AFFAIRE CHAUFOUR c. FRANCE

AFFAIRE CHAUFOUR c. FRANCE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ DE ÎNCĂLZIRE c. FRANȚA (solicitarea nr. 54757/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 martie 2002 DEFINITIVF 19/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Chaufour c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 februarie 2002, rend l'hotre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (nr. 54757/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, Hubert Chau' ( reclamanta a sesizat Curtea la 26 ianuarie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către dl Jean Barthelemy, avocat în cadrul Consiliului de Stat și al Curții de Casație. În conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, directorul pentru afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, directorul pentru afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 9 ianuarie 2001, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. mai 1982, pe motiv că o autorizație de aceeași natură fusese deja acordată unui alt medic în același sector sanitar. La 23 iunie 1984, din cauza caducității autorizației acordate acestui alt medic, reclamantul a prezentat o cerere de autorizare de drept, în temeiul articolului 47 din Legea din 31 decembrie 1970. Prin scrisoarea din 20 august 1984, apoi printr-un decret prefectal din 21 decembrie 1984, prefectul Normandiei a respins cererea de autorizare. La 20 februarie 1985, reclamantul a contestat aceste două decizii prin intermediul acțiunii ierarhice; contestația sa a fost respinsă; apoi reclamantul a sesizat instanța administrativă din Rouen, care, printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1988, i-a dat satisfacție. Această hotărâre a fost confirmată de către Consiliu printr-o hotărâre din 11 martie 1991. Pe baza acestei hotărâri, reclamantul a solicitat Ministerului Competenței o prelungire a termenului pentru realizarea proiectului său. La 4 iunie 1992 el sesizează Tribunalul Administrativ din Rouen cu privire la o cerere în anulare a deciziei implicite de respingere a administrației care rezultă din absența unui răspuns la cererea sa. La 7 aprilie 1995, reclamantul a făcut apel la Consiliul de Stat. 10. În același timp, la 2 aprilie 1993, reclamantul a depus o cerere pe baza duratei excesive a procedurii în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (denumită în continuare "Comisia"), care, la 28 iunie 1995, a adoptat un raport în care a fost încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenția 28 iunie 1995. Prin Rezoluția din 17 septembrie 1997, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei (Comitetul miniștrilor) încheie încălcarea art. 6 alin. Printr-o hotărâre din 28 iulie 1999, Consiliul a soluționat hotărârea Tribunalului Administrativ din Rouen din 18 ianuarie 1995. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare în speță din unghiul Începând cu data de 29 iunie 1995, Comisia adoptă raportul său privind cererea nr. 22153/93 și se încheie la 28 iulie 1999 cu hotărârea Consiliului de Stat (acest lucru nu este controversat). Aceaceasta este în consecință de patru ani și douăzeci și nouă de zile. Admisibilitatea 14. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond 15. Potrivit guvernului, procedura menționată anterior prezenta o anumită complexitate [ Într-adevăr, pentru instanța sesizată să se pronunțe cu privire la problema delicată a efectului produs printr-o autorizație implicită de creare a unei clinici chirurgicale, valabilă pentru un anumit termen și acordată cu aproape 15 ani în urmă, guvernul afirmă că a avut loc un ritm normal în prima parte a procedurii. Cu toate acestea, el a adăugat că hotărârea Consiliului de Stat a avut loc numai după opt luni de la data la care a fost emis un aviz cu privire la o hotărâre, ceea ce constituie un termen rezonabil având în vedere specificitatea acestei instanțe. Înmânarea înțelepciunii Curții în ceea ce privește aprecierea temeiniciei ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului (reclamanților) și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979, § 43, CEDH 2000-VII). Curtea consideră că cauza nu prezenta o complexitate deosebită; aceaceasta a fost, de altfel, avizul exprimat de Comisie în