A DOUA SECȚIUNEA CAUZA C. FRANȚA (solicitarea nr. 46215/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 decembrie 2002 DEFINITIVF 21/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Fabrie c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaudes președintele J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mei Thomassen Mularoni judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 27 noiembrie 2001 și 26 noiembrie 2002, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 46215/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Jacques Faivre ( (art. 52) este reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, director pentru afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul susținea în special o depășire a termenului rezonabil al procedurii, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost atribuită celei de a treia secțiuni a Curții (art. 52 alineatul (1) din convenție). 1 din regulament. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Printr-o decizie din 27 noiembrie 2001, o cameră din a doua secțiune a declarat cererea parțial admisibilă și parțial inadmisibilă. Reclamantul a prezentat observații scrise privind fondul cauzei, dar nu și guvernul [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamantul este chirurg plastician și a desfășurat o activitate independentă până la 15 martie 1983 și apoi a continuat prin intermediul unei societăți civile profesionale. 10. La 2 mai 1984, el a efectuat o verificare a contabilității și a unei verificări a situației fiscale de ansamblu privind anii 1980-82. Aceaceasta a fost extinsă la 1983, în curs de verificare, printr-un aviz din 2 mai 1984 privind extinderea controlului. Verificarea a dezvăluit deficiențe în prezentarea documentelor contabile. 11. La 13 decembrie 1985, administrația notativă a redresărilor pentru anii 1980 și 1981 și la 27 noiembrie 1986 pentru anii 1982 și 1983. 1983, impozitul pe profit notificat s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . noiembrie 1991, Tribunalul Administrativ din Paris, care, prin hotărârea din 27 noiembrie 1994, a acordat descărcarea completă de gestiune pentru veniturile din anii 1981 și 1982, precum și pentru penalitățile aferente, dar a menținut revendicările administrației în ceea ce privește anul 1983. 13. Hotărârea instanței administrative a fost notificată reclamantului la data de 14 februarie 1996, adică după mai mult de 14 luni. 14. La 9 ianuarie 1991 administrația a redus, în curs de desfășurare în fața instanței administrative, cuantumul penalității cu 100 % pentru anul 1983. ; aceasta a acordat o reducere de 908 334 FRF. 15. Curtea administrativă a respins recursul prezentat în acest titlu (care nu dă dreptul exclusiv unei reduceri a bazei de impozitare de 15 995 FRF) prin Hotărârea din 12 iunie 1998. August 1998 în fața Consiliului d a unui recurs în anulare a hotărârii menționate anterior, în măsura în care această hotărâre respingea cererea de descărcare a suplimentului de impozit pe venit la care reclamantul era supus în cursul anului 1983, precum și a penalităților aferente. 16. Prin hotărârea din 26 iunie 2002, Consiliul a respins recursul reclamantului. 6 alin. (1) din Convenție, care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. 18. Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative și subliniază că controlul a început în 1983 și că urmările judiciare civile nu au fost finalizate 17 ani mai târziu. 19. Guvernul recunoaște că complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului nu pot explica în sine durata procedurii în fața instanței administrative din Paris și recunoaște că notificarea hotărârii instanței administrative s-a făcut cu întârziere. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelisier și Sassi c. Franța, [GC], n 25444/94, 25 martie 1999, CEDH 1999-II, § (67). 21. Curtea arată că perioada care trebuie luată în considerare se întinde de la 15 noiembrie 1991, cu sesizarea Tribunalului Administrativ de la Paris, la 26 iunie 2002, data respingerii recursului său de către Consiliul de . Prin urmare, este de peste 10 ani și 7 luni, pentru trei instane. Curtea observă în special că Tribunalul Administrativ a stat după trei ani și treisprezece zile. Cu toate acestea, Curtea Administrativă a pronunțat hotărârea la 28 noiembrie 1994, dar Tribunalul Administrativ a pronunțat hotărârea la 28 noiembrie 1994. nu a fost notificat reclamantului decât la 14 februarie 1996, adică la un an, două luni și șaptesprezece zile după ce a fost pronunțat. În cele din urmă, Consiliul de Stat, sesizat la 10 august 1998, nu a stat decât la 26 iunie 2002, adică în termen de patru ani, ceea ce poate părea excesiv pentru o singură instanță. 22. În cele din urmă, Curtea ia act de declarația guvernului (a se vedea § 19 de mai sus). 23. În total, Comisia consideră că procedura în litigiu, luată în ansamblu, nu îndeplinește cerința termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 24. