame 100 000 francs («
FRF
») pour préjudice moral, soit 15
244,90 euros («
EUR
»).
17.
Le Gouvernement juge ces prétentions excessives
; il propose le versement de la somme de 10
000 FRF (soit 1
18.
La Cour estime que le prolongement de la procédure litigieuse au- delà du délai raisonnable a sans nul doute causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 5 000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
19.
Le requérant réclame 12 060 FRF (soit 1
838,54 EUR), taxe sur la valeur ajoutée («
TVA
») comprise, au titre des frais et dépens exposés devant la Cour
; à l’appui de cette demande, il fournit une note d’honoraire datée du 27 décembre 1999. Il sollicite également le remboursement de ses frais et dépens devant le Conseil d’Etat, soit 9
20.
Le Gouvernement se dit «
prêt à rembourser une partie des frais engagés par M. Boiseau, dans la limite de la somme de 5
» (soit 762,25 EUR).
21.
La Cour constate que la demande du requérant au titre des frais et dépens engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour est dûment justifiée par la production d’une note d’honoraire. Estimant par ailleurs que le montant réclamé à ce titre est raisonnable, la Cour décide de faire droit à cette partie des demandes du requérant et lui alloue en conséquence 1
838,54 EUR, TVA comprise.
Quant au reste des prétentions du requérant, la Cour rappelle que lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales «
pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation
» (voir notamment l’arrêt Zimmermann et Steiner c. Suisse du 13 juillet 1983, série A n° 66, p. 14, § 36). Tel n’était à l’évidence pas le cas en l’espèce s’agissant des frais et dépens engagés par le requérant devant le Conseil d’Etat. Il y a donc lieu de rejeter cette partie des demandes du requérant.
C.
Intérêts moratoires
22.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en France à la date d
’
adoption du présent arrêt est de 4,26
% l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention,
5
000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, et 1
838,54 EUR (mille huit cent trente-huit euros et cinquante-quatre centimes), TVA comprise, pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 4,26
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
19 février 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président