raportul său din 28 iunie 1995 cu privire la cererea nr. 22153/93. În plus, Curtea constată că, prin comportamentul său, reclamantul ar fi contribuit la durata procedurii. Luând în considerare în cele din urmă o perioadă de latență de un an și patru luni pentru care guvernul nu oferă nicio explicație și notând că procedura în litigiu privește o singură instanță, Curtea consideră că cauza reclamantului nu a fost audiată într-un termen rezonabil de către Consiliul de Stat și încheie o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 10 000 000 de franci, adică 1 524 490,17 de euro, mai precis 1 524 490,17 de euro, în vederea reparării prejudiciului moral, profesional și material cauzat de incendiatorii instanțelor administrative. El subliniază că și-a dedicat viața profesională pentru realizarea proiectului său de clinică privată, care Ar fi fost în mod necesar realizat dacă acești lentori n mai au permis administrației sănătății să dezvolte, din motive care nu țin de interesul general, o constantă strategie dilatorie destinată să distrugă proiectul menționat, care totuși corespundea unei nevoi de sănătate publică incontestabilă și, de altfel, de necontestat 19. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant este excesivă și propune să i se plătească 30 000 FRF (adică 4 573,47 EUR) pentru prejudiciul său moral. 20. Curtea amintește că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenția la care ajunge se bazează exclusiv pe durata procedurii în fața Consiliului de Stat din 29 iunie 1995 până în 28 iulie 1999. În aceste circumstanțe, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale ar trebui respins (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Demir și alții c. Turcia din 23 septembrie 1998, Rec., p. 2660, punctul 63). Curtea consideră, pe de altă parte, că continuarea procedurii în litigiu în fața Consiliului de peste mai mult decât termenul rezonabil a cauzat reclamantului un prejudiciu moral care afectează acordarea unei despăgubiri. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, ea îi alocă 5 000 EUR în acest scop. Prospături și cheltuieli 21. Reclamantul solicită 30 000 FRF (4 573,47 EUR) în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și apoi a Curții. El nu oferă nicio justificare, subliniind faptul că, în ceea ce privește cheltuielile de procedură efectuate, niciun Nu este niciodată revendicat de instanțele supreme naționale membrilor baroului lor, care de tradiție immorală sunt crezute pe rochia lor, din moment ce, astfel cum subliniază ministrul însuși, cererea este rezonabilă 22. Guvernul susține că numai cheltuielile suportate efectiv de reclamant în fața organelor de la Strasbourg pot fi rambursate, sub rezerva prezentării documentelor justificative corespunzătoare și a caracterului rezonabil al acestor onorarii 23. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 60 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură, reclamanții trebuie să le atașeze la cererile lor în temeiul articolului 41. Dovada necesară, în caz contrar, camera poate respinge cererea, în totalitate sau în parte. Aceasta constată că, în speță, reclamantul nu produce nicio justificare în sprijinul cererii sale pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în timp ce a fost informat în mod corespunzător de modul de prezentare a cerințelor prevăzute la art. 60 alineatul (2). Cu toate acestea, având în vedere că reclamantul a fost reprezentat în fața Curții și că a avut în mod necesar anumite cheltuieli, Curtea consideră că nu ar fi corect să se respingă în întregime cererea sa pe motiv că a omis de produs înscrisurile solicitate. În schimb, Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, nu este necesar să se aloce întreaga sumă solicitată, În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 4,26% l an. DE CES, CURSUL, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume i. 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale (ii. 1.500 EUR (mii cinci sute EUR), TVA incluzând, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 4,26% l an începând cu Expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 martie 2002 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. B AKA Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