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit timp de 19 ani privarea de plata sumelor corespunzătoare penalităților de 100%, apoi de 50%, de la impozitarea veniturilor sale din 1983. Aceste daune, legate doar de perioada care a trecut de la recuperarea acestor penalități, calculate la rata rezonabilă de 5 % laan, sunt stabilite în mod echitabil la 1 779 280 franci, adică 271 249 EUR (EUR). 26. În plus, reclamantul susține că a suferit o daună morală, pe care o evaluează la 500 000 franci (76 224,51 EUR) și care ar fi consecința directă a pierderii notorietății pentru reclamant ca urmare a lalienării (la care este găsit obligat) a cabinetului în care își primea clientela. 27. Guvernul se declară pregătit să plătească 3 048,98 EUR pentru daune morale 28. Curtea consideră, împreună cu guvernul, că nu există nicio legătură directă de cauzalitate între pretinsa vătămare materială și durata procedurii și, prin urmare, respinge cererea reclamantului sub acest șef. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că durata procedurii a cauzat în mod necesar reclamantului anxietate și tensiune și, hotărând în mod echitabil, îi alocă 8 000 EUR în acest sens. Pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată 29. Pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, reclamantul solicită 262 161 de franci (39 696 EUR), din care 180 000 de franci pentru proceduri în fața instanțelor administrative și civile și restul pentru procedură în fața organelor convenției. 30. Guvernul se declară pregătit să plătească 762,25 EUR. 31. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8 000 EUR (88 000 EUR) pentru daune morale și 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 17 decembrie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle Loucrafts Președinte
DEUXIÈME SECTION
FAIVRE c. FRANCE
(Requête n
o
46215/99)
ARRÊT
17 décembre 2002
21/05/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Faivre c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 27 novembre 2001 et 26 novembre 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
46215/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Jacques Faivre («
le requérant
»), a saisi la Cour le 7 décembre 1998 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M. M. Breton, avocat à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait en particulier un dépassement du délai raisonnable de la procédure, garanti par l’article
6 §
1 de la Convention.
4.
La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27 §
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 §
1 du règlement.
5.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article
25 §
1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article
52 §
1).
6.
Par une décision du 27 novembre 2001, une chambre de la deuxième section a déclaré la requête partiellement recevable et partiellement irrecevable.
7.
Le requérant a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire, mais non le Gouvernement (article
59 §
1 du règlement).
8.
Le requérant est né en 1925 et réside à Paris.
9.
Le requérant est chirurgien esthétique. Il exerçait une activité indépendante jusqu’au 15 mars 1983, puis continua par le truchement d’une société civile professionnelle.
10.
Le 2 mai 1984, il fit l’objet d’une vérification de comptabilité et d’une vérification de situation fiscale d’ensemble portant sur les années 1980 à 1982. Elle fut étendue à 1983 en cours de vérification, par un avis d’extension du contrôle du 2 mai 1984. La vérification révéla des carences dans la présentation des documents comptables.
11.
Le 13 décembre 1985, l’administration notifia des redressements pour les années 1980 et 1981, et le 27 novembre 1986 pour les années 1982 et 1983. Les seules cotisations supplémentaires représentaient plusieurs années de revenus. Elles étaient assorties de pénalités à hauteur de 100
% pour absence de bonne foi. Pour la seule année
1983, le montant d’impôt notifié s’élevait à 3 597 362 francs français
(FRF) pour un revenu effectif de 1
838
678 FRF, soit un montant à payer dépassant de 95,6
% le revenu annuel.
12.
Toutes ses réclamations ayant été rejetées, le requérant saisit, le 15
novembre 1991, le tribunal administratif de Paris, lequel par jugement du 27 novembre 1994, donna décharge complète des suppléments d’impôts sur le revenu des années 1981 et 1982 ainsi que des pénalités y afférentes, mais maintint les prétentions de l’administration en ce qui concerne l’année 1983.
13.
Le jugement du tribunal administratif fut notifié au requérant le 14
février 1996, soit après plus de quatorze mois.
14.
L’administration prétendait n’avoir pas reçu les déclarations de revenus du requérant pour ledit exercice 1983. Ceci eut pour effet de substituer à la procédure contradictoire la procédure de taxation d’office, non-contradictoire. Le 9 janvier 1991, l’administration avait réduit, en cours d’instance devant le tribunal administratif, le montant de la pénalité de 100
% pour l’année 1983
; elle avait accordé un dégrèvement de 908
334
FRF.