CHAUFOUR c. FRANCE

(Requête n° 54757/00)

ARRÊT

STRASBOURG

19 mars 2002

DÉFINITIF

19/06/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Chaufour c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 février 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 54757/00) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, Hubert Chaufour («

le requérant

»), a saisi la Cour le 26 janvier 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté devant la Cour par M

e

Jean Barthelemy, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.

3.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article

52

4.

Le 9 janvier 2001, se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, la Cour a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

5.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

6.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

7.

Le 24 octobre 1981, le requérant déposa une demande d’autorisation concernant la création d’une clinique chirurgicale. Cette demande fut rejetée par un arrêté préfectoral en date du 5

mai 1982, au motif qu’une autorisation de même nature avait déjà été accordée à un autre médecin dans le même secteur sanitaire.

8.

Le 23 juin 1984, en raison de la caducité de l’autorisation accordée à cet autre médecin, le requérant présenta une demande d’autorisation de plein droit, en application de l’article 47 de la loi du 31 décembre 1970. Par une lettre du 20 août 1984, puis par un arrêté préfectoral du 21 décembre 1984, le préfet de Haute Normandie rejeta la demande d’autorisation.

Le 20 février 1985, le requérant contesta ces deux décisions par la voie du recours hiérarchique

; sa contestation fut rejetée.

Le requérant saisit alors le tribunal administratif de Rouen, lequel, par un jugement du 18

novembre 1988, lui donna satisfaction. Ce jugement fut confirmé par le Conseil d’Etat par un arrêt du 11 mars 1991.

9.

Sur le fondement de cet arrêt, le requérant sollicita du ministère compétent une prorogation de délai pour la réalisation de son projet.

Le 4 juin 1992 il saisit le tribunal administratif de Rouen d’une demande en annulation de la décision implicite de rejet de l’administration résultant de l’absence de réponse à sa requête. Il en fut débouté par un jugement du 18 janvier 1995. Le 7 avril 1995, le requérant interjeta appel devant le Conseil d’Etat.

10.

Parallèlement, le 2 avril 1993, le requérant avait introduit une requête fondée sur la durée excessive de la procédure devant la Commission européenne des Droits de l’Homme (la «

Commission

»

; requête n°

22153/93), laquelle, le 28 juin 1995, avait adopté un rapport concluant à la violation de l’article 6

§

1 de la Convention 28 juin 1995.

Par une Résolution du 17 septembre 1997, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe (le

«

Comité

des Ministres ») conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et condamna l’Etat français à verser au requérant un montant de 110

000 francs («

FRF

») au titre de la satisfaction équitable.

11.

Par une arrêt du 28 juillet 1999, le Conseil d’Etat annula le jugement du tribunal administratif de Rouen du 18 janvier 1995.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

13.

La Cour estime que la période à considérer en l’espèce sous l’angle du «

délai raisonnable

» de l’article 6 § 1 débute le 29 juin 1995, lendemain du jour de l’adoption par la Commission de son rapport sur la requête n°

22153/93, et prend fin le 28 juillet 1999 avec l’arrêt du Conseil d’Etat (cela n’est pas controversé). Elle est en conséquence de quatre ans et vingt

‑

neuf jours.

A.

Recevabilité

14.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle constate par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

15.

Selon le Gouvernement, la procédure litigieuse «

présentait une certaine complexité [

;] il s’agissait en effet pour la juridiction saisie de se prononcer sur la délicate question de l’effet produit par une autorisation implicite de création d’une clinique chirurgicale, valable pour un délai déterminé, et accordée près de 15 ans auparavant

».

Le Gouvernement affirme que «

le déroulement de la première partie de la procédure a connu un rythme normal

», mais reconnaît qu’entre les mois de novembre 1996 et mars 1998, «

aucun élément nouveau n’a été versé au dossier

». Il ajoute cependant que l’arrêt du Conseil d’Etat «

est intervenu huit mois seulement après l’avis d’audience, ce qui constitue un délai tout à fait raisonnable eu égard à la spécificité de cette juridiction

».

Le Gouvernement déclare «

s’en remettre à la sagesse de la Cour s’agissant de l’appréciation du bien-fondé du grief tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention

».

16.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire et le comportement du ou des requérants ainsi que celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n° 30979, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour estime que l’affaire ne présentait pas une complexité particulière

; tel fut d’ailleurs l’avis exprimé par la Commission dans son rapport du 28 juin 1995 sur la requête n° 22153/93. La Cour constate en outre que rien n’indique que, par son comportement, le requérant aurait contribué à la durée de la procédure. Relevant enfin une période de latence d’un an et quatre mois pour laquelle le Gouvernement ne fournit aucune explication, et notant que la procédure litigieuse concerne une seule instance, la Cour estime que la cause du requérant n’a pas été entendue dans un «

délai raisonnable

» par le Conseil d’Etat, et conclut à une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Le requérant réclame 10

000

000 de francs («

FRF

»), soit 1

524

490,17 euros («

EUR

»), «

en réparation du préjudice moral, professionnel et matériel à lui causé par les lenteurs des juridictions administratives

». Il souligne qu’il avait consacré sa vie professionnelle à la réalisation de son projet de clinique privée, lequel «

aurait nécessairement abouti si ces lenteurs n’avaient permis à l’administration de la Santé de développer pour des raisons étrangères à l’intérêt général une constante stratégie dilatoire destinée de manière avouée à ruiner ledit projet qui pourtant correspondait à un besoin de santé publique incontestable et d’ailleurs incontesté

».

19.

Le Gouvernement estime que la somme réclamée par le requérant est excessive et propose de lui verser 30 000 FRF (soit 4

573,47 EUR) au titre de son préjudice moral.

20.

La Cour rappelle que le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention auquel elle parvient se fonde exclusivement sur la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, du 29 juin 1995 au 28 juillet 1999. Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant auraient eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions (voir, par exemple, l’arrêt Demir et autres c. Turquie du 23 septembre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VI, p. 2660, § 63).

La Cour estime en revanche que le prolongement de la procédure litigieuse devant le Conseil d’Etat au-delà du «

délai raisonnable

» a causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui alloue 5 000 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

21.

Le requérant demande 30 000 FRF (soit 4

573,47 EUR) au titre des frais et dépens exposés devant les juridictions nationales puis la Cour. Il ne fournit aucun justificatif, soulignant que, «

quant aux frais de procédure engagés, aucun «

justificatifs

» n’est jamais réclamé par les juridictions suprêmes nationales aux membres de leur barreau, qui de tradition immémoriale sont crus sur leur robe, dès lors que, ainsi le souligne le Ministre lui-même, la demande est raisonnable

».

22.

Le Gouvernement soutient que «

seuls pourront être éventuellement remboursés les frais effectivement engagés par le requérant devant les organes de Strasbourg, sous réserve de la production des justificatifs correspondants et du caractère raisonnable de ces honoraires

».

23.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 60 § 2 de son règlement, les requérants doivent joindre à leurs prétentions au titre de l’article 41 les «

justificatifs nécessaires, faute de quoi la chambre peut rejeter la demande, en tout ou en partie

». Elle constate qu’en l’espèce, le requérant ne produit aucun justificatif à l’appui de sa demande au titre des frais et dépens, alors qu’il a été dûment informé par le Greffe des prescriptions de l’article 60 § 2.

Ceci étant, relevant que le requérant était représentés devant la Cour et qu’il a en conséquence nécessairement eu certains frais, la Cour estime qu’il ne serait pas équitable de rejeter intégralement sa demande au motif qu’il a omis de produit les justificatifs requis. Elle estime par contre que, dans ces circonstances, il n’y a pas lieu d’allouer la totalité du montant réclamé,

et lui octroie 1 500

EUR, taxe sur la valeur ajoutée («

TVA

») comprise.

C.

Intérêts moratoires

24.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en France à la date d

’

adoption du présent arrêt est de 4,26

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

,

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral

;

ii. 1

500 EUR (mille cinq cent euros), TVA comprise, pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 4,26

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 mars 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

A.B. B

AKA

Greffière

Président