15.
La cour administrative d’appel rejeta le recours présenté à ce titre (ne donnant droit qu’à une réduction de la base d’imposition de 15
995
FRF) par son arrêt du 12 juin 1998. Le requérant introduisit alors le 10
août 1998 devant le Conseil d’Etat un recours en annulation dudit arrêt, dans la mesure où cet arrêt avait rejeté la requête tendant à la décharge du complément d’impôt sur le revenu auquel le requérant était assujetti au titre de l’année 1983 ainsi que des pénalités y afférentes.
16.
Par un arrêt du 26 juin 2002, le Conseil d’Etat rejeta le recours du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE
6 §
17.
Le requérant allègue une violation de l’article
6 §
1 qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
18.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions administratives. Il souligne que le contrôle commença en 1983 et que les suites judiciaires civiles n’étaient pas terminées 17 ans plus tard.
19.
Le Gouvernement reconnaît que la complexité de l’affaire et le comportement du requérant ne peuvent, à eux seuls, expliquer la durée de la procédure devant le tribunal administratif de Paris. Il reconnaît aussi que la notification du jugement du tribunal administratif se fit tardivement. Il s’en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui concerne le bien-fondé du grief.
20.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pelissier et Sassi c. France,
[GC], n
o
25444/94, 25 mars 1999, CEDH 1999-II, §
67).
21.
La Cour relève que la période à prendre en considération s’étend du 15
novembre 1991, avec la saisine du tribunal administratif de Paris, au 26
juin 2002, date du rejet de son pourvoi par le Conseil d’Etat. Elle est dès lors de plus de 10 ans et 7 mois, pour trois instances. La Cour observe plus particulièrement que le tribunal administratif statua au bout de trois ans et treize jours
; la cour administrative d’appel statua au bout de deux ans et deux mois. Ces délais ne sont pas excessifs. Toutefois, la Cour relève que le tribunal administratif rendit son jugement le 28 novembre 1994, mais celui
‑
ci ne fut notifié au requérant que le 14 février 1996, c’est-à-dire un an, deux mois et dix-sept jours après avoir été rendu. Enfin, le Conseil d’Etat, saisi le 10 août 1998, ne statua que le 26 juin 2002, c’est-à-dire dans un délai de quatre ans, ce qui peut paraître excessif pour une seule juridiction.
22.
Enfin, la Cour prend acte de la déclaration du Gouvernement (voir §
19 ci-dessus).
23.
Elle considère au total que la procédure litigieuse, prise dans son ensemble, ne répond pas à l’exigence du délai raisonnable.
Partant, il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
24.
Aux termes de l
’
article
41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
25.
Le requérant allègue qu’il a subi pendant dix-neuf ans la privation de jouissance de sommes correspondant aux pénalités à hauteur de 100
%, puis de 50
%, de l’imposition de ses revenus de 1983. Ces dommages, relatifs à la seule durée écoulée depuis la mise en recouvrement de ces pénalités, calculées au taux raisonnable de 5
% l’an, sont équitablement fixés à 1
779
280 francs, soit 271
249 euros (EUR).
26.
De plus, le requérant affirme avoir subi un dommage moral, qu’il évalue à 500
000 francs (76
224,51 EUR), et qui serait la conséquence directe de la perte de notoriété pour le requérant du fait de l’aliénation (à laquelle il s’est trouvé contraint) du cabinet où il recevait sa clientèle.
27.
Le Gouvernement se déclare prêt à verser 3
048,98 EUR pour dommage moral.
28.
La Cour estime, avec le Gouvernement, qu’il n’y a pas de lien direct de causalité entre le dommage matériel allégué et la longueur de la procédure et rejette donc la demande du requérant sous ce chef. Quant au dommage moral, elle considère que la longueur de la procédure nécessairement a provoqué chez le requérant anxiété et tension et, statuant en équité, elle lui alloue 8
000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
29.
Pour frais et dépens, le requérant réclame 262
161 francs (39
966
EUR), dont 180
000 francs pour les procédures devant les juridictions administratives et civiles et le restant pour la procédure devant les organes de la Convention.
30.
Le Gouvernement se déclare prêt à verser 762,25 EUR.
31.
Statuant en équité et à l’aide des critères qu’elle applique en la matière, la Cour accorde au requérant 4
C.
Intérêts moratoires
32.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 8
000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 4
000 EUR (quatre mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 décembre 2002 en application de l’article
77 §§
2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président